Rolul televiziunii

Rolul televiziunii Evident că apariţia, dezvoltarea şi efectele televiziunii n-au trecut necercetate de sociologi, psihologi şi futurologi. De-a lungul timpului, o mulţime de teorii au încercat să explice care sunt mecanismele de producere a legăturilor dintre telespectator şi televiziune, care sunt caracteristicile acestui mijloc de informare în masă care fac din el cel mai puternic instrument de influenţare a opiniei publice. Este greu să construieşti o teorie pertinentă despre televiziune, în primul rând din cauza imposibilităţii creării unui sistem de valori pur, necontaminat de televiziune. Cu alte cuvinte, nu avem un observator neutru, neimplicat în procesul de producere a irealului care să-l poată descrie cu obiectivitate.

Analiza bardică

Cea mai interesantă teorie despre televiziune este cea a lui Fiske şi Hartley, care se bazează pe conceptul de „televiziune bardică“. Această teorie îşi începe construcţia de la ideea că fiecare telespectator decodifică codurile din programul pe care-l urmăreşte, nu numai pe baza propriei sale experienţe de viaţă, nivel de inteligenţă şi educaţie, dar şi pe baza convenţiilor culturale acceptate de societatea în care trăieşte. Acest punct de vedere este corect, chiar dacă în zilele noastre programele de televiziune devin din ce în ce mai interculturale şi acceptate în multe ţări, diferite din punct de vedere cultural. Aşadar, din ce în ce mai mult, producătorii de programe de televiziune folosesc coduri mai degrabă universale decât locale, lucru care dovedeşte apariţia unor şabloane culturale mondiale din cauza, în special, a uniformizării intelectuale şi a influenţei unui singur centru de putere economic. Televiziunea funcţionează ca un ritual social prin care fiecare individ se simte integrat în societate. Prin televiziune, telespectatorul simte că împărtăşeşte aceleaşi valori culturale ca şi vecinul său. Televiziunea, după această teorie, trece peste deosebirile individuale. Cred că aici merită să ne oprim puţin. După părerea mea, televiziunea este singura care are acest rol, şi îl foloseşte frecvent. Televiziunea foloseşte cel mai frecvent şi în mod evident absenţa diferenţelor dintre indivizi, datorită educaţiei din şcoală. Televiziunea doar perpetuează şi întăreşte această coincidenţă dintre modul de a gândi şi a înţelege cuvântul al oamenilor.
Este evident că trebuie să ne concentrăm atât asupra mesajelor, cât şi asupra instituţiilor care le generează şi asupra reacţiei telespectatorilor având în vedere în egală măsură intenţia celui ce vrea să comunice ceva.
Denumirea de bardică vine de la termenul arhaic englezesc bard care definea persoana însărcinată cu colindarea satelor şi anunţarea diferitelor edicte regale sau hotărâri ale nobilului local. Termenul a fost preluat din cultura celtică, unde bardul era poetul care înştiinţa norodul, prin versuri, despre faptele de vitejie ale eroilor săi. Analiza încearcă să compare televiziunea cu bardul din vechime, găsindu-le roluri extrem de asemănătoare.
Trebuie făcută precizarea, extrem de importantă, că aici, termenul de cultură folosit defineşte ansamblul aspectelor intelectuale ale unei civilizaţii şi nu calitatea unui om instruit sau sistemul de întrepătrundere a artelor. Iată care sunt, în opinia celor doi, funcţiile bardice ale televiziunii: - mediator al limbajului. Televiziunea transformă diferitele tipuri de limbaj într- unul singur, uşor de înţeles de majoritatea oamenilor. Ea transformă percepţiile noastre obişnuite într-un sistem specializat de limbaj.
- structurează mesajul în funcţie de nevoile culturii respective şi ale oamenilor. Textele sunt concepute a fi din ce în ce mai simple, pentru a fi acceptate de toată lumea. Dar fiecare program are propriul său limbaj, în funcţie de nivelul cultural şi educaţional al privitorilor. Cred că nu putem vorbi despre „o singură“ cultură ci despre diferitele nivele de înţelegere de către telespectatori a codurilor transmise. De exemplu, ER are un succes uriaş, chiar dacă majoritatea textului este structurată în fraze şi sintagme tehnice, necunoscute majorităţii celor ce-l urmăresc.
- ocupă centrul culturii sale . Acest lucru se întâmplă deoarece este singură în cadrul culturii sale, şi este în competiţie doar cu ea însăşi. Chiar dacă televiziunea a luat-o mult înaintea cărţilor sau filmelor, există multe ţări în care ea n-a ocupat încă centrul culturii. În plus, este adesea privită ca un outsider pe tărâmul cultural. Totuşi, este adevărat că televiziunea răspunde nevoii resimţite a unui centru comun.
- este orală - Codurile sale sunt mai puţin elaborate decât cele folosite în mesajele scrise. Mesajul este mai simplificat şi mai uşor de înţeles. Aici există o problemă. Mulţi analişti, printre care şi cei doi, pierd din vedere importanţa imaginii, care este un fel de cuvânt. Să ne gândim la semnele japoneze. Nu sunt ele cuvinte şi imagini în acelaşi timp ? Nu cred că televiziunea poate fi privită doar ca un mod oral de a transmite imagini. Foarte des, mesajul oral este acoperit sau îşi pierde unele din coduri din cauza imaginilor, dar mai ales din cauza mijloacelor tehnice utilizate pentru a reuni imaginile (estetica televiziunii). De exemplu, o succesiune rapidă de tăieturi pe imagine va distrage atenţia privitorului de la mesajul transmis oral. Nu putem vorbi despre această caracteristică a televiziunii fără a o pune în legătură cu imaginea, care este cuvânt şi codurile din mesajul scris care se nasc prin succesiunea cuvintelor, exact ca şi codurile de televiziune, create de succesiunea imaginilor.
- este pozitivă şi dinamică. Aici concluziile mele diferă de analiza bardică. În primul rând, am dubii serioase în privinţa caracterului ei pozitiv. Este adevărat că, de obicei, încearcă să prezinte părţile luminoase ale societăţii, subliniindu-le valoarea şi etichetând fiecare aspect care nu cadrează cu restul ca fiind inadecvat. Are de-a face cu ideea de “înăuntru-în afară“. Asta îşi găseşte locul în modelul nostru cultural actual - este pozitiv şi adecvat. Asta nu - este inadecvat. Trăsăturile subiectului care se încadrează sunt accentuate, în detrimentul celorlalte. În decursul ultimilor ani putem observa o schimbare a subiectelor programelor. Multe din aşa-numitele răspunsuri inadecvate la realitate sunt prezentate acum mai des ca fiind un rezultat al atitudinii societăţii în confruntarea cu unii oameni. Televiziunea nu este mai dinamică decât mesajul scris. Trebuie să treacă mult timp până când un subiect nou este abordat într-un mod nou de către producătorii de televiziune. Televiziunea este la fel de dinamică ca şi societatea. Televiziunea se modifică doar după ce este sigură că societatea este pregătită pentru această transformare, care îşi are motorul în ea însăşi. Televiziunea doar reflectă schimbările care au loc în valorile culturale şi le ajută să fie împărtăşite de toţi privitorii. Pentru mine noţiunea de „claw back” (atragere înapoi), folosită extrem de des când este descris un efect al televizunii, are următoarea semnificaţie: „Tu (telespectatorul) trebuie să stai şi să împărtăşeşti valorile tuturor celorlalţi. O să-ţi spunem când a venit timpul să-ţi schimbi aceste valori.” Vreau să spun că privitorul este forţat să revină de fiecare dată la centrul culturii, care se presupune că este televiziunea şi mesajele sale. - lucrează cu mituri. Acestea sunt selectate şi combinate în secvenţe, denumite mitologii. Articularea lor nu este înţeleasă în mod conştient de către privitor, şi totuşi ele sunt comunicate cu succes. Ele apar sub forma convenţiilor vizuale şi de cunoaştere, părerilor apriori despre natura realităţii, pe care, în majoritatea timpului, o cultură se mulţumeşte să le lase nepătate, fără a le pune sub semnul îndoielii. Acest lucru este foarte adevărat, dar televiziunea este de asemenea un creator de mituri. Majoritatea programelor încearcă să creeze şi să întărească unele mituri care devin comune doar pentru privitorii acelui program. Astăzi, este foarte greu să spui care mit este cultural şi care este o invenţie a televiziunii. Cred că majoritatea miturilor sunt creaţii ale televiziunii. Ea creează mituri pentru a se legitima ca fiind centrul culturii şi pentru a atrage spectatorii cu succesul său. Aşadar, unul din cele mai puternice mijloace prin care convenţiile de organizare suferă profunde transformări este televiziunea.
Fiske şi Hartley au enumerat 7 roluri ale televiziunii, ca mijloc de comunicare în masă.

1. Articularea principalelor linii ale consensului cultural stabilit asupra naturii realităţii (şi, desigur, a realităţii naturii). Este adevărat că televiziunea este unul din cele mai puternice mecanisme de conectare a concepţiilor despre realitate. De obicei oamenii nu fac un efort deosebit să lege diferitele idei şi să le pună într-un sistem coerent de gândire. Acesta este unul din rolurile televiziunii: să pună în practică un mod simplu de realizare a conexiunilor şi să ignore fiecare întrebare care necesită un răspuns care deviază de la linia stabilită. De exemplu, conceptul de „viaţă reală“ (real life) folosit în unele emisiuni (MTV) încearcă să-l asigure pe privitor că nu este parte a „acelei” realităţi, ci a acesteia, descrisă de televiziune şi adoptată de majoritatea oamenilor. Emisiunea încearcă să reafirme credinţele societăţii la un anumit moment. Deci, realitatea este cea înfăţişată de televiziune şi nu cea pe care o putem vedea cu ochii noştri în altă parte. Dar, în ultima vreme, datorită uriaşei diversificări a programelor, realitatea începe să devină „mai multe realităţi”: fiecare program cu realitatea sa. Acest lucru se produce foarte uşor. Există unele caracteristici tipice ale personalitaţii umane care necesită un anume fel de reflectare a realităţii. Aceste caracteristici nu sunt legate de cultură, ci de temperament. Aşadar, diferitele feluri de temperament necesită diferite feluri de reflectare a realităţii prin intermediul televiziunii. Puteţi observa acest lucru urmărind trei seriale poliţiste pe diferite canale. Chiar dacă sunt unele lucruri stabile în fiecare serial, există diferenţe uriaşe în articularea aceloraşi linii culturale. Rezultatele sunt, uneori, hilare.

2. Implicarea fiecărui membru al culturii în sistemele sale dominante de valori. Valorile culturale nu mai sunt în mod necesar dominante în viaţa reală, ci în realitatea înfăţişată de televiziune. Deoarece individul nu mai găseşte aceleaşi valori în jurul său, el încearcă să descopere aceste valori în programele de televiziune. El este fericit când se gândeşte că toţi privitorii acelor programe au împărtăşit aceleaşi valori, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna adevărat. 3. Aprecierea, explicarea, interpretarea şi justificarea acţiunilor reprezentanţilor individuali ai culturii în acea lume. Atragerea indivizilor de la o pură excentricitate la o poziţie social-centrală.

4. Asigurarea culturii de caracterul său adecvat la lume prin afirmarea şi confirmarea ideologiilor sale, într-o implicare activă în practică şi într-o lume potenţial imprevizibilă. Aici, analiza ar trebui reactualizată pentru că în ultima vreme din ce în ce mai multe programe de televiziune prezintă eşecul unor vechi convenţii şi moduri de gândire.

5. Prezentarea oricăror inadvertenţe în percepţia culturii despre ea însăşi. Acesta este unul dintre cele mai importante roluri ale televiziunii: să pună în centrul atenţiei oamenii şi valorile care nu cadrează cu linia oficială. Din nefericire, televiziunea trebuie să se schimbe periodic în funcţie de schimbările reale din mintea oamenilor şi să prezinte o fostă inadvertenţă ca un element prezent în linia culturală. Uneori continuă să prezinte ceva ca fiind inadecvat, chiar dacă majoritatea privitorilor l-au acceptat în viaţa reală ca fiind adecvat. Sau, periodic, prezintă în programele sale unele lucruri inadecvate, demult uitate de către oameni.

6. Convingerea publicului că statutul şi identitatea lor ca indivizi sunt garantate de cultură în general. Din contră, eu cred că televiziunea încearcă să-i facă pe indivizi să creadă că ei nu pot exista ca indivizi, ci ca părţi ale întregului sistem. Dar un individ este de obicei el însuşi un sistem.

7. Transmiterea unui sentiment al apartenenţei culturale. Mulţi oameni se uită la un program doar pentru că ştiu că se uită şi alţii la el. Ei nu vor să fie outsideri a doua zi la birou sau la şcoală, când ceilalţi discută acel program. Ei au impresia că sunt membri ai aceluiaşi sistem de vreme ce pot vorbi despre acelaşi program. În concluzie, cred că televiziunea este o oglindă mişcătoare. Uneori păstrează imaginile mult timp după ce au dispărut şi uneori reflectă imagini noi, înainte de naşterea lor în conştiinţa reală a oamenilor. Foarte des, o comunicare reuşită este o negociere între public (cu propriile sale raportări la acea situaţie) şi mesajul transmis de către televiziune. În aceasta constă frumuseţea televiziunii. Ei transmit ce vor ei dar nu sunt niciodată siguri că noi vom înţelege ce vor ei să înţelegem.

Analiza cantitativă

Am văzut în ce consta analiza bardică, una dintre cele mai exhaustive apropieri de televizune. Există însă şi analize parţiale, ale căror rezultate, puse împreună ca într-un uriaş puzzle, ne pot da o imagine apropiată de realitate a relaţiei de care vorbeam mai devreme. Una dintre ele este analiza cantitativă. Ea constă în analizarea strictă a ceea ce apare pe ecran, fără judecăţi de valoare sau interpretări ale conţinutului. Pur şi simplu, analiza cantitativă reprezintă o statistică a frecvenţei apariţiei unor elemente care ne interesează (bărbaţi, femei, copiii, avocaţi, muncitori, albi, negri etc.). Ea nu este interesată de calitate, de reacţia telespectatorilor sau de interpretare ci este o observare obiectivă a conţinutului concret al transmisiei televizate. Cele mai multe analize de acest gen se concentrează pe perioada de prime-time, adică cea de maximă audienţă, chiar dacă, o analiză obiectivă ar trebui să aibă în vizor întreg programul din ziua respectivă, pentru că există diferenţe sensibile între conţinutul programelor difuzate în diferite intervale orare. Au fost sociologi care au încercat să tragă concluzii calitative despre influenţa programelor asupra telespectatorilor, folosindu-se de rezultatele analizei cantitative dar acest lucru s-a dovedit aproape imposibil pentru că nu s-a putut crea o relaţie logică între variaţia numărului de telespectatori (şi caracteristicile lor) şi frecvenţa apariţiei unui anumit gen de elemente într-un interval orar dat. Să vedem acum câteva rezultate ale unei astfel de analize cantitative, realizate asupra programelor de ficţiune. Personajele acestora sunt în majoritate bărbaţi (de două ori mai numeroşi decât femeile), aparţin clasei de mijloc (şi nu meseriilor care presupun rutina) şi au vârste cuprinse între 40 şi 50 de ani (cu relativ puţini tineri şi bătrâni faţă de numărul total). Criminalii sunt bărbaţi (de 4 ori mai mulţi decât femeile), sunt mai bătrâni decât eroii şi sunt albi. De altfel numărul negrilor prezenţi pe ecran este foarte mic.
Există o ciudăţenie şi în ceea ce priveşte calitatea locurilor de muncă ale personajelor. Deşi în realitate, peste 50 % dintre oameni activează în locuri de muncă cu prestigiu scăzut, numărul celor prezentat pe ecran reprezintă doar 10 % din totalul celor care muncesc. Restul lucrează în medii cu un înalt prestigiu profesional, care necesită aptitudini deosebite şi calităţi pe care personajele le au într-un număr mai mare decât corespondenţii lor reali. Majoritatea personajelor din programele de ficţiune sunt prezentate ca fiind lucrători profesionali şi manageriali: deşi 67% din forţa de muncă din SUA este angajată în servicii administrative sau din sfera serviciilor, doar 25% din personajele TV au asemenea slujbe.
Cea mai larg acceptată concluzie a acestui gen de analiză este că televiziunea prezintă modul în care se vede societatea şi nu modul în care este. Mai mult, televiziunea tinde să reflecte modul în care societatea şi-ar dori să fie. Cu alte cuvinte, televiziunea sacrifică realitatea pentru a prezenta acele aspecte ale ei pe care noi le preţuim mai mult şi cărora le dăm o importanţă sau pe care ni le imaginăm a avea o importanţă mult mai mare decât o au cu adevărat. Un sondaj făcut printre copiii a arătat că majoritatea îşi doresc o profesie care să le permită exercitarea puterii şi influenţarea vieţii celorlalţi. Una dintre aceste profesii este cea de avocat. Nu mai pare surprinzătoare, atunci, frecvenţa mult diferită de realitate, a personajelor care servesc sistemul judiciar. Există, evident, întrebarea dacă nu cumva numărul exagerat al avocaţilor în programele de televiziune îi face pe copiii să-şi dorească o astfel de profesie. E foarte greu de stabilit în ce măsură televiziunea reflectă concepţiile telespectatorilor săi şi în ce măsură le influenţează. Înclin să cred că se întâmplă ambele lucruri, în paralel. Iniţial, televiziunea, în lansarea unui nou program, analizează cu atenţie părerea potenţialilor lor telespectatori despre subiectul abordat sau despre personajele lui şi construieşte astfel scenariul încât să o reflecte cât mai fidel. Construit astfel programul are toate şansele de a fi urmărit de un număr mare de telespectatori şi, prin efect inductiv, şi acele persoane care nu aveau o părere ca cea a majorităţii, o vor îmbrăţişa, datorită influenţei pe care programul respectiv o va exercita asupra lor. Mai mult, datorită acelui fenomen de suprasaturare a pieţei cu programe asemănătoare, născute toate din succesul primului (vezi cazul serialelor cu medici E.R., Chicago Hope, L.A. Doctors), imaginea pe care o au telespectatorii despre această profesie şi despre mediul în care se desfăşoară devine un şablon al majorităţii.
Faptul că marea majoritate a criminalilor sunt pedepsiţi până la sfârşitul filmului poate arăta două lucruri: modul idealist în care cetăţenii văd eficacitatea poliţiei şi a justiţiei sau încercarea televiziunii de a insufla telespectatorilor săi încredere în modul în care aceste instituţii îşi fac datoria. Există aici un paradox, explicabil însă. Adolescentul mediu de 15 ani a văzut mai mult de 13.000 omoruri la TV. Mai mult de jumătate din personajele TV sunt implicate într-o confruntare violentă în fiecare săptămână; în realitate, mai puţin de 1% dintre americani sunt victime ale violenţei criminale în orice an dat, conform statisticilor FBI. În timp ce numărul crimelor care se întâmplă, în credinţa populară, este mult mai mare decât numărul lor real (crimele la televizor sunt de zece ori mai numeroase decât în viaţa reală), incidenţa cazurilor nerezolvate sau al criminalilor rămaşi nepedepsiţi este mult mai mică decât în realitate. E relativ simplu de explicat. Trăind într-o lume în continuă schimbare şi, prin urmare, din ce în ce mai periculoasă, oamenii îşi construiesc modul de a o vedea în funcţie de temerile lor. Teama de suferinţă fizică, de moarte în final, îi face să exagereze pericolul la care sunt expuşi şi astfel să supraevalueze numărul criminalilor care ar putea atenta la integritatea lor fizică sau chiar la viaţa lor. Tot această teamă îi face să-şi dorească ca sistemul judiciar să fie bine pus la punct (mult mai bine decât este în realitate) şi astfel, să le vegheze liniştea. Această viziune este reflectată şi în programele de televiziune. Există şi aici un cerc vicios. Numărul mare de criminali prezenţi în programele de televiziune influenţează, la rândul lui, imaginea pe care copiii încep să o aibă despre societatea în care pătrund ca cetăţeni.
În concluzie, analiza cantitativă ne poate ajuta să înţelegem atât modul în care societatea se vede pe sine cât şi modul în care televiziunea influenţează această viziune.

Forum cultural

O altă teorie vede televiziunea ca pe un forum cultural. Televiziunea reprezintă un proces permanent de gândire publică. Este cea care păstrează şi perpetuează modul în care cultura se autodefineşte. Este, în acelaşi timp, păstrătoarea ritualurilor prin care societatea se raportează la cultură. Toate subiectele abordate reflectă societatea şi, extinzând termenul de cultură şi apropiindu-l de cel de civilizaţie, reflectă cultura acelei societăţi, relaţiile dintre membrii săi, privite prin prisma interdependenţelor culturale şi a elementelor culturale unificatoare. Televiziunea este cea care prezintă greşelile celor care nu se înscriu perfect în universul cultural dat. Ea este cea care atrage atenţia asupra lucrurilor care pot pune în pericol cultura unui popor. Ea este cea care prezintă datele conflictelor şi urmăreşte de foarte aproape rezolvarea lor. Televiziunea este cea care reflectă conştiinţa de sine a unei societăţi. Este axată pe urmărirea mecanismelor interne de reglare a inadvertenţelor culturale. Ea este cea care stimulează evoluţia modelului cultural al unei societăţi. Propune telespectatorilor săi o continuă reconfigurare a înţelesurilor şi este prima care reflectă schimbarea mentalităţilor.
Concluzia unei astfel de teorii este că telespectatorii sunt corealizatori ai programelor de televiziune, că sunt cei care folosesc televiziunea pentru a se privi şi analiza, pentru a-şi discuta problemele, pentru a şi le rezolva, pentru a găsi împreună căile de evoluţie, de a descoperi greşelile şi acele elemente care ies din schema acceptată cultural ca fiind reprezentarea societăţii.

* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE

Documentul PDF poate fi vizualizat integral aici

Continue Reading »

Caracteristicile televiziunii

Caracteristicile televiziunii

Avantaje * Oamenii reali * Industria irealului * Noua realitate globală * Mecanismele producerii irealului * Standarde scăzute * Teoria marii prostii

Avantaje

Televiziunea este, fară îndoială, una dintre cele mai importante invenţii ale acestui secol, nu atât prin complexitatea sa tehnică, cât, mai ales, prin schimbările pe care le-a provocat în mentalităţile oamenilor şi prin controlul indirect pe care l-a exercitat asupra evoluţiei societăţii. „Modul în care comunicăm este cel puţin la fel de important ca lucrul pe care îl comunicăm“ spunea Mc Luhan, unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători în domeniul televiziunii. Este foarte important să înţelegem că mesajul poate fi corect dar transmis incorect, poate fi simplu, dar poate deveni complicat prin transmiterea sa într-un anumit mod, poate avea un scop sigur, identificat şi susţinut dar poate avea efecte neaşteptate prin transformările suferite în procesul transmiterii sale. O să vă dau un exemplu simplu: dacă stau drept, serios şi vă spun că mărul este un fruct, veţi considera, în cel mai bun caz, că vreau să vă transmit banalităţi stupide. Dar dacă voi sta în cap, îmbrăcat într-un sari, voi râde ca un disperat şi vă voi spune că mărul e un fruct, spectacolul pe care vi-l voi oferi nu vă va mai permite să asimilaţi mesajul meu ci vă va direcţiona atenţia şi concentrarea asupra modului de comunicare, efectul obţinut fiind direct legat de acesta şi nu de conţinutul mesajului. Este una dintre caracteristicile televiziunii, care o deosebeşte de celelalte mijloace mass-media. Este singurul mod de transmisie viu, care imită realitatea, astfel încât e foarte uşor să creeeze un ambient care să te extragă din mediul tău obişnuit şi să te transpună într-o pseudorealitate, în care mesajele vor avea viaţa lor şi se vor supune regulilor irealului. Irealul este direct dependent de senzaţiile noastre, este o creaţie a senzaţiilor noastre şi nu a raţiunii noastre. E adevărat că şi un ziar poate apela la aceleaşi mijloace. Prezentarea unui titlu cu litere de-o şchioapă şi înflorate, în timp ce altul este scris cu litere minuscule, cu un stil ilizibil. Sau un articol extrem de interesant, pus în apropierea unui anunţ publicitar la telefoanele erotice. şi exemplele pot continua.
Însă televiziunea este singurul mijloc mass-media care poate îmbina sunetul cu scrisul şi cu imaginea. De aceea, mijloacele de alterare a realităţii devin practic infinite.
De ce, totuşi, televiziunea a avut o astfel de dezvoltare şi a căpătat o astfel de importanţă ? În primul rând pentru că este cel mai ieftin mijloc de informare în masă, lucru deloc de neglijat într-o economie mondială caracterizată de decalaje enorme între diferite categorii de oameni. De altfel, se poate constata că orice om, odată aflat în posesia unui televizor, are acces aproape gratis (dacă nu punem la socoteală abonamentul şi curentul electric) la informaţie. Nu există diferenţe între modul de recepţie al unui bogat faţă de un sărac. Există, de exemplu, ziare sau reviste de specialitate extrem de scumpe, cu o realizare grafică de excepţie care împiedică achiziţionarea lor de către orice om. Dar la televiziune nu există astfel de diferenţe. Sigur că poţi să-ţi cumperi un televizor ultraplat, digital, mare cât tot peretele care se vede din balconul vecinului, dar mesajul ajunge la fel în orice casă. De aceea, producătorii de programe de televiziune trebuie să-şi pună mintea serios la contribuţie pentru a putea transmite un mesaj corect tuturor telespectatorilor săi, mesaj pe care îl primesc toţi, în acelaşi timp şi nediferenţiat. Cu alte cuvinte, diferenţierea receptorilor se face la ieşire şi nu la sursă, ca în cazul presei scrise.

Un alt motiv pentru care televiziunea are o astfel de răspândire este tocmai progresul lent tehnologic de prezentare a imaginii şi a sunetului. Atenţie! Nu mă refer la schimbările tehnice uriaşe din interiorul cutiei ci la interfaţa mesaj-receptor. Cea mai importantă schimbare este apariţia ecranului panoramic care nu face decât să accentueze efectele psihologice induse de ecranul obişnuit (dezvoltarea pe orizontală şi nu pe verticală). O altă schimbare este apariţia televiziunii color care a permis diversificarea mijloacelor de recreere a realităţii, într-un mod mult mai veridic, aşadar mult mai eficient. Oamenii nu au trebuit să se adapteze la schimbările timpului, putând şi acum să recepţioneze programele televiziunii cu un aparat primitiv. Spre deosebire de radio, unde, trecerea de la unde medii la unde FM s-a făcut treptat, necesitând investiţii serioase, o astfel de investiţie în cadrul televiziunii se va impune abia peste câţiva ani, odată cu trecerea la televiziunea digitală. Va fi, de altfel, cea mai mare revoluţie mediatică de până acum, permiţând combinarea televiziunii cu computerul. Aşadar, de la inventarea sa, transmiterea mesajului se face prin intermediul unui ecran dreptunghiular şi a unui difuzor. Poate senzaţiile să fie ceva mai puternice în cazul unui ecran uriaş, color şi a unui sunet dolby surround. Dar diferenţele sunt minore şi emiţătorii de mesaj nu se preocupă de acestea.

Capacitatea de a recepţiona practic oriunde mesajul prin intermediul televiziunii. Spre deosebire de ziare, care pot lipsi de pe vârful unui munte, televiziunea este, prin intermediul sateliţilor, omniprezentă. Mai are un avantaj. Folosirea unui limbaj universal, care poate transmite mesajul indiferent de limba pe care o vorbeşte receptorul. O combinaţie sunet- imagine, profesionist făcută, poate obţine aceleaşi efecte la oameni provenind din ţări diferite. Un exemplu concludent în acest sens este rubrica „no-comment” a Euronews-ului, care repropune ştirile zilei, fără comentariu.

Oamenii reali

O altă caracteristică importantă a televiziunii, care îi conferă, prin efecte, şi o importanţă sporită, este prezenţa oamenilor „reali”. Telespectatorii sunt în contact „direct” cu cei care, în opinia lor, sunt responsabili de mesajul transmis. Cu alte cuvinte, mesajul este însoţit de cel care îl transmite sau care dă senzaţia telespectatorilor că o face. Prezenţa oamenilor în faţa noastră, trăsăturile lor, modul de a vorbi, de a se îmbrăca şi de a gesticula face ca urmărirea unui program să devină o întâlnire între cel de acasă şi cel de pe ecran. Este un fel de discuţie prietenească, la care cel de acasă are senzaţia că participă direct. Chiar dacă nu este aşa, senzaţiile pe care le trăieşte şi pe care le poate vedea pe feţele „interlocutorilor săi” sunt cu atât mai puternice şi cu atât mai mult tind să ia locul unei analize raţionale a mesajului transmis. Un ziarist din presa scrisă, pe care nu l-ai văzut niciodată îţi poate deveni simpatic sau antipatic numai după ce i-ai citit materialele şi le-ai supus unei analize. În cazul televiziunii, mesajul poate deveni inutil, în momentul în care cel care-l transmite îi este antipatic telespectatorului. E ca atunci când lângă tine, într-un bar se aşează un individ antipatic, care-şi dă şi el cu părerea. Mulţi oameni trăiesc cu iluzia că pot înţelege corect un mesaj dacă văd faţa celui care-l transmite. Nu ne dăm seama, că cei mai mulţi dintre noi nu avem capacitatea de a „citi” feţele celorlalţi şi că senzaţiile trăite la vederea lor nu fac decât să se adauge la senzaţiile determinate de mesajul în sine.
Televiziunea nu solicită prea mult intelectul telespectatorilor. Este, de cele mai multe ori, exhaustivă şi explică sau ilustrează de la A la Z o situaţie, facilitând astfel în mod deosebit, asimilarea acestei explicaţii de către cei care nu au o opinie formată sau care nu dispun de alte informaţii care să le permită analizarea pe cont propriu a situaţiei respective. Cu alte cuvinte, facilitează extrem de mult receptarea mesajului, îmbrăcându-l cu toate acele elemente pe care, în mod normal, receptorul ar trebui să le caute singur şi să le corelaţioneze. Într-o lume cu sute de milione de analfabeţi (în Statele Unite 30 % dintre americani sunt analfabeţi) şi cu superspecializaţi (adică fără cunoştinţe din domenii diferite care să le permită realizarea unor corelaţii logice pentru a putea înţelege mesajele transmise de obicei de mediile care îi înconjoară), oferirea unui complex care să-i permită receptorului să-l „înghită” fără prea mare efort face din televiziune mediul preferat de oameni pentru a primi informţiile. Dacă celelalte mijloace de informare în masă îţi prezintă informaţiile semipreparate sau semicoapte, televiziunea le oferă gata mestecate şi prezentate pe un platou frumos garnisit.
Pentru că intermediază realitatea pentru telespectatorii săi, reconstruind-o în funcţie de interesele sale şi determinând înlocuirea adevărului fiecăruia dintre receptori cu adevărul unic al transmiţătorului, telviziunea a fost denumită industria irealului.

Industria Irealului

Analiza industriei irealului are ca obiect un fenomen neliniştitor: pe noi înşine. Este o analiză a modului în care am permis televiziunii să devină una dintre cele mai importante forţe din viaţa noastră care nu numai că defineşte realitatea pentru cei mai mulţi dintre noi, dar ceea ce este infinit mai grav, şterge distincţia dintre realitate şi irealitate.
În analiza noastră trebuie să plecăm de la ideea că televiziunea este departe de a fi inofensivă. Ea nu este, aşa cum crede cea mai mare parte a oamenilor, un simplu instrument de petrecere a timpului liber sau de obţinere de informaţii pure care ne dau libertatea de a le analiza aşa cum credem noi de cuvinţă. Televiziunea este foarte importantă şi tot ceea ce este important este şi extrem de periculos. Nu atât prin simpla existenţă ci prin implicaţiile şi efectele acestei existenţe. Societatea contemporană se confruntă cu unul dintre cele mai importante experimente ale istoriei, al cărei subiect şi este. Ne întâlnim acum cu o situaţie unică: societatea umană se reinventează pentru a se înţelege. Televiziunea este unul dintre cele mai puternice mijloace folosite în acest experiment, fiind în acelaşi timp şi câmpul principal de încercare pentru o mare parte din ceea ce noi numim realitate. Este cel mai complex laborator pentru producerea realităţii.
Pe măsură ce realitatea lumii exterioare devine din ce în ce mai complexă, solicitând din ce în ce mai mult capacităţile fiecărui om şi obligându-l la o evoluţie continuă (în timp ce natura umană are o inerţie fantastică în a se adapta şi a face faţă mediului înconjurător), oamenii au dezvoltat o artă a simplificării acestei realităţi şi a remodelării ei pentru a facilita adaptarea şi a uşura găsirea unor răspunsuri la problemele vieţii. Oamenii au dezvoltat, în special în anii de după al doilea război mondial, o fascinaţie a irealului nemaiîntâlnită în istorie. Scopul transfigurării bunului simţ (al realităţii nemediate) este să evităm să facem faţă unei lumi mult prea complexe pentru disponibilităţile noastre intelectuale de a o înţelege.
Faptul că această sarcină a căzut în seama unei industrii arată faptul că societatea noastră nu mai lasă inventarea irealului pe seama şansei, a accidentului sau a unor acţiuni izolate. Fabricarea irealului a devenit o mare afacere. El este produs şi vândut pe scară largă. Rezultatul final este o societate din ce în ce mai puţin capabilă să facă faţă propriilor probleme direct, onest şi inteligent. La fabricarea irealului îşi dau mâna doi factori: primul este spaima oamenilor că realitatea îi depăşeşte şi îi obligă să asculte de „alţii” şi al doilea, paradoxal, dorinţa „altora” de a crea o realitate pe care s-o controleze şi în care să apară ca garanţi ai adevărurilor enunţate. Să mă explic. Oamenii nu mai înţeleg multe lucruri. Nu mai au timp sau nu mai au capacităţile intelectuale, nu mai pot face faţă avalanşei extraordinare de informaţii. Astfel, pentru că se simt dezarmaţi în această lume care merge înainte cu sau fără ei, riscând să rămână pe drum la cea mai mică greşeală, oamenii visează la o societate simplă, în care lucrurile sunt simple şi legea cauză-efect este aplicabilă în mod elementar şi extrem de vizibil. Oamenii încearcă să transpună acest vis în realitate. O fac prin filme, prin cărţi, dar în special o fac prin televiziune. Aici viaţa devine extrem de simplă. Explicaţiile vin înainte de terminarea programului, concluziile sunt trase de alţii care sunt creditaţi din start cu deţinerea adevărului pentru simplul fapt că se află acolo. Nu trebuie decât să deschizi televizorul pentru a afla cum trebuie să interpretezi ultimele evenimente şi ce atitudine trebuie să ai faţă de o schimbare sau o situaţie inedită apărută în societate. Efortul intelectual se reduce şi siguranţa creşte, În funcţie de numărul celor care susţin un anumit adevăr. Cu senzaţia că sunt informaţi şi că trag concluzii cu minţile proprii, oamenii nu fac decât să accepte o realitate creată de televiziune care să le dea senzaţia că sunt stăpâni pe destinul lor, fără să trebuiască să asculte sau să se supună altora. Pe de altă parte liderii societăţii au nevoie să obţină calitatea de garanţi ai adevărului. O pot face prin simplificarea realităţii în sensul în care ei au răspunsuri. Cu alte cuvinte, se inventează o realitate la care ei au răspunsuri. Acest lucru le permite păstrarea statutului de conducător. Introducerea realităţii într-un şablon simplificat le permite să controleze şi să prevadă mersul mentalităţii oamenilor şi evoluţia sistemelor de referinţă ale acestora. Într-o realitate reconstruită cu măiestrie, un lider sau un garant social poate să-ţi demonstreze că albul e negru şi să te facă să accepţi un fapt iraţional, pentru simplul fapt că el este corelat cu celelalte elemente ale noii realităţi prezentate.

Noua realitate globală

Printr-o simplă comparare a caracteristicilor noii realităţi globale şi cele ale noii irealităţi, construite şi transmise în special de televiziune putem constata un contrast care explică rolul dar şi efectele recreerii realităţii înconjurătoare cu ajutorul imaginilor şi sunetelor.

Caracteristicile Noii Realităţi Globale:
1. Un grad mai mare de complexitate datorită efortului sporit de gândire necesar pentru a înţelege corect orice eveniment sau fenomen din societatea modernă.

2. Din ce în ce mai multe sfere ale vieţii aruncate împreună în conjuncturi stranii.

3. Ritmul mai rapid al tuturor evenimentelor datorat capacităţii de a comunica rapid prin calculatoare; nivel general de stres mai mare în viaţa noastră.

4. Din punct de vedere social, economic şi moral vom deveni, dacă n-am devenit deja, o naţiune de a doua mână.

5. Din ce în ce mai mult destinul nostru este controlat de alte naţiuni.

6. Din ce în ce mai mult valorile noastre sunt subiectul unor discuţii serioase.

Caracteristicile Noii Irealităţi:
1. Versiuni din ce în ce mai simplificate, dacă nu trivializate ale oricărui lucru, de la prezentarea unor mari cantităţi de date necorelate, imagini rapide şi fără legătură, care nu trebuie integrate, şi care sfidează capacitatea oricui de a le corela într-un mod coerent.

2. Din ce în ce mai multe fragmente de imagini sau sunete de 15 până la 20 de secunde cu informaţii limitate, simplificate şi desprinse din context care se concentrează într-o singură direcţie prin folosirea a nenumărate imagini disparate.

3. Concentrarea pe scopuri pe termen scurt cum ar fi banii, notorietatea, faima imediată, încercarea de a ne crea stabilitate, refuzând să ne actualizăm concepţiile despre lume.

4. Continuăm să credem că suntem cei mai mari şi cei mai buni.

5. Continuăm să credem că ne putem descurca foarte bine şi fără alţii.

6. Continuăm să credem că suntem poporul ales al lui Dumnezeu, şi că toţi ceilalţi ne invidiază şi ne bagă beţe în roate.

Vreau să fiu înţeles foarte bine. Departe de mine intenţia de a blama televiziunea în sine. Televiziunea este doar un instrument. Ceea ce este de blamat este uşurinţa cu care se lasă folosită dar mai ales uşurinţa cu care ajung oameni de televiziune şi, prin urmare, garanţi ai adevărurilor transmise, persoane care nu au un control al subtilităţilor de transmitere a unui mesaj astfel încât să reflecte în măsură cât mai mare realitatea, persoane care sunt ele însele rezultate ale procesului de producere a irealului. De cele mai multe ori, producerea irealului este un proces care se perpetuează nu printr-o voinţă superioară ci prin sistemul de promovare în fotoliul producătorilor a celor mai bune rezultate ale experimentului. Se garantează astfel continuitatea procesului şi perpetuarea unei realităţi mediate. Cu alte cuvinte, pune un om care n-are cunoştinţe suficiente să-ţi povestească despre integrarea în Uniunea Europenă şi vei vea o viziune simplistă a fenomenului. Pune-l apoi pe cel care a ascultat această explicaţie în situaţia de a vorbi despre politica agricolă şi veţi constata surprinşi cu câtă uşurinţă face trimiteri la „adevărurile” lansate de personajul televiziv anterior.
Principalul defect al analizelor care au ca subiect televiziunea este că sunt făcute în mare măsură izolate de multe din celelalte forţe care se manifestă în societăţile moderne. În era sistemelor complexe nici o forţă sau un aspect major al societăţii nu poate fi analizat izolat sau ignorat. Astfel, de o importanţă majoră în înţelegerea fenomenului este faptul că în industria irealului, adică în televiziune, fenomenul irealului este văzut ca o caracteristică a societăţii contemporane. Ca rezultat, fenomenul irealului se manifestă simultan la diferite niveluri ale societăţii.
Analizând cu atenţie evoluţia televiziunii, în special în anii de după revoluţie s-a putut identifica un mecanism folosit la producerea irealului. Surprinzător poate părea faptul că el nu diferă decât foarte puţin de mecanismul mult mai vechi şi, prin urmare, mai bine pus la punct, al producerii irealului într- o societate ca cea din Statele Unite. Poate şi faptul că cea mai urmărită televiziune din România a importat o grilă de programe, programe şi moduri de a realiza programe din Statele Unite de acolo de unde sunt proprietarii ei.

Mecanismele Producerii Irealului

1. Confundarea limitelor, adică confuzia şi distorsionarea deliberată a domeniilor tradiţionale ale societăţii - de exemplu între divertisment şi ştiri; regula generală este că tot ce apare la TV, şi din ce în ce mai mult în orice segment al societăţii este o ramură a divertismentului.

2. Producerea imaginilor, adică orice imagine pe care şi-o pot imagina oamenii poate fi acum construită electronic şi este capabilă să interacţioneze cu orice altă imagine; regulile generale sunt: (a) toate imaginile sunt egale şi (b) cu cât este mai bizară imaginea, „cu atât mai egală“, mai „bună“ este; în termeni Orwellieni, unele imagini sunt mai egale decât altele.

3. Fragmentarea personalităţii sau diviziunea persoanei - ideile nu numai că sunt divizate şi prezentate incoerent la TV şi din ce în ce mai mult în toate formele de divertisment şi comunicare în societatea noastră, dar astfel sunt şi diferitele aspecte ale oamenilor; astfel, părţi izolate ale corpului (de ex. sâni, feţe, nasuri, păr, dinţi etc.) au o identitate proprie; în plus, aspectele individuale ale psihicului persoanei (de ex. ego-ul), emoţiile specifice (de ex. lăcomia, mânia, dragostea) sau caracterele arhetipale (de ex. Walker) sunt de asemenea izolate şi tratate în afara contextului care s-ar putea raporta la întreaga persoană.

4. Producerea persoanei - principiul general este că o anumită persoană poate fi produsă sau făcută să reprezinte orice caracteristici ale personalităţii, determinate prin cercetări de marketing. a fi atrăgătoare pentru un segment important de populaţie.

5. Dispararea ideilor - la suprafaţă cel puţin există o mică (dacă există) conexiune între ideile care se perindă la TV sau în alte segmente ale societăţii noastre; nu apare nici un fir călăuzitor, context de ansamblu, sau perspectivă istorică care l-ar putea ajuta pe privitor, cititor, public etc. să distingă ceva din mozaicul de idei şi imagini, presupunând că există ceva care le leagă împreună într-un tot coerent.

6. Un univers închis în sine însuşi - principiul general este că televiziunea şi, din ce în ce mai mult toate celelalte forme de comunicare din societatea noastră se referă din ce în ce mai puţin la altceva din afara lumii lor artificiale, auto- construite, închise în ea însăşi; rezultatul este că practic toate formele irealului au devenit aproape total capabile să integreze orice critică care le este adresată prin includerea acestor critici în desfăşurarea lor de zi cu zi; astfel, emisiunile TV şi comerciale de orice fel, de exemplu popularele ştiri de sâmbăta asta încorporează chiar în ele acest cinism împotriva media.

7. Reducerea personalităţii - totul este personalitate la TV şi în general în societatea de divertisment în România; ideile abstracte au tendinţa să nu existe; ele există doar dacă pot fi reprezentate într-o persoană concretă; de exemplu, Einstein este personificarea intelectualului, Esmeralda este arhetipul femeii care a suferit mult în viaţă etc.

8. Simplificarea radicală - toate formele irealului nu au loc pentru idei abstracte şi cu atât mai puţin pentru idei complexe;

9. Mijloace imediate pentru a deveni celebru - unul din cele mai neliniştitoare aspecte ale irealului este că psihopaţii pot înţelege mai bine decât cei care se presupune că stăpânesc aşa-numita realitate „normală“ mijloacele de obţinere a celebrităţii imediate, adică anihilarea cuiva care este deja celebru.

10. Cauzalitatea inversă - televiziunea a abandonat cauzalitatea tradiţională, adică secvenţa tradiţională de evenimente, irelevantă; sunetul TV joacă un rol important în acest proces, şi din această cauză, rolul său este adesea trecut cu vederea; sunetul TV îl cheamă pe privitorul/ascultătorul pasiv înapoi în faţa televizorului ca să urmărească reluarea unui “eveniment important” (de ex., mai întâi se marchează un gol - sau se prezintă un eveniment politic important, sau o ştire -) şi apoi urmărim într-o secvenţă inversată ce “l-a provocat”, “cauza“ în acest caz devenind “efect”.

11. Stadiul industrial descentralizat al producţiei irealului - celebrităţile sunt producătorii principali ai întregii industrii şi industria a avansat la următorul stadiu în dezvoltarea sa; celebrităţile pot fi acum produse în aproape orice televiziune din ţară.

Standarde scăzute

Există o legătură strânsă între procesul de creare a irealului şi standardele profesionale pe care le respectă realizatorii de programe de televiziune. Cu cât standardele sunt mai scăzute cu atât este mai uşor să modelezi realitatea şi s-o repropui telespectatorilor în forma dorită de tine. Cu cât este mai coborât nivelul conştiinţei şi al principiilor, cu atât este mai lipsit de dificultăţi să pui cap la cap lucruri care nu au decât o legătură minoră. Cu alte cuvinte, cu cât ai mai puţine reguli de urmat, cu atât te descurci mai uşor în complexitatea societăţii contemporane. Standardele scăzute, impuse de lipsa de profesionalism, de principii morale, de etică, de capacitate intelectuală, de nivel cultural permit coborârea permanentă a calităţii programelor şi diminuarea capacităţii telespectatorilor de a alege, de a face judecăţi de valoare, de a căpăta uneltele necesare pentru a deosebi calitatea de kitch, adevărul de fals, ficţiunea de realitate, frumosul de urât, interesantul de important.

Iată care sunt cele 6 argumente cel mai des folosite pentru a justifica impunerea şi raportarea la standarde scăzute :

1. telespectatorii sunt vinovaţi pentru că sunt incapabili să înţeleagă lucruri importante şi complexe şi, de aceea, trebuie ajutaţi - teoria marii prostii
2. trebuie dat oamenilor ceea ce-şi doresc
3. dacă telespectatorilor nu le place ce văd, pot închide televizorul sau pot schimba canalul
4. de ce e rău să te distrezi ?
5. dacă nu le dăm oamenilor ce-şi doresc, o va face altcineva
6. oamenii pot diferenţia între „ştirile fierbinţi, reale şi importante” şi distracţie
Să le luăm pe rând şi să le analizăm.

1. Nu încape îndoială că însuşi publicul trebuie să-şi asume o mare parte din vină pentru calitatea scăzută a programelor de televiziune care n-ar putea supravieţui dacă n-ar exista o cerere mare pentru ele. Totuşi, chiar dacă teza Marii Prostii ar fi adevărată, acest lucru n-ar justifica lipsa de responsabilitate a mass-media. Ceea ce se ignoră este faptul că mass-media este responsabilă pentru alimentarea şi încurajarea acestei „prostii” pentru a-şi atinge scopurile: creşterea audienţei şi a încasărilor din publicitate sau a masei de oameni care pot fi subiectul tehnicilor de manipulare folosite de unele programe. A spune că publicul este singurul vinovat de prostia lui înseamnă să ignori legătura simbiotică dintre cei consideraţi proşti şi cei care alimentează şi profită de pe urma acestei prostii. După cum se ştie, în toată lumea, legea pedepseşte escrocheriile, chiar dacă autorii lor susţin că nu şi-au obligat victimele să fie „proaste”. În plus, acest lucru înseamnă să ignori imensul rol pe care îl joacă mass-media atât în crearea cât şi în susţinerea acestei prostii. Înseamnă să ignori principiile morale şi etice pe care ar trebui să se bazeze acţiunile şi politicile media. Iată cum ar suna un astfel de principiu enunţat pentru a apăra standardele scăzute „ Atunci când există un segment de public (şi, desigur, cu cât e mai mare cu atât mai bine) care este destul de prost să consume ceea ce producem noi, atunci suntem justificaţi moral să satisfacem acea nevoie sau cerere.”.

2. Al doilea argument este folosit şi de traficanţii de droguri sau de cei care practică sau controlează prostituţia şi pornografia. Argumentul este fals, chiar făcând abstracţie de etică şi morală. O mulţime de emisiuni noi eşuează tocmai pentru că nu prezic şi nu respectă preferinţele telespectatorilor. Acesta este un motiv pentru care o mulţime de emisiuni şi de filme nu fac altceva decât să se maimuţărească unele pe altele. De aici apare o nouă idee, mai periculoasă. Media n-ar face decât să satisfacă o cerere deja existentă şi nu participă, ca traficantul de droguri, la crearea şi menţinerea cererii. E ca şi când ai spune că românii îşi doreau telenovele chiar înante de a şti ce sunt acelea. Acest lucru ignoră cu desăvârşire nu numai relaţia simbiotică care există întotdeauna între producătorul şi cumpărătorul unui produs sau al unui serviciu, dar şi puterea mass-media de a crea, menţine şi modela nevoile receptorilor. Gândiţi-vă la relaţia dintre un părinte şi copilul său. Orice copil ar mânca dulciuri până ar face diabet. Cu cât oprobiu i-am privi pe părinţii care ar permite acest lucru ? şi ei ar putea folosi aceeaşi justificare: îi dau ceea ce-şi doreşte ! În orice caz, şi justificarea aceasta este falsă. Astfel, în grila unei televiziuni ar trebui să se regăsească toate tipurile de programe dorite de telespectatori. Acest lucru nu se întâmplă pentru că importantă este dorinţa masei şi nu a grupurilor. Masa cea mare este un viitor consumator de detergenţi sau de idei propagandistice, în funcţie de obiectivele pe care şi le stabileşte o televiziune.

3. Al treilea argument este fie o dovadă de ipocrizie, fie de prostie. A nega dependenţa telespectatorilor de televiziune înseamnă să nu cunoşti impactul uriaş pe care îl are mass-media electronică aupra oamenilor. Înseamnă să ignori analizele psihologice şi sociologice care arată clar că ruperea de televiziune ar însemna pentru cei mai mulţi oameni ruperea de „realitate”, singura pe care o cunosc şi care le dă un sentiment de siguranţă.
Din fericire, un astfel de argument poate fi folosit, e adevărat că din ce în ce mai rar, în România, unde există, măcar la nivelul teoretic, alternative la televiziune. Dar ne îndreptăm rapid spre o societate în care televiziunea va fi omniprezentă şi omnipotentă, fiind un element de legătură între multe dintre elementele sale. Televiziunea tinde şi la noi în ţară să ia locul culturii. Astfel, poţi opri televizorul dar nu-i poţi opri efectele. Este reconfortant să crezi că, dacă ai controlul unui buton, ai independenţă şi libertate de gândire şi de acţiune, dar astfel de acţiuni sunt simbolice, goale de orice semnificaţie adevărată. Gândiţi-vă la o telecomandă care ar schimba personalitatea sau starea de spririt a unei persoane apropiate...
Partea a doua a argumentului este hilară. La ora 16, dacă baleiezi pe toate posturile româneşti, găseşti telenovele. Argumentul ignoră cu bună ştiinţă faptul că toate emisiunile TV- de pe canalul public, cele comerciale sau prin cablu- arată din ce în ce mai la fel. Numărul mare de canale nu presupune şi îmbunătăţirea calităţii alegerii. Un astfel de argument nu ţine mai ales în cazul în care, din motive economice, televiziunea publică este obligată să producă acelaşi tip de programe ca şi televiziunile comerciale, pentru a-şi mări audienţa şi, implicit, încasările.

4. „Ce e rău să te distrezi ?” sună exact ca şi „Ce e rău să mănânci desert ?”. Nimic, cu condiţia să nu devină singura masă ! O societate care a devenit atât de dependentă de baloane de săpun şi distracţie în general pentru a funcţiona nu este tocmai o societate pregătită să facă faţă unor relităţi grele, fără a mai vorbi de schimbare - şi chiar sacrificiu - pentru a le rezolva. Cel mai frecvent argument este stresul în continuă creştere căruia trebuie să-i facă faţă omul de rând. Odată ajuns în casă, el trebuie să uite de probleme şi să intre într-o atmosferă de relaxare. A împărţi viaţa în alb şi negru, în stresul de la serviciu şi relaxarea din faţa televizorului este o greşeală care poate îi poate costa scump pe cei care o fac. Stresul este real dar metoda cu care se combate este ireală, este fabricată şi nu analizează şi, prin urmare, nu rezolvă problemele care stau la baza problemelor cu care se confruntă oamenii.

5. Argumentul este total lipsit de morală. Tradus în termeni de zi cu zi, poţi spune că, dacă mai este cel puţin o persoană care ar putea ucide pentru a-şi atinge un obiectiv, eşti justificat şi tu să ucizi, ba chiar împuternicit s-o faci. (exemplul cu portofelul) În plus, cu cât o iei înaintea „concurenţei”, cu atât mai bine. Justificarea unui rău prin posibilitatea existenţei altuia este nefirească.

6. Al şaselea argument, în afara faptului că este folosit des de cei care îl folosesc şi pe primul (al marii prostii) în funcţie de interese, nu ţine cont de slaba informare a telespectatorilor şi de dependenţa lor de serviciul pe care îl face televiziunea. A spune că un copil poate face diferenţa dintre rău şi bine în alt mod decât a fost învăţat de părinţi, e ca şi când ai nega rolul educaţiei, al transmiterii unor noţiuni şi valori, lucru pe care îl face şi televiziunea. Un alt aspect este construirea coerentă a irealului. Nu există goluri în proces. Nu există spaţii de manevră şi nici termene de comparaţie. Nu există buletine de ştiri pure care să poată să-i ajute pe oameni să facă distincţia între important şi interesant.
Toate aceste argumente au la bază un singur lucru. Ignorarea cu bună ştiinţă sau din prostie a faptului că televiziunea este o parte componentă a unei realităţi complexe. În secolele trecute realitatea putea fi descompusă în părţi relativ stabile, independente - la fel ca o maşină care poate fi descompusă în bucăţi - dar acest lucru nu se mai poate face astăzi, într-o societate în care totul este o parte a unui sistem electronic extrem de intercorelat. Un sistem este prin definiţie o entitate cu componente care nu au o existenţă aparte sau nu funcţionează în afara întregului din care fac parte. Inima, plămânii sau ochii omului nu funcţionează complet în afara corpului uman, din care sunt doar simple părţi.

* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE

Continue Reading »

Manipulare - Telefenomenul

Televiziunea este categoric un fenomen. Dar, spre deosebire de un fenomen natural care se produce, provoacă pagube şi apoi dispare, televiziunea este un fenomen în continuă desfăşurare şi progres. Este un fenomen care se autocreează.
S-a produs, a influenţat societatea, societatea a influenţat fenomenul, care s-a modificat, a reinfluenţat societatea şi aşa mai departe, ca un bulgăre de zăpadă. Astăzi e greu să ne dăm seama cine pe cine influenţează mai mult: televiziunea societatea sau invers ? Mulţi consideră că, fiind parte integrantă a societăţii, televiziunea nu poate exercita un efect de schimbare asupra acesteia decât concomitent cu modificarea principiilor după care ea însăşi acţionează. Că televiziunea este doar o oglindă care trebuie să reflecte ceea ce societatea arată. Că, în fapt, televiziunea nu este decât societatea redusă la dimensiunea unei cutii. Mi-e greu să fiu de acord cu acest lucru. Privind strict momentul de faţă, putem spune cu precizie că televiziunea este o creaţie a societăţii ? Eu aş înclina mai mult spre a doua variantă. Eu cred că televiziunea a devenit un organ aparte, un supraorgan care controlează, în primul rând, prin importanţa pe care i-o dau oamenii, tot ce se întâmplă în restul organismului. Încet, încet, televiziunea a devenit un pol în jurul căruia se învârt celelalte sectoare ale existenţei societăţii. Este înţeleptul satului la scară planetară. Nu există nici un exemplu în istoria omenirii de creaţie a societăţii care să ajungă să controleze într-o asemenea măsură modificările prin care trece însăşi societatea. Sigur că se poate argumenta că inventarea bombei nucleare a schimbat profund relaţiile dintre state şi, implicit, percepţia asupra universului cunoscut. Dar bomba nucleară este pentru mulţi o noţiune abstractă. Ironic, mulţi au văzut cum arată o astfel de bombă din imaginile difuzate la televizor.
Societatea îşi trimite reprezentanţii (aleşi de cele mai multe ori pe criterii subiective şi greşite) să construiască un organism ce poate fi folosit în evoluţia acelei societăţi. Un organism prin care societatea să-şi exercite controlul asupra ei. Un instrument prin care societatea să perpetueze ceea ce are bun şi să elimine ceea ce are rău, un instrument de autodecantare. Dar organismul nou creat are o viaţă a lui şi, brusc, capătă conştiinţa propriei valori, a rolului pe care îl poate juca şi al mijloacelor care îi stau la dispoziţie pentru a-l juca. Îşi ia rolul în serios şi decide că influenţa pe care a căpătat-o s-a datorat în primul rând adevărului pe care îl deţine şi pe care, cu mărinimie, îl împărtăşeşte oamenilor. De aici până la a avea pretenţia că este cel chemat să aducă ordine în societatea modernă nu este decât un pas. Pe care televiziunea a început să-l facă din ce în ce mai des.
Sigur că, privind obiectiv, televiziunea are o influenţă atât de mare mai ales pentru că oamenii sunt atât de dornici de a pasa altora responsabilităţile: de a gândi, de a trage concluzii, de a decide. Oamenilor le este din ce în ce mai greu să-i cunoască pe ceilalţi. Nu mai au elementele necesare cu care să încerce să construiască judecăţi de valoare. Sub impresia că le oferă aceste elemente, televiziunea le transmite în acelaşi timp şi modul în care ele trebuie combinate. Şi, aşa cum un copil va aranja cuburile exact cum i-a arătat mama lui, aşa şi oamenii vor combina elementele puse la dispoziţie de televiziune aşa cum i-a arătat aceasta. Un experiment simplu ne poate convinge de acest lucru. Arătaţi unui grup de copii un obiect roşu, un pix, de exemplu. Peste un timp puneţi-i să vă spună un obiect roşu care le vine în minte. Şi, deşi au văzut multe alte obiecte roşii, cei mai mulţi dintre ei vă vor da ca exemplu pixul pe care l-aţi arătat. Ceea ce nu arată decât că adevărurile construite de altcineva de la un capăt la altul cu elemente identificabile ne pare mai uşor de acceptat decât cel căutat de noi, prin mijloace proprii. Cu cât adevărul acela seamănă cu ceea ce credem noi că am fi descoperit dacă am fi făcut efortul de a căuta singuri, cu atât şansa de a crede în el cu tărie este mai mare.

Pasiunea noastră

Există multe pasiuni cărora oamenii le cad pradă. Televizunea este o super pasiune, care a pus stăpânire pe aproape întreaga populaţie terestră. Nu este un simplu fenomen care ne afectează viaţa câteva minute sau zile ci este o pasiune care ne controlează modul de a gândi şi de a reacţiona. Practic, majoritatea pasiunilor sunt acum intermediate prin televiziune. Este un fel de pasiunea pasiunilor. Deschizi televizorul şi interesul tău special pentru un subiect sau lucru este satisfăcut. Este cunoscut faptul că numărul tinerelor care se înscriu la gimnastică creşte sensibil după Olimpiade. Că apetitul pentru muzică este stimulat de numărul crescând al canalelor specializate care te învaţă cum să-ţi placă un anumit gen.
Foarte ciudat este faptul că, spre deosebire de alte pasiuni, cum ar fi fotbalul, de exemplu, televiziunea nu are toate caracteristicile. Orice om pasionat de fotbal va şti care sunt regulile care stau la baza desfăşurării jocului. Vor şti câte ceva despre istoria fotbalului, vor putea să-şi reamintească golul marcat de Boloni în meciul cu Italia. Un pasionat de muzică va şti în ce an a câştigat Madonna primul ei Grammy sau cu ce album a făcut vâlvă Michael Jackson. Un filatelist va şti când a fost lansat primul Cap de bour şi cam la ce sumă este estimat astăzi. Şi exemplele ar putea continua. Încercaţi acum să vă aduceţi aminte (dacă aţi ştiut vreodată) când a fost inventată televiziunea. Încercaţi să vă aduceţi aminte o emisiune pe care aţi văzut-o acum 15 sau 20 de ani. Încercaţi să vă amintiţi cine a comentat aselenizarea... Reuşiţi ? Puneţi întrebări asemănătoare cu tematică fotbalistică unui copil de 14 ani şi veţi fi uimiţi de câte lucruri ştie despre obiectul pasiunii sale. De ce totuşi, oamenii nu simt nevoia să ştie mai mult despre cum funcţionează o televiziune (las la o parte apetenţa despre amănunte picante din viaţa vedetelor), despre regulile care stau la baza creării programelor sau despre modul în care televiziunea ne influenţează viaţa ?
Există şi un răspuns: pentru că avem senzaţia că ştim toate aceste lucruri. Ne naştem cu televiziune, creştem cu televiziune, avem în faţa ochilor mereu televiziunea... Ce mai poate ascunde un lucru pe care îl vedem atât de des şi în atâtea ipostaze ? E ca un membru al familiei cu care ne-am obişnuit atât de mult încât nu ne vine să-l mai întrebăm din când în când la ce se mai gândeşte sau de ce a luat o decizie. Îi acordăm o doză de încredere necondiţionată şi suntem tentaţi să-i scuzăm ieşirile şi scăpările. De multe ori ne lăsăm convinşi numai pentru că „ştim“ că nu ne vrea răul. De multe ori, calitatea de „apropiat“ este mai importantă decât greutatea sau corectitudinea argumentelor sale. V-aţi gândit vreodată cât de surprinşi descoperim lucruri noi la cei pe care avem senzaţia că-i cunoaştem perfect ? Uneori ne surprind chiar şi propriile lor mărturisiri. Asta pentru că suntem atât de obişnuiţi cu ei încât avem senzaţia că ştim totul. De aceea e foarte greu să vorbeşti despre televiziune unor oameni care au senzaţia că ştiu totul despre ea. Cum să-i spui unui om că ceea ce vede nu este lucrul la care se uită ? O să-ţi râdă în faţă.

Un pic de istorie

Şi pentru că vorbeam despre absenţa elementelor biografice ale obiectului pasiunii mondiale, trebuie să începem incursiunea prin acest univers prin a puncta câteva momente importante ale istoriei creaţiei şi dezvoltării lui. În 1873, în Irlanda, Joseph May, un tânăr telegrafist descoperă efectul fotoelectric: o bară de seleniu, expusă la lumină, îşi modifică rezistenţa electrică. Variaţia intensităţii luminii duce la transmiterea de semnale electrice. Doi ani mai târziu, George Carey din Boston imaginează transmiterea prin fire a unei imagini construite pe un panou cu ajutorul celulelor fotoelectrice pe un alt panou. Ideea este impracticabilă din cauza dificultăţilor tehnice legate de complexitatea construcţiei.
În 1881 francezul Constantin Senlecq imaginează principiul care stă la baza televiziunii : transmiterea semnalelor emise de celulele fotoelectrice, unul după altul, printr-un singur fir. Chiar dacă germanul Nipkow a îmbunătăţit ideea, imaginând un disc rotativ care să „scaneze“ panoul de celule, ea n-a putut fi pusă în practică cu materialele existente în acea perioadă.
Tubul catodic a fost inventat de Karl Ferdinand Braun de la Universitatea din Strasbourg în 1897. Abia peste 10 ani, un rus, Boris Rosing, s-a gândit că tubul ar putea fi folosit pentru receptarea semnalelor electrice transmise de celulele fotoelectrice. În 1911 avea să fie imaginată şi prima construcţie integral electronică pentru transmiterea imaginilor. Soţianul Campbell Swinton a descris mecanismul respectiv astfel: imaginea este proiectată pe un panou fotoelectric conectat la un tub catodic. Un fascicol de electroni va scana imaginea şi va trimite suite de impulsuri electrice. La recepţionare, impulsurile electrice vor determina variaţia intensităţii unui alt fascicul de electroni care va impresiona un ecran fluorescent al unui alt tub catodic.
Au mai trecut aproape 25 de ani şi, în martie 1935, la Berlin a avut loc prima transmisie televizată. Imaginile erau captate pe film şi apoi scanate cu discul rotativ. Primele camere electronice de luat vederi au fost construite un an mai târziu, în timpul Olimpiadei de la Berlin. În noiembrie acelaşi an, şi francezii emit la Paris primele imagini de televiziune. Un an mai târziu începea emisia BBC-ului. Prima transmisie a fost deschisă de cântecul Adelei Dixon, intitulat chiar aşa: „Televiziune“.
Numele celei ce avea să transforme radical a doua jumătate a secolului XX a împlinit 100 de ani. După ce fenomenului şi construcţiei li s-a spus pe rând Telectroscop sau telescop electric, fizicianul rus Constantin Persky, vorbind despre fenomen în timpul Expoziţiei Mondiale de la Paris a folosit termenul „Television“. A fost imediat îmbrăţişat de presă şi de ceilalţi cerecetători în domeniu. Cu mici variaţii, astăzi, cuvântul televiziune poate fi regăsit în dicţionarele din toată lumea. Cu alte cuvinte, un cuvânt universal pentru un fenomen universal.
Primul aparat de filmat s-a numit iconoscop şi, aşa cum am spus, s-a folosit pentru prima oară la transmiterea imaginilor de la Olimpiada din 1936 la Berlin şi Leipzig. Au fost construite încăperi speciale pentru vizionarea imaginilor transmise. Iconoscopul avea nu mai puţin de 2 metri şi jumătate lungime. BBC-ul avea să transmită ceremonia de încoronare a regelui George al Vl-lea ăn 1937 şi, un an mai târziu, Marele Derby Epsom. Interesul publicului a crescut. În doar doi ani, numărul receptoarelor de televiziune a crescut doar în Londra de la 2000 la 20.000.
Şi americanii aveau să descopere televiziunea în 1939 când, la New York începea să transmită primul studio.
Războiul avea să stopeze dezvoltarea televiziunii, dar, imediat după încheierea acestuia, industria transmiterii de imagini avea să folosească cercetările în domeniul radarelor şi emiterii de semnale de înaltă frecvenţă.
Românii se vor bucura relativ repede de invenţia care transforma lumea. La 31 decembrie 1956 începea să emită Televiziunea Română. Cu un program de 21 de ore pe lună, televiziunea propunea numai transmisii în direct, fiind mult mai economic de realizat. În 1972, la 15 februarie începea să emită şi TVR 2. LA 23 august 1985, pentru a transmite ceremoniile legate de aniversarea zilei naţionale, avea să fie inaugurată televizunea în culori. Ştiaţi că în lume sunt mai multe televizoare decât telefoane ? Există ţări, ca Statele Unite, unde, practic, fiecare familie deţine cel puţin un televizor. Creşterea spectaculoasă a avut loc între anii 1950-1960, când, de la 10 % procentul celor ce aveau un televizor a crescut la 90 %. A mai crescut ceva: timpul petrecut în faţa televizorului. Dacă în 1950, un american stătea 4 ore, astăzi el stă 7 ore în fiecare zi. Media mondială este ceva mai scăzută decât în Statele Unite, din considerente în special culturale. Şi România a cunoscut o dezvoltare asemănătoare după Revoluţia din decembrie. După ce, în 1989, Televizunea Publică transmitea 1795 de ore pe an, în 1995 emisia a ajuns la 12.850 de ore pe an. Dacă în 1990 existau 2 canale de televiziune naţionale, astăzi există 9. Ca şi în occident, unde televiziunile sunt deţinute de mari holdinguri de presă, şi în România se observă o diminuare a numărului staţiilor independente şi o creştere a celor aflate în componenţa sau sunt controlate de marile companii. Astfel, grupul Media Pro deţine două posturi de televiziune, două posturi de radio, o companie de cinematografie, două ziare, Pro Sport şi Ziarul Financiar, câteva reviste. Intact deţine un post de televiziune, un post de radio şi un ziar central. Gelsor are acum o televiziune, are un ziar central Curentul şi lanţul de ziare locale Monitorul. Pe plan local, multe posturi preferă să retransmită programele marilor televiziuni

Televiziunea – interes propriu sau interesul cetăţenilor

Revenind la dilema legată de rolul televiziunii în societatea noastră, trebuie să ne oprim un moment asupra întrebării pe care şi-au pus-o mulţi: Televiziunea are în principal un interes personal, egoist şi materialist sau este ataşată idealurilor luptei pentru protejarea interesului telespectatorului ? Este televiziunea doar o întreprindere care îşi planifică şi modifică strategiile de producţie şi vînzare doar pentru a obţine o creştere a profitului sau este un instrument prin care oameni cu un grad înalt de conştiinţă civică, cu o capacitate crescută de analiză şi cu talent de comunicatori încearcă să păstreze echilibrele atât de fragile din societate, punând umărul astfel, la evoluţia ei ? Interes propriu Cum altfel ar putea fi definită goana disperată după creşterea audienţei ? Abandonarea acelor programe care nu aduc venituri pentru că audienţa lor, formată din grupuri omogene dar puţin numeroase, nu atinge nivelul considerat interesant de către companiile de publicitate ? Simplificarea până la hilar a mesajelor transmise astfel încăt să fie satisfăcut nivelul mediu de percepţie ? Promovarea interesantului în locul importantului ?
Cultivarea senzaţionalismului, încercându-se înlocuirea circului din faimoasa sintagmă cu programul de televiziune ? Înlocuirea ştirilor utilitare, de interes cetăţenesc cu cele care au drept scop obţinearea unei reacţii politice sau comerciale ? Autopromovarea, exasperantă uneori, a propriilor programe, în speranţa obţinerii efectului: „dacă se vorbeşte atât despre el, înseamnă că e bun !“ ?
Totul porneşte de la confuzia pe care oamenii o fac între important şi interesant. De multe ori consumăm energii uriaşe pentru lucruri total lipsite de importanţă, aşa cum un copil va fi atras şi se va chinui până la a învăţa să meargă pentru a pune mâna pe un obiect strălucitor dar inutil. Chiar dacă avem senzaţia că ne maturizăm, rămân în noi unele porniri de a pune mâna pe acel flecuşteţ strălucitor. Pe care, de cele mai multe ori, după un timp, îl aruncăm plictisiţi. Sau îl înlocuim cu alt flecuşteţ. Sigur că un mare rol în această atitudine a noastră îl are lipsa culturii, mai precis a acelor elemente de cunoaştere care să ne permită judecăţi de valoare şi decizii benefice pentru noi. Avem tot mai mult tentaţia de a abandona drumul obositor al analizei permanente şi al adoptării strategiilor pe termen lung în favoarea trăirii momentului, satisfacerii nevoilor de bază.
Iar televiziunea ştie să profite din plin de această apetenţă a noastră pentru lucruri lipsite de importanţă dar strălucitoare. De aceea, de cele mai multe ori, compromisurile care se fac duc la simplificarea exagerată a lucrurilor, la golirea de orice conţinut ideatic a mesajelor transmise şi la transmiterea senzaţiei că lumea este atât de simplă pe cât ne-am dori-o noi, dorinţă născută din cauza dificultăţilor pe care le întâmpinăm în a o înţelege. Iar noi savurăm momentele de linişte şi siguranţă pe care ni le oferă programele de televiziune, tocmai pentru că nu ne solicită prea mult ba chiar, dacă suntem dispuşi (şi nu suntem mai întotdeauna ?), ni se dau şi explicaţiile, şi concluziile şi strategiile de urmat. Cei care iau apărarea televiziunii spun că ea n-are rol educativ sau formativ ci doar informativ. Ca şi când educaţia n-ar avea la bază informaţia ! E greu de imaginat cum e posibil să transmiţi cuiva informaţiile fără a-i sugera şi modul în care trebuie să le interpreteze. Chiar dacă acest lucru se face prin simpla înşiruire a informaţiilor. Este clar şi faptul că un grad ridicat de cultură face ca alegerea să fie mai nuanţată şi criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un program pentru a fi urmărit mult mai dificil de îndeplinit. De aceea, televiziunea n-are nici un interes să-i formeze pe acei telespectatori care s-ar putea declara mai apoi nemulţumiţi de ea, deveniţi dintr-o dată mult prea pretenţioşi. Ne putem întreba, atunci, care este interesul televiziunii de a perpetua şi a întări modul simplist în care retransmite realitatea, modul în care o repropune telespectatorilor şi, inevitabil, modul în care aceştia o percep şi în care se raportează la ea ? De ce preferă televiziunea să aibă o audienţă cu un nivel mediu sau submediu de instrucţie care să accepte aceleaşi programe în loc să-şi educe telespectatorii pentru a-i învăţa să ceară mai mult de la ei şi de la ceilalţi ? Motivul este destul de simplu. Programele destinate masei sunt relativ ieftine faţă de programe destinate unor telespectatori cu „pretenţii“. Un concurs sau o emisiune de divertisment sunt mult mai ieftine decât un documentar gen Discovery. Iar dacă preţul de producţie al programului creşte, scade profitul obţinut prin vânzarea spaţiilor de publicitate.
Cineva m-a întrebat odată de ce nu se face reclamă cărţilor aşa cum se face detergenţilor. Pentru că atunci când speli mai poţi trage cu ochiul la televizor. Când citeşti, e mai greu. Şi scade audienţa !
Nu există decât o singură explicaţie: interesul propriu. Cu cât numărul telespectatorilor este mai mare cu atât capacitatea de a-i influenţa creşte şi, implicit sporeşte şi impactul reclamelor. Iar mai multă reclamă înseamnă mai multe încasări pentru televiziune.

Interesul cetăţeanului

Ar fi nedrept să nu privim activitatea televiziunii şi prin prisma ajutorului pe care îl dă telespectatorului în a se descurca într-o lume din ce în ce mai confuză, guvernată de legi din ce în ce mai haotice şi contradictorii. E greu să nu observăm că, mai ales în România ultimilor 10 ani, televiziunea a fost motorul principal al unei revoluţii care ne-a scăpat de un regim dictatorial, a fost cea care i-a împiedicat uneori pe conducători să ia decizii care ne-ar fi afectat pe toţi pe termen lung sau i-a forţat să renunţe la afaceri oneroase din care profitau numai ei, a creat în oameni convingerea că ceva depinde şi de ei.
Să fie toţi jurnaliştii în căutarea unor slujbe călduţe, care asigură un confort sporit, o mulţime de relaţii, glorie personală şi salarii mult peste media naţională ? Ca şi în cazul medicilor ar fi absurd să credem că toţi au avut ca unic motiv la alegerea meseriei doar obţinerea unor venituri mari. Chiar să fi uitat dorinţele noastre din copilărie de a-i face pe ceilalţi sănătoşi ? De aceea sunt convins că există în mass media românească foarte mulţi jurnalişti care chiar cred în ceea ce fac, chiar încearcă să-şi pună cunoştinţele şi capacitetea de a raţiona în slujba celor care, din lipsă de timp sau de informaţie, sunt tentaţi să creadă şi să accepte cu uşurinţă orice li se spune.
Să nu uităm că la baza funcţionării unei televiziuni stă încrederea pe care i-o acordă telespectatorii. Fără această încredere, orice efort al unei televiziuni este sortit eşecului. Iar încrederea este răsplata pentru confirmarea judecăţilor de valoare pe care realizatorii sunt chemaţi să le facă pentru a le oferi telespectatorilor. Să nu uităm că un om se iartă mult mai uşor pentru o greşeală decât îl iartă pe semenul lui care l-a sfătuit s-o facă. De aceea, oricât de interesaţi ar fi de obţinerea unor profituri, managerii şi realizatorii unei televiziuni trebuie să ţină cont de condiţia primordială a câştigării încrederii.
Există un alt aspect al influenţei benefice pe care o are televiziunea asupra societăţii. În afara unor campanii de mică anvergură destinate satisfacerii unor interese personale, economice sau politice ale celor care deţin respectivul canal de comunicare în masă, cea mai mare parte a informaţiilor sunt destinate creării unor sisteme de valori care să-i permită telespectatorului să judece lumea şi să ia decizii în momentele cheie. Se poate obiecta aici că sistemele de valori respective sunt subiective şi aparţin celor care realizează programele de televiziune, putând fi pentru acest motiv, nepotrivite pentru telespectatorul care le adoptă. Aceeaşi obiecţie o putem aduce şi vis-a-vis de educaţia pe care o fac părinţii, a căror dragoste nu dă automat caracterul de obiectivitate şi perfecţiune sistemelor de valori transmise copiiilor lor.
În concluzie, în condiţiile în care fiecare dintre noi suntem o sursă de transmitere a informaţiilor în scopul, mai mult sau mai puţin declarat, de a-i influenţa pe ceilalţi, de a-i convinge de valabilitatea adevărului nostru, realizatorii de televiziune nu sunt mai de condamnat pentru că folosesc mijlocul acesta pentru a face acelaşi lucru. Aşa cum vorbitorii din pieţele Greciei Antice erau respectaţi, crezuţi sau nu, urmaţi sau nu, aşa şi realizatorii de televiziune încearcă să-şi transmită (uneori să-şi şi impună prin mijloace de manipulare) propriile sisteme de valori. Realizatorii nu sunt nici mai buni nici mai răi decât telespectatorii lor. Vorbim de o medie, evident ! De aceea, accesul la un mijloc extrem de puternic de a-i influenţa pe ceilalţi are aceleaşi efecte ca şi în cazul cetăţenilor simpli, ajunşi în funcţii de conducere: pe unii îi responsabilizează şi altora le dă senzaţia că deţin adevărul absolut. Aceştia din urmă sunt treptat eliminaţi pentru că, foarte probabil, mai devreme sau mai târziu, ideile lor vor fi contrazise de realitate.

Concluzie

Cred că, în principiu, televiziunea este o întreprindere al cărui prim obiectiv, din punctul de vedere al proprietarului, este de a-i aduce profituri materiale sau influenţă politică. Dar, pentru atingerea acestui obiectiv, televiziunea trebuie să câştige încrederea telespectatorilor săi. Pentru asta, trebuie să servească interesele cetăţenilor. Ea se poate preface o vreme că serveşte aceste interese dar, în jocul competiţional de pe piaţa mass-media, e greu de păstrat o mască.
Sunt convins că există ziarişti interesaţi mai mult de bani, relaţii şi faimă dar ştiu că cei mai mulţi sunt preocupaţi de a-şi folosi informaţiile pentru a face puţină ordine în această lume, atât de mozaicat reflectată de programele de televiziune.

* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE

Continue Reading »

Manipularea - Romanii si televiziunea

Nevoia de siguranţă

Societatea românească a trăit după 1989 sub semnul incertitudinii. Procesul de decomunizare a societăţii româneşti a fost extrem de dificil. Fiecare zi însemna negarea celei precedente. Fiecare oră putea aduce schimbări majore în mersul societăţii în ansamblu dar şi în traiectoria personală a membrilor săi. După o perioadă îndelungată în care lucrurile se schimbau imperceptibil, în care, odată intrat pe un făgaş, drumul individual suferea devieri minore, în care şcoala, acoperişul deasupra capului şi locul de muncă erau asigurate de stat, fiind prin aceasta sigure şi puţin susceptibile de a crea surprize şi, prin urmare, drame la nivel individual, oamenii s-au văzut intraţi (mai mult fără voie, sau, ca să fiu mai exact, fără conştientizarea adevăratei dimensiuni a revoluţiei pe care au susţinut-o) într-o epocă a schimbărilor, uneori radicale, ale reperelor care reprezentau înainte puncte fixe de raportare. Pe plan economic, social şi al mentalităţii, toate lucrurile au devenit fluide. Oamenii au început să simtă cum li se scurg printre degete toate acele elemente de care erau înainte atât de siguri. Încet, viaţa individului a început să depindă din ce în ce mai mult de variabile care nu mai puteau fi controlate. Şi dacă, înainte, aceste variabile depindeau de un atotputernic dar extrem de greu schimbător sistem politic, acum, aceleaşi variabile îşi pierd treptat orice contact cu logica simplă, a cetăţeanului de pe stradă. Sondajele de opinie au arătat că cea mai prezentă este nesiguranţa, teama de ziua de mâine, de schimbările neprevăzute care ar putea schimba radical viaţa fiecăruia dintre noi. Ne temem de boli şi de preţuri, de războaie şi de şomaj, adică exact de acele lucruri care depind într-o măsură atât de mică de noi dar ale căror efecte sunt atât de devastatoare pentru echilibrul interior. Întrebaţi dacă şiar dori un serviciu stabil dar cu salariu mic sau unul care să le aducă venituri mari dar incert ca durată, cei mai mulţi români ar alege prima variantă. Dorinţa de siguranţă este mai mare decât teama de sărăcie. Omul are senzaţia că, oricât de rea ar fi situaţia, se poate obişnui cu ea, îi poate face faţă atît timp cît nu suferă modificări bruşte. Nevoia aceasta de stabilitate a fost pe undeva satisfăcută de televiziune. Cu caracterul ei uşor conservator, cu programele ei care se schimbau de două ori pe an într-o proporţie insignifiantă televiziune a devenit unul dintre factorii de echilibru, unul dintre reperele fixe ale românilor. Televiziunea a devenit un elemente previzibil.
Toţi ştim că la ora X începe serialul nostru preferat, că la ora Y încep ştirile. Chiar dacă viaţa noastră este total bulverastă într-o zi, televiziunea rămâne imperturbabilă iar telenovela începe fix la aceeaşi oră ca şi ieri.
Senzaţia de familiar, de obişnuit, de siguranţă îi face pe oameni să aştepte cu nerăbdare întoarcerea acasă şi deschiderea televizorului. Reîntâlnirea cu personajele cunoscute care n-au făcut nimic de ieri până azi, în absenţa ta, cu rubrica meteo care este difuzată mereu la sfârşitul buletinelor de ştiri, cu talk-show-rile care te aşteaptă ca să-ţi dezvăluie ce mai e nou şi la ce te poţi aştepta mâine, este aşteptată de mai toţi românii. Eşti acasă. Te simţi printre lucrurile cu care te-ai obişnuit, printre oamenii pe care ai senzaţia că îi cunoşti şi orice schimbare este anunţată din timp cu surle şi trâmbiţe ca să nu te ia prin surprindere. Vă daţi seama ce liniştiţi ar fi românii dacă ar fi siguri că-şi vor regăsi a doua zi locul de muncă, aşa cum sunt siguri că-l vor revedea pe Marius Tucă a doua seară la televizor ? Dacă ar şti că-şi vor primi salariile pe 15 ale lunii, aşa cum telenovela începe la ora 17 şi 15 minute ? Dacă ar observa că aceste salarii ar creşte aşa cum creşte durata unui talk-show, numai pentru că ei, telespectatorii, doresc mai mult ?

Identificarea vinovaţilor

Dintr-o dată nu s-au mai găsit vinovaţii.
După căderea comunismului, oamenii s-au trezit în faţa unei situaţii neplăcute: dispariţia duşmanului. Acel duşman văzut ca atare de toţi cetăţenii, acel duşman responsabil de toate relele. Împotriva lui se exprimau toate nemulţumirile legate de libertate dar şi de nivel de trai. El era de vină dacă gestionara de la alimentara fura câteva pungi cu tacâmuri de pui, el era de vină şi dacă lumina se lua între orele 20 şi 22, tot el era de vină pentru absenţa apei calde. Oamenii identificaseră sursa răului care le afecta viaţa şi toate speranţele erau puse în miracolul care ar fi dus la dispariţia ei, peste noapte. Iată că miracolul s-a produs, sursa unică de rău a dispărut şi este uşor de înţeles surpriza, urmată de stupefacţie şi, acum, de derută, în faţa înmulţirii relelor care afectează viaţa fiecărui individ şi, implicit, a surselor. După 1989 a devenit din ce în ce mai greu de identificat vinovatul. Oamenii au o anumită raportare psihologică la relele care le afectează viaţa şi al căror vinovat îl cunosc. Identificarea lui le dă oamenilor senzaţia că pot controla mecanismul. După 1989, moment în care românii au avut senzaţia că au putut pune, prin voinţă proprie, punct relelor care le afectau viaţa, lucrurile au început să le scape din ce în ce mai mult de sub control. În locul duşmanului unic, al vinovatului universal, au apărut câteva sute de factori de instabilitate. Au apărut din ce în ce mai mulţi vinovaţi care trebuia să-şi împartă responsabilitatea pentru înmulţirea relelor. Acest fenomen a dus la complicarea exagerată a relaţiilor nsociale. Dacă înainte existau clar delimitate două componente ale societăţii: noi, cei oprimaţi şi ei, cei avantajaţi, astăzi noţiunile de „noi“ şi „ei“ şi-au pierdut sensul. Nu mai ştim cine suntem noi şi cine sunt ei. Nu mai putem arăta cu degetul, cu siguranţa de dinainte, înspre vinovaţi.
Această confuzie a făcut mult mai greu de suportat perturbarea vieţii personale de influenţe cărora nu le mai găseam nici o logică şi, mai mult, nici un vinovat. De aceea, sentimentele noastre de frustrare simţeau nevoia unuei canalizări. oamenii au simţit din ce în ce mai mult nevoia unui personaj care să le poată indica vinovaţii, atunci când ei nu erau în stare să-l identifice. Oamenii aveau nevoie de vinovaţi pentru a-şi putea vărsa mânia acumulată în urma sincopelor pe care vieţile lor le sufereau şi aveau nevoie, în special, de cineva care să-i arate cu degetul pe respectivii vinovaţi. Acest personaj a devenit, poate fără voia ei, mass-media şi, în special televiziunea. A avut loc un fenomen ciudat. În acelaşi timp televiziunea şi-a asumat rolul dar a fost şi însărcinată cu el, dintr-o dorinţă a cetăţenilor de pasare de responsabilitate, cu identificarea vinovaţilor pentru toate relele din societatea românească. Ea a început să semene din ce în ce mai mult cu Iancu Jianu care îl arăta cu degtetul pe boierul cel ticălos şui tot el trecea apoi la fapte pentru a-l pedepsi. Televiziunea are posibilitatea (pe care o foloseşte din plin) de a-i arăta cu degetul pe toţi acei boieri moderni care afectează, prin acţiunile lor, atât echilibrul societăţii cât şi stabilitatea internă a vieţii fiecărui component al ei. Şi chiar şi atunci când nu ştie cu exactitate pe cine să arate cu degetul, aşteptările telespectatorilor ei o obligă uneori să găsească rele şi vinovaţi pentru ele. Oamenii se simt uşuraţi de fiecare dată când televiziunea le arată pe cine trebuie să considere duşmanii bunăstării lor.
Această comoditate de a sta în faţa micului ecran, aşteptând să afli pe cine trebuie să înjuri pentru că n-ai ce mânca, nu ai căldură, eşti şomer, eşti dat afară din casă, a fost, aşa cum era de aşteptat extrem de bine primită de telespectatorii români. Ba, mai mult. Încrederea pe care şi-o acordau atunci când identificau, de fiecare dată, duşmanul unic, au transferat-o acum asupra televiziunii. S-a născut şi un sentiment nou: cel de recunoştinţă pentru serviciul pe care televiziunea ni-l face. Suntem mulţumiţi de sentimentul că, odată identificat vinovatul, efectele răului pot fi mai uşor diminuate şi, mai mult, apariţia unui vinovat înainte ca efectele presupusului rău să se fi făcut simţite, ne dau senzaţia că televizuinea este cea care, prin experienţa acumulată în descoperirea şi desconspirarea duşmanilor, este cea mai în măsură să ne avertizeze asupra pericolelor cărora le putem cădea victime şi, implicit asupra încrederii pe care trebuie s-o avem în fiecare judecată de valoare emisă de televiziune în legătură cu o persoană sau cu un eveniment.

Oferirea de soluţii

Înmulţirea problemelor zilnice a făcut din ce în ce mai dificile căutarea şi găsirea soluţiilor. Înainte nu existau soluţii. Sau dacă vreţi, exista una singură. dar nici una dintre soluţiile pe care şi le puteau imagina oamenii nu stăteau în puterea lor. Nimeni nu găsea soluţii pentru că, oficial, nu existau probleme. Oamenii se resemnau şi se obişnuiau cu ideea că anumite lucruri sunt predestinate, într-o atitudine fatalistă specifică poporului român.
Nu puteai să-l întrebi pe şeful statului de ce nu e căldură în apartamente.
Astăzi poţi să faci acest lucru. Şi, datul din umeri sau încercările stângace de a explica lucrurile şi de a oferi soluţii niciodată eficiente nu sunt, desigur, elemente care să-i liniştească pe cei care pun aceste întrebări, în virtutea dreptului câştigat în 89. Dar, spre deosebire de înainte, absenţa unui răspuns, a unei soluţii, nu mai poate fi tratată cu resemnarea mioritică. Acum, soluţiile nu mai sunt deţinute de oameni pe care nu-i puteam chestiona despre valabilitatea acestora ci stau în puterea unor persoane interpelabile şi, prin urmare, uşor de responsabilizat pentru eşecuri. Puţini sunt acei ce, în faţa unor astfel de eşecuri, se decid să caute singuri soluţii. Cei mai mulţi au căutat acel lucru sau persoană care să le poată oferi soluţii, cel puţin la nivel declarativ. Unul dintre aceste lucruri este şi televiziunea. Ea este cea care ştie (pentru că a aflat) şi, evident are şi soluţii.
Ea pare să ştie cel mai bine ce este de făcut sau se pricepe cel mai bine să-i forţeze pe cei care sunt responsabili să găseaască soluţii pe care să le anunţe public. În ambele cazuri, televiziunea a devenit o sursă de soluţii pentru cele mai mărunte sau cele mai grave probleme ale oamenilor.
Zilnic sună în redacţii zeci de telefoane de la oameni care vor soluţii pentru a-şi găsi un loc de muncă, pentru a ieşi la pensie, pentru a obţine un bilet gratuit într-o staţiune, pentru a-şi duce copilul bolnav la tratament în străinătate, pentru a li se repara conducta de apă spartă de două săptămâni, pentru a obţine ieftinirea benzinei etc. Zilnic, mii de oameni îşi pun speranţele în capacitatea televiziunii de a găsi soluţii la problemele pe care, nu-i aşa, le cunoaşte atât de bine.
Realizatorii de televiziune sunt priviţi (de ce oare ?) ca cei ce spun invitaţilor (persoane cu responsabilităţi diverse) ce să facă pentru ca lucrurile să meargă mai bine. Analiştii de tot felul dau sfaturi guvernului sau liderilor politici pentru a rezolva o problemă sau alta. Ştirile arată tot felul de lucruri care n-ar trebui să fie aşa cum sunt, sugerându-se că se ştie şi cum ar trebui să fie. Emisiunile de divertisment scot umor din probleme şi din abordarea acestora de către cei care au datoria s-o facă, ducând la apariţia ideii că soluţiile sunt atât de simple, din moment ce absenţa lor este atât de hilară. Întrebările care se pun conţin de cele mai multe ori şi răspunsuri. Mai mult. Cei responsabili au început să folosească televiziunea pentru a anunţa soluţiile pe care le-au găsit. Printr-un fenomen simplu de translaţie, telespectatorul dăruia cu mărinimie o felie din meritul rezolvării unei probleme şi celui ce anunţa public acest lucru, celui ce făcea posibilă ajungerea informaţiei atât de utile la cetăţean, adică televiziunii. O variantă inversă, dacă vreţi, a vestitei zicale: „Mesagerul n-are nici o vină !“. De data aceasta, mesagerul are şi el un merit pentru vestea cea bună. Exsită acum emisiuni care se ocupă de toate. Nu trebui decât să stai în faţa micului ecran şi să-ţi notezi soluţiile pentru problemele medicale, cele legate de computere, de creşterea copiiilor, de găsirea unui magazin cu produse mai ieftine, de gătirea unei anumite reţete, de hainele pe care trebuie să le îmbraci, de alegerea viitoarei profesii, de problemele sexuale şi, evident, de ajungerea la un nivel de trai îndestulător. Zeci de specialişti convertiţi la statutul de realizatori sau zeci de realizatori deveniţi peste noapte specialişti îţi oferă soluţii la toate problemele pe 18 care le poţi avea. Să fiu bine înţeles. Nu spun că unele dintre aceste soluţii (poate cele mai multe) nu sunt corecte. Încerc doar să explic de unde fascinaţia românilor pentru televiziune şi pentru specialiştii de tot felul ale căror idei sunt promovate prin intermediul ei. Las la o parte diminuarea capacităţii personale de analiză şi, implicit a celei de găsire de soluţii, care duc la creşterea dependenţei de televiziune şi spun doar că, în ultimii 10 ani, oamenii au găsit în programele de televiziune soluţiile pe care nici ei şi nici alţii nu au fost capabili să le ofere.

Libertatea de expresie

S-a folosit excesiv această sintagmă în ultimii ani pentru a identifica una dintre cuceririle democraţiei în România. Chiar dacă această libertate a adus şi posibilitatea de a minţi şi de a jigni fără să fii pedepsit, ea rămâne un câştig extrem de important al românilor.
După zeci de ani în care nu şi-au putut împărtăşi ideile decât prietenilor sau rudelor, după slalomurile obositoare şi periculoase printre subiecte tabu, românii s-au văzut dintr-o dată liberi să spună tot ce le trece prin cap despre orice lucru, chiar dacă ştiu sau nu câte ceva despre el. Mai mult, după ani în care nu erau întrebaţi nici atunci când era în discuţie viaţa lor, românii s-au trezit asaltaţi de cereri de a spune câte ceva despre diverse subiecte. Odată gustată această libertate, nu a fost greu de trecut în extrema cealaltă. Românii îşi dau cu părerea despre orice, modificând zicala „La fotbal se pricep toţi“ în „La fotbal şi politică se pricep toţi“, adăugând treptat noi elemente: afaceri, relaţii internaţionale, politică socială, agricultură etc. Ce satisfacţie mai mare decât să poţi spune ceea ce gândeşti (sau ceea ce crezi că gândeşti) despre lucruri atât de diverse ? Ce mulţumire mai mare decât să ai senzaţia că părerea ta contează, că poate schimba ceva ?
Şi cine este personajul care te îndeamnă cel mai mult să spui ceea ce crezi? Cine te roagă să suni sau să scrii şi să împărtăşeşti celorlalţi ideile tale ? Cine face sondaje de opinie pe stradă sau telefonice pentru a intermedia ajungerea mesajului tău la concetăţenii tăi şi la cei de ale căror decizii depinde şi viaţa ta ? Cine îţi dă posibilitatea de a suna în direct şi de a pune o întrebare incomodă invitatului ? Cine îţi dă posibilitatea să-l iei la întrebări pe preşedintele ţării sau pe primul ministru, personaje, în cea mai mare parte a timpului, inaccesibile omului de rând ? Cine îţi creeează senzaţia că punctul tău de vedere este corect şi exprimarea lui face bine mai multor oameni ? Cine, într-o singură întrebare, stimulează şi fructifică cel mai mult această libertate de expresie ? Cine altcineva dacă nu televiziunea ? Aţi observat vreodată cum se strâng oamenii în jurul unei camere de filmat şi în jurul unui microfon mânuit de un redactor ? Aţi văzut cum vor toţi să se vadă în cadru, să se ştie că au fost şi ei acolo, că au luat parte la acel eveniment important pe care-l transmite televiziunea (pentru că, nu-i aşa, dacă n-ar fi fost important, n-ar fi trezit interesul televiziunii) ? Cum vor toţi să-şi facă auzită părerea despre subiectul în 19 cauză ? Ei bine, cum să nu iubeşti televiziunea care îţi dă posibilitatea să faci toate acestea ? Cum să nu ai încredere în ea, când ea îţi arată atâta încredere ? Cum să nu crezi ceea ce-ţi spune dacă ea ia atât de în serios ceea ce ai tu de spus? Cum să nu stai toată ziua în faţa televizorului pentru a vedea despre ce subiecte îţi mai este solicitată opinia ?
Cred că li se poate lua românilor acum orice, dar sunt convins că e imposibil să li se mai ia dreptul de a spune ce le trece prin cap.

Sursa de informaţii

Televiziunea rămâne cea mai importantă sursă de informaţii. Marea majoritatea a românilor află despre lucrurile care-I interesează de la televizor. De la cursul dolarului până la cantitatea de zăpadă ce se va aşterne, de la cuantumul noului salariu minim pe economie până la marca noii maşini pe care şi-a cumpărat-o o vedetă, televziunea îţi oferă toate informaţiile de care ai sau ţi se pare că ai nevoie. De la o epocă în care informaţia era de două feluri: oficială sau sub formă de zvon, am trecut într-o eră a informaţiei care circulă liberă, prin intermediul mass-media. Totul se poate afla şi totul este din surse sigure, nemaiexistând acea nesiguranţă care însoţea zvonurile. Informaţiile se repetă, există reluări ale emisiunilor şi, informaţiile importante sunt reluate şi îmbogăţite la intervale scurte de timp, astfel încât nu le poţi rata. Cu singura condiţie de a privi programele televiziunii. Dacă este adevărat că televizunea este cea care îţi poate transmite informaţiile vitale pentru viaţa ta, tot atât de adevărat este şi faptul că se naşte astfel o dependenţă de acest mediu de comunicare, de valorile pe care acesta le împărtăşeşte şi de criteriile în baza cărora unele informaţii sunt transmise şi altele nu.
Aşa cum spuneam, este imposibil să transmiţi o informaţie pură, adică lipsită de orice elemente care să nu o poziţioneze cumva în sistemul informaţional deja existent. Cu alte cuvinte, e practic imposibil să dai telespectatorului o informaţie fără ca ea să conţină şi instrucţiunile de folosire. Mai mult, înşiruirea informaţiilor în anumite secvenţe duce la construirea de succesiuni logice, uşor de asimilat de telespectatori şi uşor de reprodus. Astfel, o informaţie într-un anumit ambalaj va fi reprodusă la nevoie de telespectator, cel mai probabil, în acelaşi ambalaj.
Informaţia înseamnă putere. Asta au învăţat-o şi cei care gestionează informaţia şi mulţi dintre cei care o primesc. Un om cu multe informaţii este un om mai greu de influenţat. Este un om care poate poate prevedea pericolele şi care poate lua mai uşor decizii. Este un om care îşi poate controla viaţa. De aceea, este perfect explicabilă fascinaţia faţă de acea sursă de informaţii, faţă de cea care ne transferă din puterea ei, transmiţându-ne o parte (nu ştim niciodată cât de mare) din informaţiile pe care le obţine.

Modificarea relaţiilor umane

Începând cu Adler şi continuând cu Fromm, toţi marii psihologi şi psihanalişti ai secolului XX, au identificat riscul pe care îl înfruntă civilizaţia: izolarea indivizilor. Într-o epocă în care accentul s-a pus pe realizările personale decât pe cele ale grupurilor, distanţa dintre obiectivele indivizilor şi cele ale societăţii a crescut considerabil. Oamenii au devenit din ce în ce mai singuri în această cursă infernală cu un premiu tentant: asigurarea liniştii pentru ziua de mâine. Copleşiţi de problemele zilnice cărora trebuie să le facem faţă pentru a păstra un echilibru atât de fragil, nu mai avem timp sau putere să ne preocupăm de problemele celorlalţi sau ale comunităţii în care trăim. O competiţie devine automat şi o confruntare. O greşeală şi cel de lângă tine ţi-a luat-o înainte. De aceea este foarte important să fii tu cel ce va exploata greşelile lui. Pentru asta trebuie să-ţi cultivi ideea că dacă el câştigă, tu pierzi. De aceea, relaţiile umane tind să se transforme tot mai mult în interacţiuni întâmplătoare şi superficiale. Unul dintre lucrurile care îi ţine pe oameni într-o oarecare apropiere este necesitatea supravegherii reciproce. Într-o lume ultraspecializată, oamenii nu mai pot vorbi decât cu cei care le împărtăşesc sfera de interes profesional. Schimbul de informaţii tinde să scadă şi, implicit, şi gradul de evoluţie personală datorat acestui schimb este din ce în ce mai mic.
Este evident că toată această tendinţă este contrară naturii omului, animal social prin excelenţă, a cărui unică adevărată împlinire este alătuiri de ceilalţi. Oricât de dotaţi intelectuali şi fizic am fi, oricât de tenaci şi talentaţi, vom constata într-un târziu că nu putem reuşi decât în lucruri mărunte fără ceilalţi şi că marile realizări ale omenirii au aparţinut unor grupuri sau acelor oameni care s-au putut baza pe sprijinul celor din jur pentru a-şi duce la bun sfârşit opera. Frustrarea care apare ca urmare a acestei divergenţe dintre natura umană şi tendinţa de înstrăinare alimentată de societatea actuală nu face decât să se repercuteze asupra şi aşa labilelor noastre relaţii cu ceilalţi.
În această societate a înstrăinării a apărut cineva care încearcă să îndrepte pe undeva lucrurile. Încă de la început, televiziunea nu şi-a ascuns intenţia de a-i aduce pe oameni într-o mare familie, căreia să-i ofere acele elemente comune care să dea consistenţă relaţiilor dintre membrii săi.
Televiziunea a devenit simbolul reunirii familiei. A devenit principalul furnizor de subiecte de discuţii. Este cea care dă senzaţia de apartenenţă la un univers comun, guvernat de aceleaşi legi. În fiecare moment în care te uiţi la televizor ai senzaţia că alături de tine se află milioane de alţi oameni care-ţi împărtăşesc credinţele, valorile şi idealurile. Că, privind la aceeaşi telenovelă, nu eşti singur. A doua zi, discuţi cu colegii sau cu simpli necunoscuţi în autobuz despre ceea ce ai văzut la televizor. Şi ai din nou acel sentiment de apartenenţă. Sociologii au afirmat că televiziunea a fost cea care a distrus comunicarea directă. Această vină a fost transferată acum asupra computerelor şi a Internetului. Nu ştiu în ce măsură televiziunea este o cauză sau un efect al înstrăinării oamenilor. Cred că, prin cea mai mare parte a programelor sale, televiziunea încearcă să ofere elemente care să-i facă pe cei care privesc să-şi pună întrebări despre natura relaţiilor lor cu ceilalţi.

Cine are grijă de noi ?

Paternalism. Toţi analiştii au identificat această nevoie a românilor de a fi conduşi, de a fi îndrumaţi de o persoană care să fie identificată cu un tată al naţiunii: bun şi generos, sever şi corect, iubitor şi îngăduitor, protector şi echilibrat, care să-şi asume responsabilităţi şi care să ia decizii. Până acum am identificat câteva dintre manifestările televiziunii care i-au creat imaguinea de părinte iubitor care identifică problemele şi găseşte soluţiile. Putem, însă, să identificăm şi alte moduri prin care televiziunea are grijă de noi. În ultima vreme, societatea românească se confruntă cu un fenomen pe cât de straniu pe atât de complex: inflaţia de concursuri multimilionare din programele televiziunilor. Sigur că fenomenul nu e unic şi el a fost importat de la societăţi cu o tradiţie mult mai îndelungată în gestionarea şanselor şi a banilor. Sigur că televiziunea nu face decât să exploateze tendinţa naturală a oamenilor de a-şi simplifica viaţa, pentru a se putea bucura de ea. Ce simplificare mai mare există, pentru mulţi dintre noi, decât câştigarea unei sume importante de bani, care să ne aducă o eliberare totală faţă de dependenţele materiale ce ne guvernează în general vieţile, posibilitatea de a ne satisface toate plăcerile, eliminând astfel sursele de apariţie ale frustrărilor, capacitatea de a-i face pe cei din jur fericiţi, dăruindu-le lucrurile pe care şi le-au dorit de mult, de a putea decide, în fond, singur, asupra vieţii tale ? Pe de altă parte, mi se pare extrem de periculoasă convingerea că e suficient să cumperi un talon de concurs şi să te uiţi la televizor pentru a câştiga şi, evident, pentru a-ţi schimba viaţa în sensul dorit de tine. Este periculoasă atât prin efectele psihologice şi prin raportarea la realitate (în special a copiiilor care se văd în situaţia de a pune în balanţă noţiuni ca muncă, efort, dăruire, implicare şi credinţa că doar norocul şi televiziunea sunt suficiente pentru a le oferi tot ceea ce-şi doresc) cât şi prin posibilul efect de bumerang. Frustrarea celor care nu câştigă s-ar putea răsfrânge asupra celor care au alimentat speranţele.
Există şi alte moduri prin care televiziunea îţi simplifică viaţa. Te ajută să cumperi, fără să te deplasezi, orice produs. Cu un simplu telefon pozi comanda orice, de la un aparat de gimnastică până la o pizza italiană. Economiseşti astfel timp pe care-l poţi folosi, teoretic, pentru a face late lucruri. De cele mai multe ori, acele multe lucruri se reduc la unul singur: vizionarea în continuare a programelor de televizune.
Tot televiziunea este cea care îţi oferă ocazia de a spune celor dispuşi să te asculte cu ce problemă te confrunţi. Ea intermediază comunicarea dintre cei care au nevoie şi cei care pot dărui ceva. Şi chiar dacă nu face decât să ofere spaţiu de emisie, televiziunea este considerată co-binefăcător. Mii de oameni au fost astfel ajutaţi de persoane, rămase de multe ori, în anonimat.

În cariera mea de om de televiziune, am fost tentat de multe ori să uit păcatele acestui canal massmedia numai pentru că a reuşit să trezească în unii oameni acele uitate sentimente de generozitate şi solidaritate. Că a făcut posibil schimbul de informaţii care să ducă la ajutorarea unor persoane aflate în nevoi. Sunt convins că televiziunea nu foloseşte la capacitate maximă această posibiliatate. De multe ori, urmărind reacţiile la un material difuzat la ştiri, m-am simţit din nou mândru că fac parte dintr-o societate care nu şi-a pierdut pe deplin acele valori care stau la baza oricărei construcţii umane durabile. Sunt convins că astfel de sentiment îi încearcă şi pe alţi telespectatori. Revin la sentimentul de apartenenţă de care pomeneam mai sus. Există multe momente în care televiziunea îşi asumă rolul de catalizator al proceselor ce fac posibilă evoluţia unei societăţi.

Capacitatea de a ne face modele

Există în cei mai mulţi oameni nevoia de modele. Nevoia de a adopta sisteme de valori deja probate de cei care, într-un fel sau în altul, au reuşit în viaţă, în sensul pe care fiecare dintre noi îl dă acestei sintagme. Avem nevoie să admirăm oameni pentru a fi stimulaţi să ne atingem limitele. Avem nevoie de modele care să ne incite să încercăm şi noi. Într-o lume în care punctele fixe au devenit din ce în ce mai puţine, oamenii simt nevoia din ce în ce mai mult să creadă în cineva. Şi, de multe ori, dăruiesc această încredere celor ce apar la televizor. Televiziunea devine, astfel, o pepinieră de modele. Le creează, le propune şi apoi le modifică în funcţie de schimbările survenite în aşteptările telespectatorilor.
De cele mai multe ori, modelele în care cred oamenii sunt doar construcţii artificiale. În viaţa de zi cu zi, nu ar reuşi să nu dezamăgească. Dar, atât timp cât se păstreză pe ecranul televizorului, ele îşi îndeplinesc rolul pentru care au fost create: de atragere a speranţelor telespectatorilor că există oameni în care merită să-i crezi şi al căror sfat îl poţi urma fără teama că-ţi vrea răul. Înainte televiziunea nu-ţi prea permitea să alegi: conducătorii statului şi actori sau cântăreţi. Aceştia din urmă nu erau însă prezentaţi ca persoane în carne şi oase ci erau învăluiţi într-o perdea de mister. După revoluţie „oferta“ televiziunii a devenit extrem de bogată: oameni de afaceri, şefi de partide, istorici, lideri sindicali, sportivi, ziarişti, prezentatori de ştiri sau de talk-show-ri, oameni de cultură. Practic, orice om poate deveni, prin intermediul televziunii un model. Şi orice om care se uită la televizor îşi poate găsi un model. Dublată de dorinţa de a se raporta la aceste modele, de a le simţi apropiate ca mod de a gândi şi de a reacţiona, de a cunoaşte amănunte legate de viaţa lor privată care să îi îndreptăţească să creadă în calitatea lor, această nevoie de modele îi face pe mulţi să aştepte cu nerăbdare apariţia pe micul ecran a „persoanjului îndrăgit“. Acestea sunt doar câteva consideraţii personale despre atitudinea românilor faţă de televiziune. Chiar dacă s-ar putea obiecta că românii nu se uită mai mult la televizor decât alte popoare care n-au trecut prin comunism şi că, prin urmare, motivele nu pot fi decât comune şi evident nu pot avea legătură cu trecutul, eu cred că românii au o relaţie specială cu televiziunea. Cred că pentru ei nu este un simplu instrument de divertisment. Este o relaţie aproape de familie. O relaţie care include emoţii, speranţe, frustrări, satisfacţii. O relaţie de care televiziunea ar trebui să ţină cont în construirea strategiilor pe termen lung.

* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE

Continue Reading »

Revoluţiile secolului XX - Mass-media

Cultură, politică, afaceri, ştiinţă… Câte dintre acestea pot fi astăzi
imaginate fără mass-media ? Cum ne-am putea obişnui cu ideea că mâine nu vom mai şti ce-a spus ministrul industriilor despre preţul căldurii ? Sau că vom afla după ce se vor fi tipărit şi răspândit fluturaşi în tot oraşul ? Cum am putea vota, dacă n-am şti ce ne promite x sau y ? Cum am mai cumpăra noi un detergent, dacă nu l-am vedea mare, colorat şi lăudat în toate ziarele ? Cum am afla că s-a descoperit leacul împotriva cancerului ?
Oricum am întoarce această problemă, mass-media a devenit parte
integrantă a vieţii noastre, reuşind nu numai să se relaţioneze cu celelalte domenii dar să şi le şi aservească, pe undeva, făcându-le în mare parte dependente de interesele sale (ale celor care deţin diferitele mijloace de comunicare în masă ).
Influenţa mass-media este omniprezentă şi omnipotentă. Ne înconjoară, ne pătrunde fără măcar, de cele mai multe ori, să ne dăm seama de acest lucru. Devenind, astăzi, cel mai influent factor al societăţii noastre, mass-media şi-a arogat (uneori i s-au mai şi oferit) câteva roluri diferite. Unul dintre cei mai mari sociologi care au analizat impactul mass-media asupra societăţii, Harold Lasswell, a afirmat în urmă cu 40 de ani că există 3 roluri principale :

- Supravegherea: informarea rapidă a societăţii de ameninţările, schimbările şi pericolele care ameninţă bunăstarea comunităţii. Aşa numitul “Câine de pază “.
- Interpretarea: mass-media are libertatea de a interpreta evenimentele cotidiene din societate, evaluând şi analizând efectele pe care le vor avea asupra comunităţii.
- Transmiterea: mass-media transmite generaţiilor viitoare moştenirea socială care caracterizează o anumită cultură. Ea găseşte şi un rost al transmiterii evenimentelor din trecut în viitor. Astfel, media construieşte un sistem unic în care valorile din sistemul social sunt perpetuate şi capătă continuitate şi consistenţă care oferă unei culturi caracterul său unic. Înainte, acest rol era asumat de bunici şi de părinţi care transmiteau oral ceea ce se întâmplase în trecut.
Prin aceste trei roluri ale sale, media are o influenţă enormă asupra noastră. S-a spus de multe ori că mass-media este cea care ne determină deciziile. Media este cea care ne spune cel mai des ce ar trebui sau ce nu ar trebui să fie important pentru noi din punct de vedere cultural, social, educaţional, politic şi economic.
Cele mai importante evenimente interne sau externe, despre care marea majoritate dintre noi are opinii formate extrem de puternice, ne-au fost aduse la cunoştinţă (ne sunt propuse spre interpretare şi evaluare) de către mass-media şi nu prin experienţă proprie. De aici şi uşurinţa cu care mass-media poate influenţa judecăţile noastre de valoare şi, prin urmare, alegerile pe care le facem sau deciziile pe care le luăm în urma lor.
Există un paradox al informaţiei: cu cât suntem mai expuşi informaţiei (prin revoluţia comunicării) cu atât suntem mai puţin informaţi. Din două motive:
- cu cât ştim mai mult cu atât ne simţim mai neputincioşi şi, de aici, intervin indiferenţa sau uitarea, acoperind totul cu alte evenimente (ex. Deşi revoluţia română este mult mai importantă pentru viitorul nostru decât bugetul din acest an, ştim mult mai multe despre acesta din urmă decât ne amintim de acum 10 ani).
- cu cât ştim mai mult cu atât ne este mai greu (din cauza timpului – în special, dar şi al nivelului de inteligenţă şi de cultură) să asimilăm şi să înţelegem tot ceea ce ne înconjoară. Astfel suntem tentaţi să cedăm altora această muncă – aceea de a prelucra şi de a comprima informaţiile pentru noi. (şi ghiciţi cine îşi asumă cu plăcere acest rol ?) Suntem, într-un fel, victimele propriei noastre inabilităţi de a manevra o cantitate atât de mare de informaţii fără a fi derutaţi. Mai ţineţi minte povestea cu cei doi măgari legaţi care trăgeau fiecare înspre o căpiţă de fân până când erau să moară de foame ? Cam aşa se întâmplă astăzi cu oamenii, în relaţia lor cu mass-media. Şi-atunci vine cineva (ghiciţi cine) şi-i învaţă pe cei doi măgari să meargă cuminţei unul lângă altul spre prima căpiţă şi apoi spre a doua căpiţă. 
Relaţia stat - mass media

Pentru a înţelege mai bine felul în care mass-media îşi interpretează rolurile, trebuie să vedem care sunt raporturile cu celălalt nucleu de putere – politicul (reprezentat aici de guvern). Există în principal patru tipuri de construcţii politice:
- democraţie
- dictatură ( Cuba, Coreea de Nord )
- de dezvoltare ( Coreea de Sud, Indonezia )
- autoritarism ( Egipt, Belarus )
În funcţie de acestea vom vedea că şi mass-media se împarte în mai multe categorii, fiecare cu caracteristicile sale:
- social-responsabilă – media este însărcinată să ofere publicului informaţiile şi ştirile importante, fără nici un control din partea guvernului, dar supusă unor presiuni din partea acestuia şi responsabilă faţă de societatea civilă. Cel mai mare inconvenient al acestui tip de presă este dependenţa sa de interesele proprietarilor săi, care, de multe ori pot coincide cu cele ale guvernului;
- presa este deţinută de guvern şi trebuie să protejeze status-quo–ul acestuia. Nu este decât o prelungire a guvernului, fără personalitate proprie;
- guvernul controlează în mare parte presa prin pârghii administrative (chiar dacă aceasta este deţinută de privaţi) astfel că marea parte a informaţiilor vor fi astfel oferite publicului încât să avantajeze şi să sprijine intenţiile guvernului. Se poate spune că aici presa este un colaborator al guvernului;
- deşi mass-media nu este deţinută de guvern, influenţa politică a acestuia asupra societăţii este mult prea mare şi, prin urmare, presa este angrenată în jocul politic.
După cum se poate vedea, nici o formă nu este perfectă. De aceea cercetătorii au imaginat un sistem în care media este proprietate publică, nonprofit şi care să permită cetăţenilor să aleagă informaţiile care li se par importante pentru a fi dezbătute. Din păcate este vorba despre un sistem utopic. Este evident faptul că permanenta căutare a unui sistem relaţional mediapublic perfect este determinată de dorinţa diminuării puterii de manipulare pe care o are mass-media. Pentru că, fiecare categorie descrisă mai sus foloseşte un anume tip de propagandă şi anumite tehnici de persuasiune şi manipulare, în funcţie de interesele pe care le are sau/şi pe care le apără.

Astfel :
- mass-media social responsabilă foloseşte din plin propaganda pentru a apăra interesele economice ale proprietarilor şi, evident, pe cele politice ale celor care pot influenţa legile care determină bunăstarea sau falimentul marilor companii. Manipularea este grosieră, deşi tehnicile folosite sunt extrem de bine puse la punct. Ideea înrădăcinată şi intens susţinută de presă că se bucură de o independenţă totală faţă de politic face ca publicul (consumatorul de informaţii) să fie încrezător şi, prin urmare, neatent la substratul mesajelor transmise.

Aceasta face foarte uşoară munca celor care pun în practică propaganda pentru atingerea unui anumit scop.
- În sistemele dictatoriale, presa este un simplu instrument de propagandă în favoarea ideilor clasei politice în vederea atingerii scopurilor acesteia. Manipularea este grosieră iar tehnicile sunt primitive (apelează la instinctele de bază, în special la frică). Explicaţiile sunt, însă, altele decât în cazul democraţiilor. Neexistând alternativă la sursa de informare, manipulatorul îşi poate permite să iniţieze orice propagandă, oricât de absurdă ar părea ea.
- În societăţile de dezvoltare, planul politic este secundar, atenţie maximă dându-se celui economic. Propaganda este îndreptată în direcţia convingerii oamenilor că rezultatele bune nu pot fi obţinute decât cu acel tip de guvern, luând astfel de pe umerii poporului responsabilitatea de a se conduce. Manipularea nu poate fi atât de grosieră, pentru că oamenii au acces şi la alte surse de informaţie, iar rezultatele economice sunt vizibile şi cuantificabile. Tehnicile nu sunt însă foarte multe, pentru că ideile care trebuie transmise sunt puţine şi destul de liniare.
- În sistemele autoritare, propaganda are ca scop păstrarea avantajelor proprii oferite de deţinătorul puterii. Pentru că sistemele autoritare doresc să fie privite ca unele democratice, şi mass-media acţionează în consecinţă. Manipularea se face mai ales prin omisiune, şi nu prin minciună. Tehnicile de manipulare sunt simple şi liniare.
Indiferent de tipul de sistem pe care îl servesc, cu care conlucrează, sau în cadrul căruia acţionează, mass-media este principala forţă de influenţare a opiniei publice. De aceea, guvernele învaţă să folosească forţa presei pentru atingerea propriilor interese. O poate face prin câştigarea bunăvoinţei, prin oferirea de avantaje, prin ameninţări, prin presiuni, prin îngrădiri, prin control administrativ.

* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE

Continue Reading »