Caracteristicile televiziunii

Caracteristicile televiziunii

Avantaje * Oamenii reali * Industria irealului * Noua realitate globală * Mecanismele producerii irealului * Standarde scăzute * Teoria marii prostii

Avantaje

Televiziunea este, fară îndoială, una dintre cele mai importante invenţii ale acestui secol, nu atât prin complexitatea sa tehnică, cât, mai ales, prin schimbările pe care le-a provocat în mentalităţile oamenilor şi prin controlul indirect pe care l-a exercitat asupra evoluţiei societăţii. „Modul în care comunicăm este cel puţin la fel de important ca lucrul pe care îl comunicăm“ spunea Mc Luhan, unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători în domeniul televiziunii. Este foarte important să înţelegem că mesajul poate fi corect dar transmis incorect, poate fi simplu, dar poate deveni complicat prin transmiterea sa într-un anumit mod, poate avea un scop sigur, identificat şi susţinut dar poate avea efecte neaşteptate prin transformările suferite în procesul transmiterii sale. O să vă dau un exemplu simplu: dacă stau drept, serios şi vă spun că mărul este un fruct, veţi considera, în cel mai bun caz, că vreau să vă transmit banalităţi stupide. Dar dacă voi sta în cap, îmbrăcat într-un sari, voi râde ca un disperat şi vă voi spune că mărul e un fruct, spectacolul pe care vi-l voi oferi nu vă va mai permite să asimilaţi mesajul meu ci vă va direcţiona atenţia şi concentrarea asupra modului de comunicare, efectul obţinut fiind direct legat de acesta şi nu de conţinutul mesajului. Este una dintre caracteristicile televiziunii, care o deosebeşte de celelalte mijloace mass-media. Este singurul mod de transmisie viu, care imită realitatea, astfel încât e foarte uşor să creeeze un ambient care să te extragă din mediul tău obişnuit şi să te transpună într-o pseudorealitate, în care mesajele vor avea viaţa lor şi se vor supune regulilor irealului. Irealul este direct dependent de senzaţiile noastre, este o creaţie a senzaţiilor noastre şi nu a raţiunii noastre. E adevărat că şi un ziar poate apela la aceleaşi mijloace. Prezentarea unui titlu cu litere de-o şchioapă şi înflorate, în timp ce altul este scris cu litere minuscule, cu un stil ilizibil. Sau un articol extrem de interesant, pus în apropierea unui anunţ publicitar la telefoanele erotice. şi exemplele pot continua.
Însă televiziunea este singurul mijloc mass-media care poate îmbina sunetul cu scrisul şi cu imaginea. De aceea, mijloacele de alterare a realităţii devin practic infinite.
De ce, totuşi, televiziunea a avut o astfel de dezvoltare şi a căpătat o astfel de importanţă ? În primul rând pentru că este cel mai ieftin mijloc de informare în masă, lucru deloc de neglijat într-o economie mondială caracterizată de decalaje enorme între diferite categorii de oameni. De altfel, se poate constata că orice om, odată aflat în posesia unui televizor, are acces aproape gratis (dacă nu punem la socoteală abonamentul şi curentul electric) la informaţie. Nu există diferenţe între modul de recepţie al unui bogat faţă de un sărac. Există, de exemplu, ziare sau reviste de specialitate extrem de scumpe, cu o realizare grafică de excepţie care împiedică achiziţionarea lor de către orice om. Dar la televiziune nu există astfel de diferenţe. Sigur că poţi să-ţi cumperi un televizor ultraplat, digital, mare cât tot peretele care se vede din balconul vecinului, dar mesajul ajunge la fel în orice casă. De aceea, producătorii de programe de televiziune trebuie să-şi pună mintea serios la contribuţie pentru a putea transmite un mesaj corect tuturor telespectatorilor săi, mesaj pe care îl primesc toţi, în acelaşi timp şi nediferenţiat. Cu alte cuvinte, diferenţierea receptorilor se face la ieşire şi nu la sursă, ca în cazul presei scrise.

Un alt motiv pentru care televiziunea are o astfel de răspândire este tocmai progresul lent tehnologic de prezentare a imaginii şi a sunetului. Atenţie! Nu mă refer la schimbările tehnice uriaşe din interiorul cutiei ci la interfaţa mesaj-receptor. Cea mai importantă schimbare este apariţia ecranului panoramic care nu face decât să accentueze efectele psihologice induse de ecranul obişnuit (dezvoltarea pe orizontală şi nu pe verticală). O altă schimbare este apariţia televiziunii color care a permis diversificarea mijloacelor de recreere a realităţii, într-un mod mult mai veridic, aşadar mult mai eficient. Oamenii nu au trebuit să se adapteze la schimbările timpului, putând şi acum să recepţioneze programele televiziunii cu un aparat primitiv. Spre deosebire de radio, unde, trecerea de la unde medii la unde FM s-a făcut treptat, necesitând investiţii serioase, o astfel de investiţie în cadrul televiziunii se va impune abia peste câţiva ani, odată cu trecerea la televiziunea digitală. Va fi, de altfel, cea mai mare revoluţie mediatică de până acum, permiţând combinarea televiziunii cu computerul. Aşadar, de la inventarea sa, transmiterea mesajului se face prin intermediul unui ecran dreptunghiular şi a unui difuzor. Poate senzaţiile să fie ceva mai puternice în cazul unui ecran uriaş, color şi a unui sunet dolby surround. Dar diferenţele sunt minore şi emiţătorii de mesaj nu se preocupă de acestea.

Capacitatea de a recepţiona practic oriunde mesajul prin intermediul televiziunii. Spre deosebire de ziare, care pot lipsi de pe vârful unui munte, televiziunea este, prin intermediul sateliţilor, omniprezentă. Mai are un avantaj. Folosirea unui limbaj universal, care poate transmite mesajul indiferent de limba pe care o vorbeşte receptorul. O combinaţie sunet- imagine, profesionist făcută, poate obţine aceleaşi efecte la oameni provenind din ţări diferite. Un exemplu concludent în acest sens este rubrica „no-comment” a Euronews-ului, care repropune ştirile zilei, fără comentariu.

Oamenii reali

O altă caracteristică importantă a televiziunii, care îi conferă, prin efecte, şi o importanţă sporită, este prezenţa oamenilor „reali”. Telespectatorii sunt în contact „direct” cu cei care, în opinia lor, sunt responsabili de mesajul transmis. Cu alte cuvinte, mesajul este însoţit de cel care îl transmite sau care dă senzaţia telespectatorilor că o face. Prezenţa oamenilor în faţa noastră, trăsăturile lor, modul de a vorbi, de a se îmbrăca şi de a gesticula face ca urmărirea unui program să devină o întâlnire între cel de acasă şi cel de pe ecran. Este un fel de discuţie prietenească, la care cel de acasă are senzaţia că participă direct. Chiar dacă nu este aşa, senzaţiile pe care le trăieşte şi pe care le poate vedea pe feţele „interlocutorilor săi” sunt cu atât mai puternice şi cu atât mai mult tind să ia locul unei analize raţionale a mesajului transmis. Un ziarist din presa scrisă, pe care nu l-ai văzut niciodată îţi poate deveni simpatic sau antipatic numai după ce i-ai citit materialele şi le-ai supus unei analize. În cazul televiziunii, mesajul poate deveni inutil, în momentul în care cel care-l transmite îi este antipatic telespectatorului. E ca atunci când lângă tine, într-un bar se aşează un individ antipatic, care-şi dă şi el cu părerea. Mulţi oameni trăiesc cu iluzia că pot înţelege corect un mesaj dacă văd faţa celui care-l transmite. Nu ne dăm seama, că cei mai mulţi dintre noi nu avem capacitatea de a „citi” feţele celorlalţi şi că senzaţiile trăite la vederea lor nu fac decât să se adauge la senzaţiile determinate de mesajul în sine.
Televiziunea nu solicită prea mult intelectul telespectatorilor. Este, de cele mai multe ori, exhaustivă şi explică sau ilustrează de la A la Z o situaţie, facilitând astfel în mod deosebit, asimilarea acestei explicaţii de către cei care nu au o opinie formată sau care nu dispun de alte informaţii care să le permită analizarea pe cont propriu a situaţiei respective. Cu alte cuvinte, facilitează extrem de mult receptarea mesajului, îmbrăcându-l cu toate acele elemente pe care, în mod normal, receptorul ar trebui să le caute singur şi să le corelaţioneze. Într-o lume cu sute de milione de analfabeţi (în Statele Unite 30 % dintre americani sunt analfabeţi) şi cu superspecializaţi (adică fără cunoştinţe din domenii diferite care să le permită realizarea unor corelaţii logice pentru a putea înţelege mesajele transmise de obicei de mediile care îi înconjoară), oferirea unui complex care să-i permită receptorului să-l „înghită” fără prea mare efort face din televiziune mediul preferat de oameni pentru a primi informţiile. Dacă celelalte mijloace de informare în masă îţi prezintă informaţiile semipreparate sau semicoapte, televiziunea le oferă gata mestecate şi prezentate pe un platou frumos garnisit.
Pentru că intermediază realitatea pentru telespectatorii săi, reconstruind-o în funcţie de interesele sale şi determinând înlocuirea adevărului fiecăruia dintre receptori cu adevărul unic al transmiţătorului, telviziunea a fost denumită industria irealului.

Industria Irealului

Analiza industriei irealului are ca obiect un fenomen neliniştitor: pe noi înşine. Este o analiză a modului în care am permis televiziunii să devină una dintre cele mai importante forţe din viaţa noastră care nu numai că defineşte realitatea pentru cei mai mulţi dintre noi, dar ceea ce este infinit mai grav, şterge distincţia dintre realitate şi irealitate.
În analiza noastră trebuie să plecăm de la ideea că televiziunea este departe de a fi inofensivă. Ea nu este, aşa cum crede cea mai mare parte a oamenilor, un simplu instrument de petrecere a timpului liber sau de obţinere de informaţii pure care ne dau libertatea de a le analiza aşa cum credem noi de cuvinţă. Televiziunea este foarte importantă şi tot ceea ce este important este şi extrem de periculos. Nu atât prin simpla existenţă ci prin implicaţiile şi efectele acestei existenţe. Societatea contemporană se confruntă cu unul dintre cele mai importante experimente ale istoriei, al cărei subiect şi este. Ne întâlnim acum cu o situaţie unică: societatea umană se reinventează pentru a se înţelege. Televiziunea este unul dintre cele mai puternice mijloace folosite în acest experiment, fiind în acelaşi timp şi câmpul principal de încercare pentru o mare parte din ceea ce noi numim realitate. Este cel mai complex laborator pentru producerea realităţii.
Pe măsură ce realitatea lumii exterioare devine din ce în ce mai complexă, solicitând din ce în ce mai mult capacităţile fiecărui om şi obligându-l la o evoluţie continuă (în timp ce natura umană are o inerţie fantastică în a se adapta şi a face faţă mediului înconjurător), oamenii au dezvoltat o artă a simplificării acestei realităţi şi a remodelării ei pentru a facilita adaptarea şi a uşura găsirea unor răspunsuri la problemele vieţii. Oamenii au dezvoltat, în special în anii de după al doilea război mondial, o fascinaţie a irealului nemaiîntâlnită în istorie. Scopul transfigurării bunului simţ (al realităţii nemediate) este să evităm să facem faţă unei lumi mult prea complexe pentru disponibilităţile noastre intelectuale de a o înţelege.
Faptul că această sarcină a căzut în seama unei industrii arată faptul că societatea noastră nu mai lasă inventarea irealului pe seama şansei, a accidentului sau a unor acţiuni izolate. Fabricarea irealului a devenit o mare afacere. El este produs şi vândut pe scară largă. Rezultatul final este o societate din ce în ce mai puţin capabilă să facă faţă propriilor probleme direct, onest şi inteligent. La fabricarea irealului îşi dau mâna doi factori: primul este spaima oamenilor că realitatea îi depăşeşte şi îi obligă să asculte de „alţii” şi al doilea, paradoxal, dorinţa „altora” de a crea o realitate pe care s-o controleze şi în care să apară ca garanţi ai adevărurilor enunţate. Să mă explic. Oamenii nu mai înţeleg multe lucruri. Nu mai au timp sau nu mai au capacităţile intelectuale, nu mai pot face faţă avalanşei extraordinare de informaţii. Astfel, pentru că se simt dezarmaţi în această lume care merge înainte cu sau fără ei, riscând să rămână pe drum la cea mai mică greşeală, oamenii visează la o societate simplă, în care lucrurile sunt simple şi legea cauză-efect este aplicabilă în mod elementar şi extrem de vizibil. Oamenii încearcă să transpună acest vis în realitate. O fac prin filme, prin cărţi, dar în special o fac prin televiziune. Aici viaţa devine extrem de simplă. Explicaţiile vin înainte de terminarea programului, concluziile sunt trase de alţii care sunt creditaţi din start cu deţinerea adevărului pentru simplul fapt că se află acolo. Nu trebuie decât să deschizi televizorul pentru a afla cum trebuie să interpretezi ultimele evenimente şi ce atitudine trebuie să ai faţă de o schimbare sau o situaţie inedită apărută în societate. Efortul intelectual se reduce şi siguranţa creşte, În funcţie de numărul celor care susţin un anumit adevăr. Cu senzaţia că sunt informaţi şi că trag concluzii cu minţile proprii, oamenii nu fac decât să accepte o realitate creată de televiziune care să le dea senzaţia că sunt stăpâni pe destinul lor, fără să trebuiască să asculte sau să se supună altora. Pe de altă parte liderii societăţii au nevoie să obţină calitatea de garanţi ai adevărului. O pot face prin simplificarea realităţii în sensul în care ei au răspunsuri. Cu alte cuvinte, se inventează o realitate la care ei au răspunsuri. Acest lucru le permite păstrarea statutului de conducător. Introducerea realităţii într-un şablon simplificat le permite să controleze şi să prevadă mersul mentalităţii oamenilor şi evoluţia sistemelor de referinţă ale acestora. Într-o realitate reconstruită cu măiestrie, un lider sau un garant social poate să-ţi demonstreze că albul e negru şi să te facă să accepţi un fapt iraţional, pentru simplul fapt că el este corelat cu celelalte elemente ale noii realităţi prezentate.

Noua realitate globală

Printr-o simplă comparare a caracteristicilor noii realităţi globale şi cele ale noii irealităţi, construite şi transmise în special de televiziune putem constata un contrast care explică rolul dar şi efectele recreerii realităţii înconjurătoare cu ajutorul imaginilor şi sunetelor.

Caracteristicile Noii Realităţi Globale:
1. Un grad mai mare de complexitate datorită efortului sporit de gândire necesar pentru a înţelege corect orice eveniment sau fenomen din societatea modernă.

2. Din ce în ce mai multe sfere ale vieţii aruncate împreună în conjuncturi stranii.

3. Ritmul mai rapid al tuturor evenimentelor datorat capacităţii de a comunica rapid prin calculatoare; nivel general de stres mai mare în viaţa noastră.

4. Din punct de vedere social, economic şi moral vom deveni, dacă n-am devenit deja, o naţiune de a doua mână.

5. Din ce în ce mai mult destinul nostru este controlat de alte naţiuni.

6. Din ce în ce mai mult valorile noastre sunt subiectul unor discuţii serioase.

Caracteristicile Noii Irealităţi:
1. Versiuni din ce în ce mai simplificate, dacă nu trivializate ale oricărui lucru, de la prezentarea unor mari cantităţi de date necorelate, imagini rapide şi fără legătură, care nu trebuie integrate, şi care sfidează capacitatea oricui de a le corela într-un mod coerent.

2. Din ce în ce mai multe fragmente de imagini sau sunete de 15 până la 20 de secunde cu informaţii limitate, simplificate şi desprinse din context care se concentrează într-o singură direcţie prin folosirea a nenumărate imagini disparate.

3. Concentrarea pe scopuri pe termen scurt cum ar fi banii, notorietatea, faima imediată, încercarea de a ne crea stabilitate, refuzând să ne actualizăm concepţiile despre lume.

4. Continuăm să credem că suntem cei mai mari şi cei mai buni.

5. Continuăm să credem că ne putem descurca foarte bine şi fără alţii.

6. Continuăm să credem că suntem poporul ales al lui Dumnezeu, şi că toţi ceilalţi ne invidiază şi ne bagă beţe în roate.

Vreau să fiu înţeles foarte bine. Departe de mine intenţia de a blama televiziunea în sine. Televiziunea este doar un instrument. Ceea ce este de blamat este uşurinţa cu care se lasă folosită dar mai ales uşurinţa cu care ajung oameni de televiziune şi, prin urmare, garanţi ai adevărurilor transmise, persoane care nu au un control al subtilităţilor de transmitere a unui mesaj astfel încât să reflecte în măsură cât mai mare realitatea, persoane care sunt ele însele rezultate ale procesului de producere a irealului. De cele mai multe ori, producerea irealului este un proces care se perpetuează nu printr-o voinţă superioară ci prin sistemul de promovare în fotoliul producătorilor a celor mai bune rezultate ale experimentului. Se garantează astfel continuitatea procesului şi perpetuarea unei realităţi mediate. Cu alte cuvinte, pune un om care n-are cunoştinţe suficiente să-ţi povestească despre integrarea în Uniunea Europenă şi vei vea o viziune simplistă a fenomenului. Pune-l apoi pe cel care a ascultat această explicaţie în situaţia de a vorbi despre politica agricolă şi veţi constata surprinşi cu câtă uşurinţă face trimiteri la „adevărurile” lansate de personajul televiziv anterior.
Principalul defect al analizelor care au ca subiect televiziunea este că sunt făcute în mare măsură izolate de multe din celelalte forţe care se manifestă în societăţile moderne. În era sistemelor complexe nici o forţă sau un aspect major al societăţii nu poate fi analizat izolat sau ignorat. Astfel, de o importanţă majoră în înţelegerea fenomenului este faptul că în industria irealului, adică în televiziune, fenomenul irealului este văzut ca o caracteristică a societăţii contemporane. Ca rezultat, fenomenul irealului se manifestă simultan la diferite niveluri ale societăţii.
Analizând cu atenţie evoluţia televiziunii, în special în anii de după revoluţie s-a putut identifica un mecanism folosit la producerea irealului. Surprinzător poate părea faptul că el nu diferă decât foarte puţin de mecanismul mult mai vechi şi, prin urmare, mai bine pus la punct, al producerii irealului într- o societate ca cea din Statele Unite. Poate şi faptul că cea mai urmărită televiziune din România a importat o grilă de programe, programe şi moduri de a realiza programe din Statele Unite de acolo de unde sunt proprietarii ei.

Mecanismele Producerii Irealului

1. Confundarea limitelor, adică confuzia şi distorsionarea deliberată a domeniilor tradiţionale ale societăţii - de exemplu între divertisment şi ştiri; regula generală este că tot ce apare la TV, şi din ce în ce mai mult în orice segment al societăţii este o ramură a divertismentului.

2. Producerea imaginilor, adică orice imagine pe care şi-o pot imagina oamenii poate fi acum construită electronic şi este capabilă să interacţioneze cu orice altă imagine; regulile generale sunt: (a) toate imaginile sunt egale şi (b) cu cât este mai bizară imaginea, „cu atât mai egală“, mai „bună“ este; în termeni Orwellieni, unele imagini sunt mai egale decât altele.

3. Fragmentarea personalităţii sau diviziunea persoanei - ideile nu numai că sunt divizate şi prezentate incoerent la TV şi din ce în ce mai mult în toate formele de divertisment şi comunicare în societatea noastră, dar astfel sunt şi diferitele aspecte ale oamenilor; astfel, părţi izolate ale corpului (de ex. sâni, feţe, nasuri, păr, dinţi etc.) au o identitate proprie; în plus, aspectele individuale ale psihicului persoanei (de ex. ego-ul), emoţiile specifice (de ex. lăcomia, mânia, dragostea) sau caracterele arhetipale (de ex. Walker) sunt de asemenea izolate şi tratate în afara contextului care s-ar putea raporta la întreaga persoană.

4. Producerea persoanei - principiul general este că o anumită persoană poate fi produsă sau făcută să reprezinte orice caracteristici ale personalităţii, determinate prin cercetări de marketing. a fi atrăgătoare pentru un segment important de populaţie.

5. Dispararea ideilor - la suprafaţă cel puţin există o mică (dacă există) conexiune între ideile care se perindă la TV sau în alte segmente ale societăţii noastre; nu apare nici un fir călăuzitor, context de ansamblu, sau perspectivă istorică care l-ar putea ajuta pe privitor, cititor, public etc. să distingă ceva din mozaicul de idei şi imagini, presupunând că există ceva care le leagă împreună într-un tot coerent.

6. Un univers închis în sine însuşi - principiul general este că televiziunea şi, din ce în ce mai mult toate celelalte forme de comunicare din societatea noastră se referă din ce în ce mai puţin la altceva din afara lumii lor artificiale, auto- construite, închise în ea însăşi; rezultatul este că practic toate formele irealului au devenit aproape total capabile să integreze orice critică care le este adresată prin includerea acestor critici în desfăşurarea lor de zi cu zi; astfel, emisiunile TV şi comerciale de orice fel, de exemplu popularele ştiri de sâmbăta asta încorporează chiar în ele acest cinism împotriva media.

7. Reducerea personalităţii - totul este personalitate la TV şi în general în societatea de divertisment în România; ideile abstracte au tendinţa să nu existe; ele există doar dacă pot fi reprezentate într-o persoană concretă; de exemplu, Einstein este personificarea intelectualului, Esmeralda este arhetipul femeii care a suferit mult în viaţă etc.

8. Simplificarea radicală - toate formele irealului nu au loc pentru idei abstracte şi cu atât mai puţin pentru idei complexe;

9. Mijloace imediate pentru a deveni celebru - unul din cele mai neliniştitoare aspecte ale irealului este că psihopaţii pot înţelege mai bine decât cei care se presupune că stăpânesc aşa-numita realitate „normală“ mijloacele de obţinere a celebrităţii imediate, adică anihilarea cuiva care este deja celebru.

10. Cauzalitatea inversă - televiziunea a abandonat cauzalitatea tradiţională, adică secvenţa tradiţională de evenimente, irelevantă; sunetul TV joacă un rol important în acest proces, şi din această cauză, rolul său este adesea trecut cu vederea; sunetul TV îl cheamă pe privitorul/ascultătorul pasiv înapoi în faţa televizorului ca să urmărească reluarea unui “eveniment important” (de ex., mai întâi se marchează un gol - sau se prezintă un eveniment politic important, sau o ştire -) şi apoi urmărim într-o secvenţă inversată ce “l-a provocat”, “cauza“ în acest caz devenind “efect”.

11. Stadiul industrial descentralizat al producţiei irealului - celebrităţile sunt producătorii principali ai întregii industrii şi industria a avansat la următorul stadiu în dezvoltarea sa; celebrităţile pot fi acum produse în aproape orice televiziune din ţară.

Standarde scăzute

Există o legătură strânsă între procesul de creare a irealului şi standardele profesionale pe care le respectă realizatorii de programe de televiziune. Cu cât standardele sunt mai scăzute cu atât este mai uşor să modelezi realitatea şi s-o repropui telespectatorilor în forma dorită de tine. Cu cât este mai coborât nivelul conştiinţei şi al principiilor, cu atât este mai lipsit de dificultăţi să pui cap la cap lucruri care nu au decât o legătură minoră. Cu alte cuvinte, cu cât ai mai puţine reguli de urmat, cu atât te descurci mai uşor în complexitatea societăţii contemporane. Standardele scăzute, impuse de lipsa de profesionalism, de principii morale, de etică, de capacitate intelectuală, de nivel cultural permit coborârea permanentă a calităţii programelor şi diminuarea capacităţii telespectatorilor de a alege, de a face judecăţi de valoare, de a căpăta uneltele necesare pentru a deosebi calitatea de kitch, adevărul de fals, ficţiunea de realitate, frumosul de urât, interesantul de important.

Iată care sunt cele 6 argumente cel mai des folosite pentru a justifica impunerea şi raportarea la standarde scăzute :

1. telespectatorii sunt vinovaţi pentru că sunt incapabili să înţeleagă lucruri importante şi complexe şi, de aceea, trebuie ajutaţi - teoria marii prostii
2. trebuie dat oamenilor ceea ce-şi doresc
3. dacă telespectatorilor nu le place ce văd, pot închide televizorul sau pot schimba canalul
4. de ce e rău să te distrezi ?
5. dacă nu le dăm oamenilor ce-şi doresc, o va face altcineva
6. oamenii pot diferenţia între „ştirile fierbinţi, reale şi importante” şi distracţie
Să le luăm pe rând şi să le analizăm.

1. Nu încape îndoială că însuşi publicul trebuie să-şi asume o mare parte din vină pentru calitatea scăzută a programelor de televiziune care n-ar putea supravieţui dacă n-ar exista o cerere mare pentru ele. Totuşi, chiar dacă teza Marii Prostii ar fi adevărată, acest lucru n-ar justifica lipsa de responsabilitate a mass-media. Ceea ce se ignoră este faptul că mass-media este responsabilă pentru alimentarea şi încurajarea acestei „prostii” pentru a-şi atinge scopurile: creşterea audienţei şi a încasărilor din publicitate sau a masei de oameni care pot fi subiectul tehnicilor de manipulare folosite de unele programe. A spune că publicul este singurul vinovat de prostia lui înseamnă să ignori legătura simbiotică dintre cei consideraţi proşti şi cei care alimentează şi profită de pe urma acestei prostii. După cum se ştie, în toată lumea, legea pedepseşte escrocheriile, chiar dacă autorii lor susţin că nu şi-au obligat victimele să fie „proaste”. În plus, acest lucru înseamnă să ignori imensul rol pe care îl joacă mass-media atât în crearea cât şi în susţinerea acestei prostii. Înseamnă să ignori principiile morale şi etice pe care ar trebui să se bazeze acţiunile şi politicile media. Iată cum ar suna un astfel de principiu enunţat pentru a apăra standardele scăzute „ Atunci când există un segment de public (şi, desigur, cu cât e mai mare cu atât mai bine) care este destul de prost să consume ceea ce producem noi, atunci suntem justificaţi moral să satisfacem acea nevoie sau cerere.”.

2. Al doilea argument este folosit şi de traficanţii de droguri sau de cei care practică sau controlează prostituţia şi pornografia. Argumentul este fals, chiar făcând abstracţie de etică şi morală. O mulţime de emisiuni noi eşuează tocmai pentru că nu prezic şi nu respectă preferinţele telespectatorilor. Acesta este un motiv pentru care o mulţime de emisiuni şi de filme nu fac altceva decât să se maimuţărească unele pe altele. De aici apare o nouă idee, mai periculoasă. Media n-ar face decât să satisfacă o cerere deja existentă şi nu participă, ca traficantul de droguri, la crearea şi menţinerea cererii. E ca şi când ai spune că românii îşi doreau telenovele chiar înante de a şti ce sunt acelea. Acest lucru ignoră cu desăvârşire nu numai relaţia simbiotică care există întotdeauna între producătorul şi cumpărătorul unui produs sau al unui serviciu, dar şi puterea mass-media de a crea, menţine şi modela nevoile receptorilor. Gândiţi-vă la relaţia dintre un părinte şi copilul său. Orice copil ar mânca dulciuri până ar face diabet. Cu cât oprobiu i-am privi pe părinţii care ar permite acest lucru ? şi ei ar putea folosi aceeaşi justificare: îi dau ceea ce-şi doreşte ! În orice caz, şi justificarea aceasta este falsă. Astfel, în grila unei televiziuni ar trebui să se regăsească toate tipurile de programe dorite de telespectatori. Acest lucru nu se întâmplă pentru că importantă este dorinţa masei şi nu a grupurilor. Masa cea mare este un viitor consumator de detergenţi sau de idei propagandistice, în funcţie de obiectivele pe care şi le stabileşte o televiziune.

3. Al treilea argument este fie o dovadă de ipocrizie, fie de prostie. A nega dependenţa telespectatorilor de televiziune înseamnă să nu cunoşti impactul uriaş pe care îl are mass-media electronică aupra oamenilor. Înseamnă să ignori analizele psihologice şi sociologice care arată clar că ruperea de televiziune ar însemna pentru cei mai mulţi oameni ruperea de „realitate”, singura pe care o cunosc şi care le dă un sentiment de siguranţă.
Din fericire, un astfel de argument poate fi folosit, e adevărat că din ce în ce mai rar, în România, unde există, măcar la nivelul teoretic, alternative la televiziune. Dar ne îndreptăm rapid spre o societate în care televiziunea va fi omniprezentă şi omnipotentă, fiind un element de legătură între multe dintre elementele sale. Televiziunea tinde şi la noi în ţară să ia locul culturii. Astfel, poţi opri televizorul dar nu-i poţi opri efectele. Este reconfortant să crezi că, dacă ai controlul unui buton, ai independenţă şi libertate de gândire şi de acţiune, dar astfel de acţiuni sunt simbolice, goale de orice semnificaţie adevărată. Gândiţi-vă la o telecomandă care ar schimba personalitatea sau starea de spririt a unei persoane apropiate...
Partea a doua a argumentului este hilară. La ora 16, dacă baleiezi pe toate posturile româneşti, găseşti telenovele. Argumentul ignoră cu bună ştiinţă faptul că toate emisiunile TV- de pe canalul public, cele comerciale sau prin cablu- arată din ce în ce mai la fel. Numărul mare de canale nu presupune şi îmbunătăţirea calităţii alegerii. Un astfel de argument nu ţine mai ales în cazul în care, din motive economice, televiziunea publică este obligată să producă acelaşi tip de programe ca şi televiziunile comerciale, pentru a-şi mări audienţa şi, implicit, încasările.

4. „Ce e rău să te distrezi ?” sună exact ca şi „Ce e rău să mănânci desert ?”. Nimic, cu condiţia să nu devină singura masă ! O societate care a devenit atât de dependentă de baloane de săpun şi distracţie în general pentru a funcţiona nu este tocmai o societate pregătită să facă faţă unor relităţi grele, fără a mai vorbi de schimbare - şi chiar sacrificiu - pentru a le rezolva. Cel mai frecvent argument este stresul în continuă creştere căruia trebuie să-i facă faţă omul de rând. Odată ajuns în casă, el trebuie să uite de probleme şi să intre într-o atmosferă de relaxare. A împărţi viaţa în alb şi negru, în stresul de la serviciu şi relaxarea din faţa televizorului este o greşeală care poate îi poate costa scump pe cei care o fac. Stresul este real dar metoda cu care se combate este ireală, este fabricată şi nu analizează şi, prin urmare, nu rezolvă problemele care stau la baza problemelor cu care se confruntă oamenii.

5. Argumentul este total lipsit de morală. Tradus în termeni de zi cu zi, poţi spune că, dacă mai este cel puţin o persoană care ar putea ucide pentru a-şi atinge un obiectiv, eşti justificat şi tu să ucizi, ba chiar împuternicit s-o faci. (exemplul cu portofelul) În plus, cu cât o iei înaintea „concurenţei”, cu atât mai bine. Justificarea unui rău prin posibilitatea existenţei altuia este nefirească.

6. Al şaselea argument, în afara faptului că este folosit des de cei care îl folosesc şi pe primul (al marii prostii) în funcţie de interese, nu ţine cont de slaba informare a telespectatorilor şi de dependenţa lor de serviciul pe care îl face televiziunea. A spune că un copil poate face diferenţa dintre rău şi bine în alt mod decât a fost învăţat de părinţi, e ca şi când ai nega rolul educaţiei, al transmiterii unor noţiuni şi valori, lucru pe care îl face şi televiziunea. Un alt aspect este construirea coerentă a irealului. Nu există goluri în proces. Nu există spaţii de manevră şi nici termene de comparaţie. Nu există buletine de ştiri pure care să poată să-i ajute pe oameni să facă distincţia între important şi interesant.
Toate aceste argumente au la bază un singur lucru. Ignorarea cu bună ştiinţă sau din prostie a faptului că televiziunea este o parte componentă a unei realităţi complexe. În secolele trecute realitatea putea fi descompusă în părţi relativ stabile, independente - la fel ca o maşină care poate fi descompusă în bucăţi - dar acest lucru nu se mai poate face astăzi, într-o societate în care totul este o parte a unui sistem electronic extrem de intercorelat. Un sistem este prin definiţie o entitate cu componente care nu au o existenţă aparte sau nu funcţionează în afara întregului din care fac parte. Inima, plămânii sau ochii omului nu funcţionează complet în afara corpului uman, din care sunt doar simple părţi.

* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE