Societatea românească a trăit după 1989 sub semnul incertitudinii. Procesul de decomunizare a societăţii româneşti a fost extrem de dificil. Fiecare zi însemna negarea celei precedente. Fiecare oră putea aduce schimbări majore în mersul societăţii în ansamblu dar şi în traiectoria personală a membrilor săi. După o perioadă îndelungată în care lucrurile se schimbau imperceptibil, în care, odată intrat pe un făgaş, drumul individual suferea devieri minore, în care şcoala, acoperişul deasupra capului şi locul de muncă erau asigurate de stat, fiind prin aceasta sigure şi puţin susceptibile de a crea surprize şi, prin urmare, drame la nivel individual, oamenii s-au văzut intraţi (mai mult fără voie, sau, ca să fiu mai exact, fără conştientizarea adevăratei dimensiuni a revoluţiei pe care au susţinut-o) într-o epocă a schimbărilor, uneori radicale, ale reperelor care reprezentau înainte puncte fixe de raportare. Pe plan economic, social şi al mentalităţii, toate lucrurile au devenit fluide. Oamenii au început să simtă cum li se scurg printre degete toate acele elemente de care erau înainte atât de siguri. Încet, viaţa individului a început să depindă din ce în ce mai mult de variabile care nu mai puteau fi controlate. Şi dacă, înainte, aceste variabile depindeau de un atotputernic dar extrem de greu schimbător sistem politic, acum, aceleaşi variabile îşi pierd treptat orice contact cu logica simplă, a cetăţeanului de pe stradă. Sondajele de opinie au arătat că cea mai prezentă este nesiguranţa, teama de ziua de mâine, de schimbările neprevăzute care ar putea schimba radical viaţa fiecăruia dintre noi. Ne temem de boli şi de preţuri, de războaie şi de şomaj, adică exact de acele lucruri care depind într-o măsură atât de mică de noi dar ale căror efecte sunt atât de devastatoare pentru echilibrul interior. Întrebaţi dacă şiar dori un serviciu stabil dar cu salariu mic sau unul care să le aducă venituri mari dar incert ca durată, cei mai mulţi români ar alege prima variantă. Dorinţa de siguranţă este mai mare decât teama de sărăcie. Omul are senzaţia că, oricât de rea ar fi situaţia, se poate obişnui cu ea, îi poate face faţă atît timp cît nu suferă modificări bruşte. Nevoia aceasta de stabilitate a fost pe undeva satisfăcută de televiziune. Cu caracterul ei uşor conservator, cu programele ei care se schimbau de două ori pe an într-o proporţie insignifiantă televiziune a devenit unul dintre factorii de echilibru, unul dintre reperele fixe ale românilor. Televiziunea a devenit un elemente previzibil.
Toţi ştim că la ora X începe serialul nostru preferat, că la ora Y încep ştirile. Chiar dacă viaţa noastră este total bulverastă într-o zi, televiziunea rămâne imperturbabilă iar telenovela începe fix la aceeaşi oră ca şi ieri.
Senzaţia de familiar, de obişnuit, de siguranţă îi face pe oameni să aştepte cu nerăbdare întoarcerea acasă şi deschiderea televizorului. Reîntâlnirea cu personajele cunoscute care n-au făcut nimic de ieri până azi, în absenţa ta, cu rubrica meteo care este difuzată mereu la sfârşitul buletinelor de ştiri, cu talk-show-rile care te aşteaptă ca să-ţi dezvăluie ce mai e nou şi la ce te poţi aştepta mâine, este aşteptată de mai toţi românii. Eşti acasă. Te simţi printre lucrurile cu care te-ai obişnuit, printre oamenii pe care ai senzaţia că îi cunoşti şi orice schimbare este anunţată din timp cu surle şi trâmbiţe ca să nu te ia prin surprindere. Vă daţi seama ce liniştiţi ar fi românii dacă ar fi siguri că-şi vor regăsi a doua zi locul de muncă, aşa cum sunt siguri că-l vor revedea pe Marius Tucă a doua seară la televizor ? Dacă ar şti că-şi vor primi salariile pe 15 ale lunii, aşa cum telenovela începe la ora 17 şi 15 minute ? Dacă ar observa că aceste salarii ar creşte aşa cum creşte durata unui talk-show, numai pentru că ei, telespectatorii, doresc mai mult ?
Identificarea vinovaţilor
Dintr-o dată nu s-au mai găsit vinovaţii.
După căderea comunismului, oamenii s-au trezit în faţa unei situaţii neplăcute: dispariţia duşmanului. Acel duşman văzut ca atare de toţi cetăţenii, acel duşman responsabil de toate relele. Împotriva lui se exprimau toate nemulţumirile legate de libertate dar şi de nivel de trai. El era de vină dacă gestionara de la alimentara fura câteva pungi cu tacâmuri de pui, el era de vină şi dacă lumina se lua între orele 20 şi 22, tot el era de vină pentru absenţa apei calde. Oamenii identificaseră sursa răului care le afecta viaţa şi toate speranţele erau puse în miracolul care ar fi dus la dispariţia ei, peste noapte. Iată că miracolul s-a produs, sursa unică de rău a dispărut şi este uşor de înţeles surpriza, urmată de stupefacţie şi, acum, de derută, în faţa înmulţirii relelor care afectează viaţa fiecărui individ şi, implicit, a surselor. După 1989 a devenit din ce în ce mai greu de identificat vinovatul. Oamenii au o anumită raportare psihologică la relele care le afectează viaţa şi al căror vinovat îl cunosc. Identificarea lui le dă oamenilor senzaţia că pot controla mecanismul. După 1989, moment în care românii au avut senzaţia că au putut pune, prin voinţă proprie, punct relelor care le afectau viaţa, lucrurile au început să le scape din ce în ce mai mult de sub control. În locul duşmanului unic, al vinovatului universal, au apărut câteva sute de factori de instabilitate. Au apărut din ce în ce mai mulţi vinovaţi care trebuia să-şi împartă responsabilitatea pentru înmulţirea relelor. Acest fenomen a dus la complicarea exagerată a relaţiilor nsociale. Dacă înainte existau clar delimitate două componente ale societăţii: noi, cei oprimaţi şi ei, cei avantajaţi, astăzi noţiunile de „noi“ şi „ei“ şi-au pierdut sensul. Nu mai ştim cine suntem noi şi cine sunt ei. Nu mai putem arăta cu degetul, cu siguranţa de dinainte, înspre vinovaţi.
Această confuzie a făcut mult mai greu de suportat perturbarea vieţii personale de influenţe cărora nu le mai găseam nici o logică şi, mai mult, nici un vinovat. De aceea, sentimentele noastre de frustrare simţeau nevoia unuei canalizări. oamenii au simţit din ce în ce mai mult nevoia unui personaj care să le poată indica vinovaţii, atunci când ei nu erau în stare să-l identifice. Oamenii aveau nevoie de vinovaţi pentru a-şi putea vărsa mânia acumulată în urma sincopelor pe care vieţile lor le sufereau şi aveau nevoie, în special, de cineva care să-i arate cu degetul pe respectivii vinovaţi. Acest personaj a devenit, poate fără voia ei, mass-media şi, în special televiziunea. A avut loc un fenomen ciudat. În acelaşi timp televiziunea şi-a asumat rolul dar a fost şi însărcinată cu el, dintr-o dorinţă a cetăţenilor de pasare de responsabilitate, cu identificarea vinovaţilor pentru toate relele din societatea românească. Ea a început să semene din ce în ce mai mult cu Iancu Jianu care îl arăta cu degtetul pe boierul cel ticălos şui tot el trecea apoi la fapte pentru a-l pedepsi. Televiziunea are posibilitatea (pe care o foloseşte din plin) de a-i arăta cu degetul pe toţi acei boieri moderni care afectează, prin acţiunile lor, atât echilibrul societăţii cât şi stabilitatea internă a vieţii fiecărui component al ei. Şi chiar şi atunci când nu ştie cu exactitate pe cine să arate cu degetul, aşteptările telespectatorilor ei o obligă uneori să găsească rele şi vinovaţi pentru ele. Oamenii se simt uşuraţi de fiecare dată când televiziunea le arată pe cine trebuie să considere duşmanii bunăstării lor.
Această comoditate de a sta în faţa micului ecran, aşteptând să afli pe cine trebuie să înjuri pentru că n-ai ce mânca, nu ai căldură, eşti şomer, eşti dat afară din casă, a fost, aşa cum era de aşteptat extrem de bine primită de telespectatorii români. Ba, mai mult. Încrederea pe care şi-o acordau atunci când identificau, de fiecare dată, duşmanul unic, au transferat-o acum asupra televiziunii. S-a născut şi un sentiment nou: cel de recunoştinţă pentru serviciul pe care televiziunea ni-l face. Suntem mulţumiţi de sentimentul că, odată identificat vinovatul, efectele răului pot fi mai uşor diminuate şi, mai mult, apariţia unui vinovat înainte ca efectele presupusului rău să se fi făcut simţite, ne dau senzaţia că televizuinea este cea care, prin experienţa acumulată în descoperirea şi desconspirarea duşmanilor, este cea mai în măsură să ne avertizeze asupra pericolelor cărora le putem cădea victime şi, implicit asupra încrederii pe care trebuie s-o avem în fiecare judecată de valoare emisă de televiziune în legătură cu o persoană sau cu un eveniment.
Oferirea de soluţii
Înmulţirea problemelor zilnice a făcut din ce în ce mai dificile căutarea şi găsirea soluţiilor. Înainte nu existau soluţii. Sau dacă vreţi, exista una singură. dar nici una dintre soluţiile pe care şi le puteau imagina oamenii nu stăteau în puterea lor. Nimeni nu găsea soluţii pentru că, oficial, nu existau probleme. Oamenii se resemnau şi se obişnuiau cu ideea că anumite lucruri sunt predestinate, într-o atitudine fatalistă specifică poporului român.
Nu puteai să-l întrebi pe şeful statului de ce nu e căldură în apartamente.
Astăzi poţi să faci acest lucru. Şi, datul din umeri sau încercările stângace de a explica lucrurile şi de a oferi soluţii niciodată eficiente nu sunt, desigur, elemente care să-i liniştească pe cei care pun aceste întrebări, în virtutea dreptului câştigat în 89. Dar, spre deosebire de înainte, absenţa unui răspuns, a unei soluţii, nu mai poate fi tratată cu resemnarea mioritică. Acum, soluţiile nu mai sunt deţinute de oameni pe care nu-i puteam chestiona despre valabilitatea acestora ci stau în puterea unor persoane interpelabile şi, prin urmare, uşor de responsabilizat pentru eşecuri. Puţini sunt acei ce, în faţa unor astfel de eşecuri, se decid să caute singuri soluţii. Cei mai mulţi au căutat acel lucru sau persoană care să le poată oferi soluţii, cel puţin la nivel declarativ. Unul dintre aceste lucruri este şi televiziunea. Ea este cea care ştie (pentru că a aflat) şi, evident are şi soluţii.
Ea pare să ştie cel mai bine ce este de făcut sau se pricepe cel mai bine să-i forţeze pe cei care sunt responsabili să găseaască soluţii pe care să le anunţe public. În ambele cazuri, televiziunea a devenit o sursă de soluţii pentru cele mai mărunte sau cele mai grave probleme ale oamenilor.
Zilnic sună în redacţii zeci de telefoane de la oameni care vor soluţii pentru a-şi găsi un loc de muncă, pentru a ieşi la pensie, pentru a obţine un bilet gratuit într-o staţiune, pentru a-şi duce copilul bolnav la tratament în străinătate, pentru a li se repara conducta de apă spartă de două săptămâni, pentru a obţine ieftinirea benzinei etc. Zilnic, mii de oameni îşi pun speranţele în capacitatea televiziunii de a găsi soluţii la problemele pe care, nu-i aşa, le cunoaşte atât de bine.
Realizatorii de televiziune sunt priviţi (de ce oare ?) ca cei ce spun invitaţilor (persoane cu responsabilităţi diverse) ce să facă pentru ca lucrurile să meargă mai bine. Analiştii de tot felul dau sfaturi guvernului sau liderilor politici pentru a rezolva o problemă sau alta. Ştirile arată tot felul de lucruri care n-ar trebui să fie aşa cum sunt, sugerându-se că se ştie şi cum ar trebui să fie. Emisiunile de divertisment scot umor din probleme şi din abordarea acestora de către cei care au datoria s-o facă, ducând la apariţia ideii că soluţiile sunt atât de simple, din moment ce absenţa lor este atât de hilară. Întrebările care se pun conţin de cele mai multe ori şi răspunsuri. Mai mult. Cei responsabili au început să folosească televiziunea pentru a anunţa soluţiile pe care le-au găsit. Printr-un fenomen simplu de translaţie, telespectatorul dăruia cu mărinimie o felie din meritul rezolvării unei probleme şi celui ce anunţa public acest lucru, celui ce făcea posibilă ajungerea informaţiei atât de utile la cetăţean, adică televiziunii. O variantă inversă, dacă vreţi, a vestitei zicale: „Mesagerul n-are nici o vină !“. De data aceasta, mesagerul are şi el un merit pentru vestea cea bună. Exsită acum emisiuni care se ocupă de toate. Nu trebui decât să stai în faţa micului ecran şi să-ţi notezi soluţiile pentru problemele medicale, cele legate de computere, de creşterea copiiilor, de găsirea unui magazin cu produse mai ieftine, de gătirea unei anumite reţete, de hainele pe care trebuie să le îmbraci, de alegerea viitoarei profesii, de problemele sexuale şi, evident, de ajungerea la un nivel de trai îndestulător. Zeci de specialişti convertiţi la statutul de realizatori sau zeci de realizatori deveniţi peste noapte specialişti îţi oferă soluţii la toate problemele pe 18 care le poţi avea. Să fiu bine înţeles. Nu spun că unele dintre aceste soluţii (poate cele mai multe) nu sunt corecte. Încerc doar să explic de unde fascinaţia românilor pentru televiziune şi pentru specialiştii de tot felul ale căror idei sunt promovate prin intermediul ei. Las la o parte diminuarea capacităţii personale de analiză şi, implicit a celei de găsire de soluţii, care duc la creşterea dependenţei de televiziune şi spun doar că, în ultimii 10 ani, oamenii au găsit în programele de televiziune soluţiile pe care nici ei şi nici alţii nu au fost capabili să le ofere.
Libertatea de expresie
S-a folosit excesiv această sintagmă în ultimii ani pentru a identifica una dintre cuceririle democraţiei în România. Chiar dacă această libertate a adus şi posibilitatea de a minţi şi de a jigni fără să fii pedepsit, ea rămâne un câştig extrem de important al românilor.
După zeci de ani în care nu şi-au putut împărtăşi ideile decât prietenilor sau rudelor, după slalomurile obositoare şi periculoase printre subiecte tabu, românii s-au văzut dintr-o dată liberi să spună tot ce le trece prin cap despre orice lucru, chiar dacă ştiu sau nu câte ceva despre el. Mai mult, după ani în care nu erau întrebaţi nici atunci când era în discuţie viaţa lor, românii s-au trezit asaltaţi de cereri de a spune câte ceva despre diverse subiecte. Odată gustată această libertate, nu a fost greu de trecut în extrema cealaltă. Românii îşi dau cu părerea despre orice, modificând zicala „La fotbal se pricep toţi“ în „La fotbal şi politică se pricep toţi“, adăugând treptat noi elemente: afaceri, relaţii internaţionale, politică socială, agricultură etc. Ce satisfacţie mai mare decât să poţi spune ceea ce gândeşti (sau ceea ce crezi că gândeşti) despre lucruri atât de diverse ? Ce mulţumire mai mare decât să ai senzaţia că părerea ta contează, că poate schimba ceva ?
Şi cine este personajul care te îndeamnă cel mai mult să spui ceea ce crezi? Cine te roagă să suni sau să scrii şi să împărtăşeşti celorlalţi ideile tale ? Cine face sondaje de opinie pe stradă sau telefonice pentru a intermedia ajungerea mesajului tău la concetăţenii tăi şi la cei de ale căror decizii depinde şi viaţa ta ? Cine îţi dă posibilitatea de a suna în direct şi de a pune o întrebare incomodă invitatului ? Cine îţi dă posibilitatea să-l iei la întrebări pe preşedintele ţării sau pe primul ministru, personaje, în cea mai mare parte a timpului, inaccesibile omului de rând ? Cine îţi creeează senzaţia că punctul tău de vedere este corect şi exprimarea lui face bine mai multor oameni ? Cine, într-o singură întrebare, stimulează şi fructifică cel mai mult această libertate de expresie ? Cine altcineva dacă nu televiziunea ? Aţi observat vreodată cum se strâng oamenii în jurul unei camere de filmat şi în jurul unui microfon mânuit de un redactor ? Aţi văzut cum vor toţi să se vadă în cadru, să se ştie că au fost şi ei acolo, că au luat parte la acel eveniment important pe care-l transmite televiziunea (pentru că, nu-i aşa, dacă n-ar fi fost important, n-ar fi trezit interesul televiziunii) ? Cum vor toţi să-şi facă auzită părerea despre subiectul în 19 cauză ? Ei bine, cum să nu iubeşti televiziunea care îţi dă posibilitatea să faci toate acestea ? Cum să nu ai încredere în ea, când ea îţi arată atâta încredere ? Cum să nu crezi ceea ce-ţi spune dacă ea ia atât de în serios ceea ce ai tu de spus? Cum să nu stai toată ziua în faţa televizorului pentru a vedea despre ce subiecte îţi mai este solicitată opinia ?
Cred că li se poate lua românilor acum orice, dar sunt convins că e imposibil să li se mai ia dreptul de a spune ce le trece prin cap.
Sursa de informaţii
Televiziunea rămâne cea mai importantă sursă de informaţii. Marea majoritatea a românilor află despre lucrurile care-I interesează de la televizor. De la cursul dolarului până la cantitatea de zăpadă ce se va aşterne, de la cuantumul noului salariu minim pe economie până la marca noii maşini pe care şi-a cumpărat-o o vedetă, televziunea îţi oferă toate informaţiile de care ai sau ţi se pare că ai nevoie. De la o epocă în care informaţia era de două feluri: oficială sau sub formă de zvon, am trecut într-o eră a informaţiei care circulă liberă, prin intermediul mass-media. Totul se poate afla şi totul este din surse sigure, nemaiexistând acea nesiguranţă care însoţea zvonurile. Informaţiile se repetă, există reluări ale emisiunilor şi, informaţiile importante sunt reluate şi îmbogăţite la intervale scurte de timp, astfel încât nu le poţi rata. Cu singura condiţie de a privi programele televiziunii. Dacă este adevărat că televizunea este cea care îţi poate transmite informaţiile vitale pentru viaţa ta, tot atât de adevărat este şi faptul că se naşte astfel o dependenţă de acest mediu de comunicare, de valorile pe care acesta le împărtăşeşte şi de criteriile în baza cărora unele informaţii sunt transmise şi altele nu.
Aşa cum spuneam, este imposibil să transmiţi o informaţie pură, adică lipsită de orice elemente care să nu o poziţioneze cumva în sistemul informaţional deja existent. Cu alte cuvinte, e practic imposibil să dai telespectatorului o informaţie fără ca ea să conţină şi instrucţiunile de folosire. Mai mult, înşiruirea informaţiilor în anumite secvenţe duce la construirea de succesiuni logice, uşor de asimilat de telespectatori şi uşor de reprodus. Astfel, o informaţie într-un anumit ambalaj va fi reprodusă la nevoie de telespectator, cel mai probabil, în acelaşi ambalaj.
Informaţia înseamnă putere. Asta au învăţat-o şi cei care gestionează informaţia şi mulţi dintre cei care o primesc. Un om cu multe informaţii este un om mai greu de influenţat. Este un om care poate poate prevedea pericolele şi care poate lua mai uşor decizii. Este un om care îşi poate controla viaţa. De aceea, este perfect explicabilă fascinaţia faţă de acea sursă de informaţii, faţă de cea care ne transferă din puterea ei, transmiţându-ne o parte (nu ştim niciodată cât de mare) din informaţiile pe care le obţine.
Modificarea relaţiilor umane
Începând cu Adler şi continuând cu Fromm, toţi marii psihologi şi psihanalişti ai secolului XX, au identificat riscul pe care îl înfruntă civilizaţia: izolarea indivizilor. Într-o epocă în care accentul s-a pus pe realizările personale decât pe cele ale grupurilor, distanţa dintre obiectivele indivizilor şi cele ale societăţii a crescut considerabil. Oamenii au devenit din ce în ce mai singuri în această cursă infernală cu un premiu tentant: asigurarea liniştii pentru ziua de mâine. Copleşiţi de problemele zilnice cărora trebuie să le facem faţă pentru a păstra un echilibru atât de fragil, nu mai avem timp sau putere să ne preocupăm de problemele celorlalţi sau ale comunităţii în care trăim. O competiţie devine automat şi o confruntare. O greşeală şi cel de lângă tine ţi-a luat-o înainte. De aceea este foarte important să fii tu cel ce va exploata greşelile lui. Pentru asta trebuie să-ţi cultivi ideea că dacă el câştigă, tu pierzi. De aceea, relaţiile umane tind să se transforme tot mai mult în interacţiuni întâmplătoare şi superficiale. Unul dintre lucrurile care îi ţine pe oameni într-o oarecare apropiere este necesitatea supravegherii reciproce. Într-o lume ultraspecializată, oamenii nu mai pot vorbi decât cu cei care le împărtăşesc sfera de interes profesional. Schimbul de informaţii tinde să scadă şi, implicit, şi gradul de evoluţie personală datorat acestui schimb este din ce în ce mai mic.
Este evident că toată această tendinţă este contrară naturii omului, animal social prin excelenţă, a cărui unică adevărată împlinire este alătuiri de ceilalţi. Oricât de dotaţi intelectuali şi fizic am fi, oricât de tenaci şi talentaţi, vom constata într-un târziu că nu putem reuşi decât în lucruri mărunte fără ceilalţi şi că marile realizări ale omenirii au aparţinut unor grupuri sau acelor oameni care s-au putut baza pe sprijinul celor din jur pentru a-şi duce la bun sfârşit opera. Frustrarea care apare ca urmare a acestei divergenţe dintre natura umană şi tendinţa de înstrăinare alimentată de societatea actuală nu face decât să se repercuteze asupra şi aşa labilelor noastre relaţii cu ceilalţi.
În această societate a înstrăinării a apărut cineva care încearcă să îndrepte pe undeva lucrurile. Încă de la început, televiziunea nu şi-a ascuns intenţia de a-i aduce pe oameni într-o mare familie, căreia să-i ofere acele elemente comune care să dea consistenţă relaţiilor dintre membrii săi.
Televiziunea a devenit simbolul reunirii familiei. A devenit principalul furnizor de subiecte de discuţii. Este cea care dă senzaţia de apartenenţă la un univers comun, guvernat de aceleaşi legi. În fiecare moment în care te uiţi la televizor ai senzaţia că alături de tine se află milioane de alţi oameni care-ţi împărtăşesc credinţele, valorile şi idealurile. Că, privind la aceeaşi telenovelă, nu eşti singur. A doua zi, discuţi cu colegii sau cu simpli necunoscuţi în autobuz despre ceea ce ai văzut la televizor. Şi ai din nou acel sentiment de apartenenţă. Sociologii au afirmat că televiziunea a fost cea care a distrus comunicarea directă. Această vină a fost transferată acum asupra computerelor şi a Internetului. Nu ştiu în ce măsură televiziunea este o cauză sau un efect al înstrăinării oamenilor. Cred că, prin cea mai mare parte a programelor sale, televiziunea încearcă să ofere elemente care să-i facă pe cei care privesc să-şi pună întrebări despre natura relaţiilor lor cu ceilalţi.
Cine are grijă de noi ?
Paternalism. Toţi analiştii au identificat această nevoie a românilor de a fi conduşi, de a fi îndrumaţi de o persoană care să fie identificată cu un tată al naţiunii: bun şi generos, sever şi corect, iubitor şi îngăduitor, protector şi echilibrat, care să-şi asume responsabilităţi şi care să ia decizii. Până acum am identificat câteva dintre manifestările televiziunii care i-au creat imaguinea de părinte iubitor care identifică problemele şi găseşte soluţiile. Putem, însă, să identificăm şi alte moduri prin care televiziunea are grijă de noi. În ultima vreme, societatea românească se confruntă cu un fenomen pe cât de straniu pe atât de complex: inflaţia de concursuri multimilionare din programele televiziunilor. Sigur că fenomenul nu e unic şi el a fost importat de la societăţi cu o tradiţie mult mai îndelungată în gestionarea şanselor şi a banilor. Sigur că televiziunea nu face decât să exploateze tendinţa naturală a oamenilor de a-şi simplifica viaţa, pentru a se putea bucura de ea. Ce simplificare mai mare există, pentru mulţi dintre noi, decât câştigarea unei sume importante de bani, care să ne aducă o eliberare totală faţă de dependenţele materiale ce ne guvernează în general vieţile, posibilitatea de a ne satisface toate plăcerile, eliminând astfel sursele de apariţie ale frustrărilor, capacitatea de a-i face pe cei din jur fericiţi, dăruindu-le lucrurile pe care şi le-au dorit de mult, de a putea decide, în fond, singur, asupra vieţii tale ? Pe de altă parte, mi se pare extrem de periculoasă convingerea că e suficient să cumperi un talon de concurs şi să te uiţi la televizor pentru a câştiga şi, evident, pentru a-ţi schimba viaţa în sensul dorit de tine. Este periculoasă atât prin efectele psihologice şi prin raportarea la realitate (în special a copiiilor care se văd în situaţia de a pune în balanţă noţiuni ca muncă, efort, dăruire, implicare şi credinţa că doar norocul şi televiziunea sunt suficiente pentru a le oferi tot ceea ce-şi doresc) cât şi prin posibilul efect de bumerang. Frustrarea celor care nu câştigă s-ar putea răsfrânge asupra celor care au alimentat speranţele.
Există şi alte moduri prin care televiziunea îţi simplifică viaţa. Te ajută să cumperi, fără să te deplasezi, orice produs. Cu un simplu telefon pozi comanda orice, de la un aparat de gimnastică până la o pizza italiană. Economiseşti astfel timp pe care-l poţi folosi, teoretic, pentru a face late lucruri. De cele mai multe ori, acele multe lucruri se reduc la unul singur: vizionarea în continuare a programelor de televizune.
Tot televiziunea este cea care îţi oferă ocazia de a spune celor dispuşi să te asculte cu ce problemă te confrunţi. Ea intermediază comunicarea dintre cei care au nevoie şi cei care pot dărui ceva. Şi chiar dacă nu face decât să ofere spaţiu de emisie, televiziunea este considerată co-binefăcător. Mii de oameni au fost astfel ajutaţi de persoane, rămase de multe ori, în anonimat.
În cariera mea de om de televiziune, am fost tentat de multe ori să uit păcatele acestui canal massmedia numai pentru că a reuşit să trezească în unii oameni acele uitate sentimente de generozitate şi solidaritate. Că a făcut posibil schimbul de informaţii care să ducă la ajutorarea unor persoane aflate în nevoi. Sunt convins că televiziunea nu foloseşte la capacitate maximă această posibiliatate. De multe ori, urmărind reacţiile la un material difuzat la ştiri, m-am simţit din nou mândru că fac parte dintr-o societate care nu şi-a pierdut pe deplin acele valori care stau la baza oricărei construcţii umane durabile. Sunt convins că astfel de sentiment îi încearcă şi pe alţi telespectatori. Revin la sentimentul de apartenenţă de care pomeneam mai sus. Există multe momente în care televiziunea îşi asumă rolul de catalizator al proceselor ce fac posibilă evoluţia unei societăţi.
Capacitatea de a ne face modele
Există în cei mai mulţi oameni nevoia de modele. Nevoia de a adopta sisteme de valori deja probate de cei care, într-un fel sau în altul, au reuşit în viaţă, în sensul pe care fiecare dintre noi îl dă acestei sintagme. Avem nevoie să admirăm oameni pentru a fi stimulaţi să ne atingem limitele. Avem nevoie de modele care să ne incite să încercăm şi noi. Într-o lume în care punctele fixe au devenit din ce în ce mai puţine, oamenii simt nevoia din ce în ce mai mult să creadă în cineva. Şi, de multe ori, dăruiesc această încredere celor ce apar la televizor. Televiziunea devine, astfel, o pepinieră de modele. Le creează, le propune şi apoi le modifică în funcţie de schimbările survenite în aşteptările telespectatorilor.
De cele mai multe ori, modelele în care cred oamenii sunt doar construcţii artificiale. În viaţa de zi cu zi, nu ar reuşi să nu dezamăgească. Dar, atât timp cât se păstreză pe ecranul televizorului, ele îşi îndeplinesc rolul pentru care au fost create: de atragere a speranţelor telespectatorilor că există oameni în care merită să-i crezi şi al căror sfat îl poţi urma fără teama că-ţi vrea răul. Înainte televiziunea nu-ţi prea permitea să alegi: conducătorii statului şi actori sau cântăreţi. Aceştia din urmă nu erau însă prezentaţi ca persoane în carne şi oase ci erau învăluiţi într-o perdea de mister. După revoluţie „oferta“ televiziunii a devenit extrem de bogată: oameni de afaceri, şefi de partide, istorici, lideri sindicali, sportivi, ziarişti, prezentatori de ştiri sau de talk-show-ri, oameni de cultură. Practic, orice om poate deveni, prin intermediul televziunii un model. Şi orice om care se uită la televizor îşi poate găsi un model. Dublată de dorinţa de a se raporta la aceste modele, de a le simţi apropiate ca mod de a gândi şi de a reacţiona, de a cunoaşte amănunte legate de viaţa lor privată care să îi îndreptăţească să creadă în calitatea lor, această nevoie de modele îi face pe mulţi să aştepte cu nerăbdare apariţia pe micul ecran a „persoanjului îndrăgit“. Acestea sunt doar câteva consideraţii personale despre atitudinea românilor faţă de televiziune. Chiar dacă s-ar putea obiecta că românii nu se uită mai mult la televizor decât alte popoare care n-au trecut prin comunism şi că, prin urmare, motivele nu pot fi decât comune şi evident nu pot avea legătură cu trecutul, eu cred că românii au o relaţie specială cu televiziunea. Cred că pentru ei nu este un simplu instrument de divertisment. Este o relaţie aproape de familie. O relaţie care include emoţii, speranţe, frustrări, satisfacţii. O relaţie de care televiziunea ar trebui să ţină cont în construirea strategiilor pe termen lung.
* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu