Rolul televiziunii

Rolul televiziunii Evident că apariţia, dezvoltarea şi efectele televiziunii n-au trecut necercetate de sociologi, psihologi şi futurologi. De-a lungul timpului, o mulţime de teorii au încercat să explice care sunt mecanismele de producere a legăturilor dintre telespectator şi televiziune, care sunt caracteristicile acestui mijloc de informare în masă care fac din el cel mai puternic instrument de influenţare a opiniei publice. Este greu să construieşti o teorie pertinentă despre televiziune, în primul rând din cauza imposibilităţii creării unui sistem de valori pur, necontaminat de televiziune. Cu alte cuvinte, nu avem un observator neutru, neimplicat în procesul de producere a irealului care să-l poată descrie cu obiectivitate.

Analiza bardică

Cea mai interesantă teorie despre televiziune este cea a lui Fiske şi Hartley, care se bazează pe conceptul de „televiziune bardică“. Această teorie îşi începe construcţia de la ideea că fiecare telespectator decodifică codurile din programul pe care-l urmăreşte, nu numai pe baza propriei sale experienţe de viaţă, nivel de inteligenţă şi educaţie, dar şi pe baza convenţiilor culturale acceptate de societatea în care trăieşte. Acest punct de vedere este corect, chiar dacă în zilele noastre programele de televiziune devin din ce în ce mai interculturale şi acceptate în multe ţări, diferite din punct de vedere cultural. Aşadar, din ce în ce mai mult, producătorii de programe de televiziune folosesc coduri mai degrabă universale decât locale, lucru care dovedeşte apariţia unor şabloane culturale mondiale din cauza, în special, a uniformizării intelectuale şi a influenţei unui singur centru de putere economic. Televiziunea funcţionează ca un ritual social prin care fiecare individ se simte integrat în societate. Prin televiziune, telespectatorul simte că împărtăşeşte aceleaşi valori culturale ca şi vecinul său. Televiziunea, după această teorie, trece peste deosebirile individuale. Cred că aici merită să ne oprim puţin. După părerea mea, televiziunea este singura care are acest rol, şi îl foloseşte frecvent. Televiziunea foloseşte cel mai frecvent şi în mod evident absenţa diferenţelor dintre indivizi, datorită educaţiei din şcoală. Televiziunea doar perpetuează şi întăreşte această coincidenţă dintre modul de a gândi şi a înţelege cuvântul al oamenilor.
Este evident că trebuie să ne concentrăm atât asupra mesajelor, cât şi asupra instituţiilor care le generează şi asupra reacţiei telespectatorilor având în vedere în egală măsură intenţia celui ce vrea să comunice ceva.
Denumirea de bardică vine de la termenul arhaic englezesc bard care definea persoana însărcinată cu colindarea satelor şi anunţarea diferitelor edicte regale sau hotărâri ale nobilului local. Termenul a fost preluat din cultura celtică, unde bardul era poetul care înştiinţa norodul, prin versuri, despre faptele de vitejie ale eroilor săi. Analiza încearcă să compare televiziunea cu bardul din vechime, găsindu-le roluri extrem de asemănătoare.
Trebuie făcută precizarea, extrem de importantă, că aici, termenul de cultură folosit defineşte ansamblul aspectelor intelectuale ale unei civilizaţii şi nu calitatea unui om instruit sau sistemul de întrepătrundere a artelor. Iată care sunt, în opinia celor doi, funcţiile bardice ale televiziunii: - mediator al limbajului. Televiziunea transformă diferitele tipuri de limbaj într- unul singur, uşor de înţeles de majoritatea oamenilor. Ea transformă percepţiile noastre obişnuite într-un sistem specializat de limbaj.
- structurează mesajul în funcţie de nevoile culturii respective şi ale oamenilor. Textele sunt concepute a fi din ce în ce mai simple, pentru a fi acceptate de toată lumea. Dar fiecare program are propriul său limbaj, în funcţie de nivelul cultural şi educaţional al privitorilor. Cred că nu putem vorbi despre „o singură“ cultură ci despre diferitele nivele de înţelegere de către telespectatori a codurilor transmise. De exemplu, ER are un succes uriaş, chiar dacă majoritatea textului este structurată în fraze şi sintagme tehnice, necunoscute majorităţii celor ce-l urmăresc.
- ocupă centrul culturii sale . Acest lucru se întâmplă deoarece este singură în cadrul culturii sale, şi este în competiţie doar cu ea însăşi. Chiar dacă televiziunea a luat-o mult înaintea cărţilor sau filmelor, există multe ţări în care ea n-a ocupat încă centrul culturii. În plus, este adesea privită ca un outsider pe tărâmul cultural. Totuşi, este adevărat că televiziunea răspunde nevoii resimţite a unui centru comun.
- este orală - Codurile sale sunt mai puţin elaborate decât cele folosite în mesajele scrise. Mesajul este mai simplificat şi mai uşor de înţeles. Aici există o problemă. Mulţi analişti, printre care şi cei doi, pierd din vedere importanţa imaginii, care este un fel de cuvânt. Să ne gândim la semnele japoneze. Nu sunt ele cuvinte şi imagini în acelaşi timp ? Nu cred că televiziunea poate fi privită doar ca un mod oral de a transmite imagini. Foarte des, mesajul oral este acoperit sau îşi pierde unele din coduri din cauza imaginilor, dar mai ales din cauza mijloacelor tehnice utilizate pentru a reuni imaginile (estetica televiziunii). De exemplu, o succesiune rapidă de tăieturi pe imagine va distrage atenţia privitorului de la mesajul transmis oral. Nu putem vorbi despre această caracteristică a televiziunii fără a o pune în legătură cu imaginea, care este cuvânt şi codurile din mesajul scris care se nasc prin succesiunea cuvintelor, exact ca şi codurile de televiziune, create de succesiunea imaginilor.
- este pozitivă şi dinamică. Aici concluziile mele diferă de analiza bardică. În primul rând, am dubii serioase în privinţa caracterului ei pozitiv. Este adevărat că, de obicei, încearcă să prezinte părţile luminoase ale societăţii, subliniindu-le valoarea şi etichetând fiecare aspect care nu cadrează cu restul ca fiind inadecvat. Are de-a face cu ideea de “înăuntru-în afară“. Asta îşi găseşte locul în modelul nostru cultural actual - este pozitiv şi adecvat. Asta nu - este inadecvat. Trăsăturile subiectului care se încadrează sunt accentuate, în detrimentul celorlalte. În decursul ultimilor ani putem observa o schimbare a subiectelor programelor. Multe din aşa-numitele răspunsuri inadecvate la realitate sunt prezentate acum mai des ca fiind un rezultat al atitudinii societăţii în confruntarea cu unii oameni. Televiziunea nu este mai dinamică decât mesajul scris. Trebuie să treacă mult timp până când un subiect nou este abordat într-un mod nou de către producătorii de televiziune. Televiziunea este la fel de dinamică ca şi societatea. Televiziunea se modifică doar după ce este sigură că societatea este pregătită pentru această transformare, care îşi are motorul în ea însăşi. Televiziunea doar reflectă schimbările care au loc în valorile culturale şi le ajută să fie împărtăşite de toţi privitorii. Pentru mine noţiunea de „claw back” (atragere înapoi), folosită extrem de des când este descris un efect al televizunii, are următoarea semnificaţie: „Tu (telespectatorul) trebuie să stai şi să împărtăşeşti valorile tuturor celorlalţi. O să-ţi spunem când a venit timpul să-ţi schimbi aceste valori.” Vreau să spun că privitorul este forţat să revină de fiecare dată la centrul culturii, care se presupune că este televiziunea şi mesajele sale. - lucrează cu mituri. Acestea sunt selectate şi combinate în secvenţe, denumite mitologii. Articularea lor nu este înţeleasă în mod conştient de către privitor, şi totuşi ele sunt comunicate cu succes. Ele apar sub forma convenţiilor vizuale şi de cunoaştere, părerilor apriori despre natura realităţii, pe care, în majoritatea timpului, o cultură se mulţumeşte să le lase nepătate, fără a le pune sub semnul îndoielii. Acest lucru este foarte adevărat, dar televiziunea este de asemenea un creator de mituri. Majoritatea programelor încearcă să creeze şi să întărească unele mituri care devin comune doar pentru privitorii acelui program. Astăzi, este foarte greu să spui care mit este cultural şi care este o invenţie a televiziunii. Cred că majoritatea miturilor sunt creaţii ale televiziunii. Ea creează mituri pentru a se legitima ca fiind centrul culturii şi pentru a atrage spectatorii cu succesul său. Aşadar, unul din cele mai puternice mijloace prin care convenţiile de organizare suferă profunde transformări este televiziunea.
Fiske şi Hartley au enumerat 7 roluri ale televiziunii, ca mijloc de comunicare în masă.

1. Articularea principalelor linii ale consensului cultural stabilit asupra naturii realităţii (şi, desigur, a realităţii naturii). Este adevărat că televiziunea este unul din cele mai puternice mecanisme de conectare a concepţiilor despre realitate. De obicei oamenii nu fac un efort deosebit să lege diferitele idei şi să le pună într-un sistem coerent de gândire. Acesta este unul din rolurile televiziunii: să pună în practică un mod simplu de realizare a conexiunilor şi să ignore fiecare întrebare care necesită un răspuns care deviază de la linia stabilită. De exemplu, conceptul de „viaţă reală“ (real life) folosit în unele emisiuni (MTV) încearcă să-l asigure pe privitor că nu este parte a „acelei” realităţi, ci a acesteia, descrisă de televiziune şi adoptată de majoritatea oamenilor. Emisiunea încearcă să reafirme credinţele societăţii la un anumit moment. Deci, realitatea este cea înfăţişată de televiziune şi nu cea pe care o putem vedea cu ochii noştri în altă parte. Dar, în ultima vreme, datorită uriaşei diversificări a programelor, realitatea începe să devină „mai multe realităţi”: fiecare program cu realitatea sa. Acest lucru se produce foarte uşor. Există unele caracteristici tipice ale personalitaţii umane care necesită un anume fel de reflectare a realităţii. Aceste caracteristici nu sunt legate de cultură, ci de temperament. Aşadar, diferitele feluri de temperament necesită diferite feluri de reflectare a realităţii prin intermediul televiziunii. Puteţi observa acest lucru urmărind trei seriale poliţiste pe diferite canale. Chiar dacă sunt unele lucruri stabile în fiecare serial, există diferenţe uriaşe în articularea aceloraşi linii culturale. Rezultatele sunt, uneori, hilare.

2. Implicarea fiecărui membru al culturii în sistemele sale dominante de valori. Valorile culturale nu mai sunt în mod necesar dominante în viaţa reală, ci în realitatea înfăţişată de televiziune. Deoarece individul nu mai găseşte aceleaşi valori în jurul său, el încearcă să descopere aceste valori în programele de televiziune. El este fericit când se gândeşte că toţi privitorii acelor programe au împărtăşit aceleaşi valori, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna adevărat. 3. Aprecierea, explicarea, interpretarea şi justificarea acţiunilor reprezentanţilor individuali ai culturii în acea lume. Atragerea indivizilor de la o pură excentricitate la o poziţie social-centrală.

4. Asigurarea culturii de caracterul său adecvat la lume prin afirmarea şi confirmarea ideologiilor sale, într-o implicare activă în practică şi într-o lume potenţial imprevizibilă. Aici, analiza ar trebui reactualizată pentru că în ultima vreme din ce în ce mai multe programe de televiziune prezintă eşecul unor vechi convenţii şi moduri de gândire.

5. Prezentarea oricăror inadvertenţe în percepţia culturii despre ea însăşi. Acesta este unul dintre cele mai importante roluri ale televiziunii: să pună în centrul atenţiei oamenii şi valorile care nu cadrează cu linia oficială. Din nefericire, televiziunea trebuie să se schimbe periodic în funcţie de schimbările reale din mintea oamenilor şi să prezinte o fostă inadvertenţă ca un element prezent în linia culturală. Uneori continuă să prezinte ceva ca fiind inadecvat, chiar dacă majoritatea privitorilor l-au acceptat în viaţa reală ca fiind adecvat. Sau, periodic, prezintă în programele sale unele lucruri inadecvate, demult uitate de către oameni.

6. Convingerea publicului că statutul şi identitatea lor ca indivizi sunt garantate de cultură în general. Din contră, eu cred că televiziunea încearcă să-i facă pe indivizi să creadă că ei nu pot exista ca indivizi, ci ca părţi ale întregului sistem. Dar un individ este de obicei el însuşi un sistem.

7. Transmiterea unui sentiment al apartenenţei culturale. Mulţi oameni se uită la un program doar pentru că ştiu că se uită şi alţii la el. Ei nu vor să fie outsideri a doua zi la birou sau la şcoală, când ceilalţi discută acel program. Ei au impresia că sunt membri ai aceluiaşi sistem de vreme ce pot vorbi despre acelaşi program. În concluzie, cred că televiziunea este o oglindă mişcătoare. Uneori păstrează imaginile mult timp după ce au dispărut şi uneori reflectă imagini noi, înainte de naşterea lor în conştiinţa reală a oamenilor. Foarte des, o comunicare reuşită este o negociere între public (cu propriile sale raportări la acea situaţie) şi mesajul transmis de către televiziune. În aceasta constă frumuseţea televiziunii. Ei transmit ce vor ei dar nu sunt niciodată siguri că noi vom înţelege ce vor ei să înţelegem.

Analiza cantitativă

Am văzut în ce consta analiza bardică, una dintre cele mai exhaustive apropieri de televizune. Există însă şi analize parţiale, ale căror rezultate, puse împreună ca într-un uriaş puzzle, ne pot da o imagine apropiată de realitate a relaţiei de care vorbeam mai devreme. Una dintre ele este analiza cantitativă. Ea constă în analizarea strictă a ceea ce apare pe ecran, fără judecăţi de valoare sau interpretări ale conţinutului. Pur şi simplu, analiza cantitativă reprezintă o statistică a frecvenţei apariţiei unor elemente care ne interesează (bărbaţi, femei, copiii, avocaţi, muncitori, albi, negri etc.). Ea nu este interesată de calitate, de reacţia telespectatorilor sau de interpretare ci este o observare obiectivă a conţinutului concret al transmisiei televizate. Cele mai multe analize de acest gen se concentrează pe perioada de prime-time, adică cea de maximă audienţă, chiar dacă, o analiză obiectivă ar trebui să aibă în vizor întreg programul din ziua respectivă, pentru că există diferenţe sensibile între conţinutul programelor difuzate în diferite intervale orare. Au fost sociologi care au încercat să tragă concluzii calitative despre influenţa programelor asupra telespectatorilor, folosindu-se de rezultatele analizei cantitative dar acest lucru s-a dovedit aproape imposibil pentru că nu s-a putut crea o relaţie logică între variaţia numărului de telespectatori (şi caracteristicile lor) şi frecvenţa apariţiei unui anumit gen de elemente într-un interval orar dat. Să vedem acum câteva rezultate ale unei astfel de analize cantitative, realizate asupra programelor de ficţiune. Personajele acestora sunt în majoritate bărbaţi (de două ori mai numeroşi decât femeile), aparţin clasei de mijloc (şi nu meseriilor care presupun rutina) şi au vârste cuprinse între 40 şi 50 de ani (cu relativ puţini tineri şi bătrâni faţă de numărul total). Criminalii sunt bărbaţi (de 4 ori mai mulţi decât femeile), sunt mai bătrâni decât eroii şi sunt albi. De altfel numărul negrilor prezenţi pe ecran este foarte mic.
Există o ciudăţenie şi în ceea ce priveşte calitatea locurilor de muncă ale personajelor. Deşi în realitate, peste 50 % dintre oameni activează în locuri de muncă cu prestigiu scăzut, numărul celor prezentat pe ecran reprezintă doar 10 % din totalul celor care muncesc. Restul lucrează în medii cu un înalt prestigiu profesional, care necesită aptitudini deosebite şi calităţi pe care personajele le au într-un număr mai mare decât corespondenţii lor reali. Majoritatea personajelor din programele de ficţiune sunt prezentate ca fiind lucrători profesionali şi manageriali: deşi 67% din forţa de muncă din SUA este angajată în servicii administrative sau din sfera serviciilor, doar 25% din personajele TV au asemenea slujbe.
Cea mai larg acceptată concluzie a acestui gen de analiză este că televiziunea prezintă modul în care se vede societatea şi nu modul în care este. Mai mult, televiziunea tinde să reflecte modul în care societatea şi-ar dori să fie. Cu alte cuvinte, televiziunea sacrifică realitatea pentru a prezenta acele aspecte ale ei pe care noi le preţuim mai mult şi cărora le dăm o importanţă sau pe care ni le imaginăm a avea o importanţă mult mai mare decât o au cu adevărat. Un sondaj făcut printre copiii a arătat că majoritatea îşi doresc o profesie care să le permită exercitarea puterii şi influenţarea vieţii celorlalţi. Una dintre aceste profesii este cea de avocat. Nu mai pare surprinzătoare, atunci, frecvenţa mult diferită de realitate, a personajelor care servesc sistemul judiciar. Există, evident, întrebarea dacă nu cumva numărul exagerat al avocaţilor în programele de televiziune îi face pe copiii să-şi dorească o astfel de profesie. E foarte greu de stabilit în ce măsură televiziunea reflectă concepţiile telespectatorilor săi şi în ce măsură le influenţează. Înclin să cred că se întâmplă ambele lucruri, în paralel. Iniţial, televiziunea, în lansarea unui nou program, analizează cu atenţie părerea potenţialilor lor telespectatori despre subiectul abordat sau despre personajele lui şi construieşte astfel scenariul încât să o reflecte cât mai fidel. Construit astfel programul are toate şansele de a fi urmărit de un număr mare de telespectatori şi, prin efect inductiv, şi acele persoane care nu aveau o părere ca cea a majorităţii, o vor îmbrăţişa, datorită influenţei pe care programul respectiv o va exercita asupra lor. Mai mult, datorită acelui fenomen de suprasaturare a pieţei cu programe asemănătoare, născute toate din succesul primului (vezi cazul serialelor cu medici E.R., Chicago Hope, L.A. Doctors), imaginea pe care o au telespectatorii despre această profesie şi despre mediul în care se desfăşoară devine un şablon al majorităţii.
Faptul că marea majoritate a criminalilor sunt pedepsiţi până la sfârşitul filmului poate arăta două lucruri: modul idealist în care cetăţenii văd eficacitatea poliţiei şi a justiţiei sau încercarea televiziunii de a insufla telespectatorilor săi încredere în modul în care aceste instituţii îşi fac datoria. Există aici un paradox, explicabil însă. Adolescentul mediu de 15 ani a văzut mai mult de 13.000 omoruri la TV. Mai mult de jumătate din personajele TV sunt implicate într-o confruntare violentă în fiecare săptămână; în realitate, mai puţin de 1% dintre americani sunt victime ale violenţei criminale în orice an dat, conform statisticilor FBI. În timp ce numărul crimelor care se întâmplă, în credinţa populară, este mult mai mare decât numărul lor real (crimele la televizor sunt de zece ori mai numeroase decât în viaţa reală), incidenţa cazurilor nerezolvate sau al criminalilor rămaşi nepedepsiţi este mult mai mică decât în realitate. E relativ simplu de explicat. Trăind într-o lume în continuă schimbare şi, prin urmare, din ce în ce mai periculoasă, oamenii îşi construiesc modul de a o vedea în funcţie de temerile lor. Teama de suferinţă fizică, de moarte în final, îi face să exagereze pericolul la care sunt expuşi şi astfel să supraevalueze numărul criminalilor care ar putea atenta la integritatea lor fizică sau chiar la viaţa lor. Tot această teamă îi face să-şi dorească ca sistemul judiciar să fie bine pus la punct (mult mai bine decât este în realitate) şi astfel, să le vegheze liniştea. Această viziune este reflectată şi în programele de televiziune. Există şi aici un cerc vicios. Numărul mare de criminali prezenţi în programele de televiziune influenţează, la rândul lui, imaginea pe care copiii încep să o aibă despre societatea în care pătrund ca cetăţeni.
În concluzie, analiza cantitativă ne poate ajuta să înţelegem atât modul în care societatea se vede pe sine cât şi modul în care televiziunea influenţează această viziune.

Forum cultural

O altă teorie vede televiziunea ca pe un forum cultural. Televiziunea reprezintă un proces permanent de gândire publică. Este cea care păstrează şi perpetuează modul în care cultura se autodefineşte. Este, în acelaşi timp, păstrătoarea ritualurilor prin care societatea se raportează la cultură. Toate subiectele abordate reflectă societatea şi, extinzând termenul de cultură şi apropiindu-l de cel de civilizaţie, reflectă cultura acelei societăţi, relaţiile dintre membrii săi, privite prin prisma interdependenţelor culturale şi a elementelor culturale unificatoare. Televiziunea este cea care prezintă greşelile celor care nu se înscriu perfect în universul cultural dat. Ea este cea care atrage atenţia asupra lucrurilor care pot pune în pericol cultura unui popor. Ea este cea care prezintă datele conflictelor şi urmăreşte de foarte aproape rezolvarea lor. Televiziunea este cea care reflectă conştiinţa de sine a unei societăţi. Este axată pe urmărirea mecanismelor interne de reglare a inadvertenţelor culturale. Ea este cea care stimulează evoluţia modelului cultural al unei societăţi. Propune telespectatorilor săi o continuă reconfigurare a înţelesurilor şi este prima care reflectă schimbarea mentalităţilor.
Concluzia unei astfel de teorii este că telespectatorii sunt corealizatori ai programelor de televiziune, că sunt cei care folosesc televiziunea pentru a se privi şi analiza, pentru a-şi discuta problemele, pentru a şi le rezolva, pentru a găsi împreună căile de evoluţie, de a descoperi greşelile şi acele elemente care ies din schema acceptată cultural ca fiind reprezentarea societăţii.

* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE

Documentul PDF poate fi vizualizat integral aici