Manipulare - Telefenomenul

Televiziunea este categoric un fenomen. Dar, spre deosebire de un fenomen natural care se produce, provoacă pagube şi apoi dispare, televiziunea este un fenomen în continuă desfăşurare şi progres. Este un fenomen care se autocreează.
S-a produs, a influenţat societatea, societatea a influenţat fenomenul, care s-a modificat, a reinfluenţat societatea şi aşa mai departe, ca un bulgăre de zăpadă. Astăzi e greu să ne dăm seama cine pe cine influenţează mai mult: televiziunea societatea sau invers ? Mulţi consideră că, fiind parte integrantă a societăţii, televiziunea nu poate exercita un efect de schimbare asupra acesteia decât concomitent cu modificarea principiilor după care ea însăşi acţionează. Că televiziunea este doar o oglindă care trebuie să reflecte ceea ce societatea arată. Că, în fapt, televiziunea nu este decât societatea redusă la dimensiunea unei cutii. Mi-e greu să fiu de acord cu acest lucru. Privind strict momentul de faţă, putem spune cu precizie că televiziunea este o creaţie a societăţii ? Eu aş înclina mai mult spre a doua variantă. Eu cred că televiziunea a devenit un organ aparte, un supraorgan care controlează, în primul rând, prin importanţa pe care i-o dau oamenii, tot ce se întâmplă în restul organismului. Încet, încet, televiziunea a devenit un pol în jurul căruia se învârt celelalte sectoare ale existenţei societăţii. Este înţeleptul satului la scară planetară. Nu există nici un exemplu în istoria omenirii de creaţie a societăţii care să ajungă să controleze într-o asemenea măsură modificările prin care trece însăşi societatea. Sigur că se poate argumenta că inventarea bombei nucleare a schimbat profund relaţiile dintre state şi, implicit, percepţia asupra universului cunoscut. Dar bomba nucleară este pentru mulţi o noţiune abstractă. Ironic, mulţi au văzut cum arată o astfel de bombă din imaginile difuzate la televizor.
Societatea îşi trimite reprezentanţii (aleşi de cele mai multe ori pe criterii subiective şi greşite) să construiască un organism ce poate fi folosit în evoluţia acelei societăţi. Un organism prin care societatea să-şi exercite controlul asupra ei. Un instrument prin care societatea să perpetueze ceea ce are bun şi să elimine ceea ce are rău, un instrument de autodecantare. Dar organismul nou creat are o viaţă a lui şi, brusc, capătă conştiinţa propriei valori, a rolului pe care îl poate juca şi al mijloacelor care îi stau la dispoziţie pentru a-l juca. Îşi ia rolul în serios şi decide că influenţa pe care a căpătat-o s-a datorat în primul rând adevărului pe care îl deţine şi pe care, cu mărinimie, îl împărtăşeşte oamenilor. De aici până la a avea pretenţia că este cel chemat să aducă ordine în societatea modernă nu este decât un pas. Pe care televiziunea a început să-l facă din ce în ce mai des.
Sigur că, privind obiectiv, televiziunea are o influenţă atât de mare mai ales pentru că oamenii sunt atât de dornici de a pasa altora responsabilităţile: de a gândi, de a trage concluzii, de a decide. Oamenilor le este din ce în ce mai greu să-i cunoască pe ceilalţi. Nu mai au elementele necesare cu care să încerce să construiască judecăţi de valoare. Sub impresia că le oferă aceste elemente, televiziunea le transmite în acelaşi timp şi modul în care ele trebuie combinate. Şi, aşa cum un copil va aranja cuburile exact cum i-a arătat mama lui, aşa şi oamenii vor combina elementele puse la dispoziţie de televiziune aşa cum i-a arătat aceasta. Un experiment simplu ne poate convinge de acest lucru. Arătaţi unui grup de copii un obiect roşu, un pix, de exemplu. Peste un timp puneţi-i să vă spună un obiect roşu care le vine în minte. Şi, deşi au văzut multe alte obiecte roşii, cei mai mulţi dintre ei vă vor da ca exemplu pixul pe care l-aţi arătat. Ceea ce nu arată decât că adevărurile construite de altcineva de la un capăt la altul cu elemente identificabile ne pare mai uşor de acceptat decât cel căutat de noi, prin mijloace proprii. Cu cât adevărul acela seamănă cu ceea ce credem noi că am fi descoperit dacă am fi făcut efortul de a căuta singuri, cu atât şansa de a crede în el cu tărie este mai mare.

Pasiunea noastră

Există multe pasiuni cărora oamenii le cad pradă. Televizunea este o super pasiune, care a pus stăpânire pe aproape întreaga populaţie terestră. Nu este un simplu fenomen care ne afectează viaţa câteva minute sau zile ci este o pasiune care ne controlează modul de a gândi şi de a reacţiona. Practic, majoritatea pasiunilor sunt acum intermediate prin televiziune. Este un fel de pasiunea pasiunilor. Deschizi televizorul şi interesul tău special pentru un subiect sau lucru este satisfăcut. Este cunoscut faptul că numărul tinerelor care se înscriu la gimnastică creşte sensibil după Olimpiade. Că apetitul pentru muzică este stimulat de numărul crescând al canalelor specializate care te învaţă cum să-ţi placă un anumit gen.
Foarte ciudat este faptul că, spre deosebire de alte pasiuni, cum ar fi fotbalul, de exemplu, televiziunea nu are toate caracteristicile. Orice om pasionat de fotbal va şti care sunt regulile care stau la baza desfăşurării jocului. Vor şti câte ceva despre istoria fotbalului, vor putea să-şi reamintească golul marcat de Boloni în meciul cu Italia. Un pasionat de muzică va şti în ce an a câştigat Madonna primul ei Grammy sau cu ce album a făcut vâlvă Michael Jackson. Un filatelist va şti când a fost lansat primul Cap de bour şi cam la ce sumă este estimat astăzi. Şi exemplele ar putea continua. Încercaţi acum să vă aduceţi aminte (dacă aţi ştiut vreodată) când a fost inventată televiziunea. Încercaţi să vă aduceţi aminte o emisiune pe care aţi văzut-o acum 15 sau 20 de ani. Încercaţi să vă amintiţi cine a comentat aselenizarea... Reuşiţi ? Puneţi întrebări asemănătoare cu tematică fotbalistică unui copil de 14 ani şi veţi fi uimiţi de câte lucruri ştie despre obiectul pasiunii sale. De ce totuşi, oamenii nu simt nevoia să ştie mai mult despre cum funcţionează o televiziune (las la o parte apetenţa despre amănunte picante din viaţa vedetelor), despre regulile care stau la baza creării programelor sau despre modul în care televiziunea ne influenţează viaţa ?
Există şi un răspuns: pentru că avem senzaţia că ştim toate aceste lucruri. Ne naştem cu televiziune, creştem cu televiziune, avem în faţa ochilor mereu televiziunea... Ce mai poate ascunde un lucru pe care îl vedem atât de des şi în atâtea ipostaze ? E ca un membru al familiei cu care ne-am obişnuit atât de mult încât nu ne vine să-l mai întrebăm din când în când la ce se mai gândeşte sau de ce a luat o decizie. Îi acordăm o doză de încredere necondiţionată şi suntem tentaţi să-i scuzăm ieşirile şi scăpările. De multe ori ne lăsăm convinşi numai pentru că „ştim“ că nu ne vrea răul. De multe ori, calitatea de „apropiat“ este mai importantă decât greutatea sau corectitudinea argumentelor sale. V-aţi gândit vreodată cât de surprinşi descoperim lucruri noi la cei pe care avem senzaţia că-i cunoaştem perfect ? Uneori ne surprind chiar şi propriile lor mărturisiri. Asta pentru că suntem atât de obişnuiţi cu ei încât avem senzaţia că ştim totul. De aceea e foarte greu să vorbeşti despre televiziune unor oameni care au senzaţia că ştiu totul despre ea. Cum să-i spui unui om că ceea ce vede nu este lucrul la care se uită ? O să-ţi râdă în faţă.

Un pic de istorie

Şi pentru că vorbeam despre absenţa elementelor biografice ale obiectului pasiunii mondiale, trebuie să începem incursiunea prin acest univers prin a puncta câteva momente importante ale istoriei creaţiei şi dezvoltării lui. În 1873, în Irlanda, Joseph May, un tânăr telegrafist descoperă efectul fotoelectric: o bară de seleniu, expusă la lumină, îşi modifică rezistenţa electrică. Variaţia intensităţii luminii duce la transmiterea de semnale electrice. Doi ani mai târziu, George Carey din Boston imaginează transmiterea prin fire a unei imagini construite pe un panou cu ajutorul celulelor fotoelectrice pe un alt panou. Ideea este impracticabilă din cauza dificultăţilor tehnice legate de complexitatea construcţiei.
În 1881 francezul Constantin Senlecq imaginează principiul care stă la baza televiziunii : transmiterea semnalelor emise de celulele fotoelectrice, unul după altul, printr-un singur fir. Chiar dacă germanul Nipkow a îmbunătăţit ideea, imaginând un disc rotativ care să „scaneze“ panoul de celule, ea n-a putut fi pusă în practică cu materialele existente în acea perioadă.
Tubul catodic a fost inventat de Karl Ferdinand Braun de la Universitatea din Strasbourg în 1897. Abia peste 10 ani, un rus, Boris Rosing, s-a gândit că tubul ar putea fi folosit pentru receptarea semnalelor electrice transmise de celulele fotoelectrice. În 1911 avea să fie imaginată şi prima construcţie integral electronică pentru transmiterea imaginilor. Soţianul Campbell Swinton a descris mecanismul respectiv astfel: imaginea este proiectată pe un panou fotoelectric conectat la un tub catodic. Un fascicol de electroni va scana imaginea şi va trimite suite de impulsuri electrice. La recepţionare, impulsurile electrice vor determina variaţia intensităţii unui alt fascicul de electroni care va impresiona un ecran fluorescent al unui alt tub catodic.
Au mai trecut aproape 25 de ani şi, în martie 1935, la Berlin a avut loc prima transmisie televizată. Imaginile erau captate pe film şi apoi scanate cu discul rotativ. Primele camere electronice de luat vederi au fost construite un an mai târziu, în timpul Olimpiadei de la Berlin. În noiembrie acelaşi an, şi francezii emit la Paris primele imagini de televiziune. Un an mai târziu începea emisia BBC-ului. Prima transmisie a fost deschisă de cântecul Adelei Dixon, intitulat chiar aşa: „Televiziune“.
Numele celei ce avea să transforme radical a doua jumătate a secolului XX a împlinit 100 de ani. După ce fenomenului şi construcţiei li s-a spus pe rând Telectroscop sau telescop electric, fizicianul rus Constantin Persky, vorbind despre fenomen în timpul Expoziţiei Mondiale de la Paris a folosit termenul „Television“. A fost imediat îmbrăţişat de presă şi de ceilalţi cerecetători în domeniu. Cu mici variaţii, astăzi, cuvântul televiziune poate fi regăsit în dicţionarele din toată lumea. Cu alte cuvinte, un cuvânt universal pentru un fenomen universal.
Primul aparat de filmat s-a numit iconoscop şi, aşa cum am spus, s-a folosit pentru prima oară la transmiterea imaginilor de la Olimpiada din 1936 la Berlin şi Leipzig. Au fost construite încăperi speciale pentru vizionarea imaginilor transmise. Iconoscopul avea nu mai puţin de 2 metri şi jumătate lungime. BBC-ul avea să transmită ceremonia de încoronare a regelui George al Vl-lea ăn 1937 şi, un an mai târziu, Marele Derby Epsom. Interesul publicului a crescut. În doar doi ani, numărul receptoarelor de televiziune a crescut doar în Londra de la 2000 la 20.000.
Şi americanii aveau să descopere televiziunea în 1939 când, la New York începea să transmită primul studio.
Războiul avea să stopeze dezvoltarea televiziunii, dar, imediat după încheierea acestuia, industria transmiterii de imagini avea să folosească cercetările în domeniul radarelor şi emiterii de semnale de înaltă frecvenţă.
Românii se vor bucura relativ repede de invenţia care transforma lumea. La 31 decembrie 1956 începea să emită Televiziunea Română. Cu un program de 21 de ore pe lună, televiziunea propunea numai transmisii în direct, fiind mult mai economic de realizat. În 1972, la 15 februarie începea să emită şi TVR 2. LA 23 august 1985, pentru a transmite ceremoniile legate de aniversarea zilei naţionale, avea să fie inaugurată televizunea în culori. Ştiaţi că în lume sunt mai multe televizoare decât telefoane ? Există ţări, ca Statele Unite, unde, practic, fiecare familie deţine cel puţin un televizor. Creşterea spectaculoasă a avut loc între anii 1950-1960, când, de la 10 % procentul celor ce aveau un televizor a crescut la 90 %. A mai crescut ceva: timpul petrecut în faţa televizorului. Dacă în 1950, un american stătea 4 ore, astăzi el stă 7 ore în fiecare zi. Media mondială este ceva mai scăzută decât în Statele Unite, din considerente în special culturale. Şi România a cunoscut o dezvoltare asemănătoare după Revoluţia din decembrie. După ce, în 1989, Televizunea Publică transmitea 1795 de ore pe an, în 1995 emisia a ajuns la 12.850 de ore pe an. Dacă în 1990 existau 2 canale de televiziune naţionale, astăzi există 9. Ca şi în occident, unde televiziunile sunt deţinute de mari holdinguri de presă, şi în România se observă o diminuare a numărului staţiilor independente şi o creştere a celor aflate în componenţa sau sunt controlate de marile companii. Astfel, grupul Media Pro deţine două posturi de televiziune, două posturi de radio, o companie de cinematografie, două ziare, Pro Sport şi Ziarul Financiar, câteva reviste. Intact deţine un post de televiziune, un post de radio şi un ziar central. Gelsor are acum o televiziune, are un ziar central Curentul şi lanţul de ziare locale Monitorul. Pe plan local, multe posturi preferă să retransmită programele marilor televiziuni

Televiziunea – interes propriu sau interesul cetăţenilor

Revenind la dilema legată de rolul televiziunii în societatea noastră, trebuie să ne oprim un moment asupra întrebării pe care şi-au pus-o mulţi: Televiziunea are în principal un interes personal, egoist şi materialist sau este ataşată idealurilor luptei pentru protejarea interesului telespectatorului ? Este televiziunea doar o întreprindere care îşi planifică şi modifică strategiile de producţie şi vînzare doar pentru a obţine o creştere a profitului sau este un instrument prin care oameni cu un grad înalt de conştiinţă civică, cu o capacitate crescută de analiză şi cu talent de comunicatori încearcă să păstreze echilibrele atât de fragile din societate, punând umărul astfel, la evoluţia ei ? Interes propriu Cum altfel ar putea fi definită goana disperată după creşterea audienţei ? Abandonarea acelor programe care nu aduc venituri pentru că audienţa lor, formată din grupuri omogene dar puţin numeroase, nu atinge nivelul considerat interesant de către companiile de publicitate ? Simplificarea până la hilar a mesajelor transmise astfel încăt să fie satisfăcut nivelul mediu de percepţie ? Promovarea interesantului în locul importantului ?
Cultivarea senzaţionalismului, încercându-se înlocuirea circului din faimoasa sintagmă cu programul de televiziune ? Înlocuirea ştirilor utilitare, de interes cetăţenesc cu cele care au drept scop obţinearea unei reacţii politice sau comerciale ? Autopromovarea, exasperantă uneori, a propriilor programe, în speranţa obţinerii efectului: „dacă se vorbeşte atât despre el, înseamnă că e bun !“ ?
Totul porneşte de la confuzia pe care oamenii o fac între important şi interesant. De multe ori consumăm energii uriaşe pentru lucruri total lipsite de importanţă, aşa cum un copil va fi atras şi se va chinui până la a învăţa să meargă pentru a pune mâna pe un obiect strălucitor dar inutil. Chiar dacă avem senzaţia că ne maturizăm, rămân în noi unele porniri de a pune mâna pe acel flecuşteţ strălucitor. Pe care, de cele mai multe ori, după un timp, îl aruncăm plictisiţi. Sau îl înlocuim cu alt flecuşteţ. Sigur că un mare rol în această atitudine a noastră îl are lipsa culturii, mai precis a acelor elemente de cunoaştere care să ne permită judecăţi de valoare şi decizii benefice pentru noi. Avem tot mai mult tentaţia de a abandona drumul obositor al analizei permanente şi al adoptării strategiilor pe termen lung în favoarea trăirii momentului, satisfacerii nevoilor de bază.
Iar televiziunea ştie să profite din plin de această apetenţă a noastră pentru lucruri lipsite de importanţă dar strălucitoare. De aceea, de cele mai multe ori, compromisurile care se fac duc la simplificarea exagerată a lucrurilor, la golirea de orice conţinut ideatic a mesajelor transmise şi la transmiterea senzaţiei că lumea este atât de simplă pe cât ne-am dori-o noi, dorinţă născută din cauza dificultăţilor pe care le întâmpinăm în a o înţelege. Iar noi savurăm momentele de linişte şi siguranţă pe care ni le oferă programele de televiziune, tocmai pentru că nu ne solicită prea mult ba chiar, dacă suntem dispuşi (şi nu suntem mai întotdeauna ?), ni se dau şi explicaţiile, şi concluziile şi strategiile de urmat. Cei care iau apărarea televiziunii spun că ea n-are rol educativ sau formativ ci doar informativ. Ca şi când educaţia n-ar avea la bază informaţia ! E greu de imaginat cum e posibil să transmiţi cuiva informaţiile fără a-i sugera şi modul în care trebuie să le interpreteze. Chiar dacă acest lucru se face prin simpla înşiruire a informaţiilor. Este clar şi faptul că un grad ridicat de cultură face ca alegerea să fie mai nuanţată şi criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un program pentru a fi urmărit mult mai dificil de îndeplinit. De aceea, televiziunea n-are nici un interes să-i formeze pe acei telespectatori care s-ar putea declara mai apoi nemulţumiţi de ea, deveniţi dintr-o dată mult prea pretenţioşi. Ne putem întreba, atunci, care este interesul televiziunii de a perpetua şi a întări modul simplist în care retransmite realitatea, modul în care o repropune telespectatorilor şi, inevitabil, modul în care aceştia o percep şi în care se raportează la ea ? De ce preferă televiziunea să aibă o audienţă cu un nivel mediu sau submediu de instrucţie care să accepte aceleaşi programe în loc să-şi educe telespectatorii pentru a-i învăţa să ceară mai mult de la ei şi de la ceilalţi ? Motivul este destul de simplu. Programele destinate masei sunt relativ ieftine faţă de programe destinate unor telespectatori cu „pretenţii“. Un concurs sau o emisiune de divertisment sunt mult mai ieftine decât un documentar gen Discovery. Iar dacă preţul de producţie al programului creşte, scade profitul obţinut prin vânzarea spaţiilor de publicitate.
Cineva m-a întrebat odată de ce nu se face reclamă cărţilor aşa cum se face detergenţilor. Pentru că atunci când speli mai poţi trage cu ochiul la televizor. Când citeşti, e mai greu. Şi scade audienţa !
Nu există decât o singură explicaţie: interesul propriu. Cu cât numărul telespectatorilor este mai mare cu atât capacitatea de a-i influenţa creşte şi, implicit sporeşte şi impactul reclamelor. Iar mai multă reclamă înseamnă mai multe încasări pentru televiziune.

Interesul cetăţeanului

Ar fi nedrept să nu privim activitatea televiziunii şi prin prisma ajutorului pe care îl dă telespectatorului în a se descurca într-o lume din ce în ce mai confuză, guvernată de legi din ce în ce mai haotice şi contradictorii. E greu să nu observăm că, mai ales în România ultimilor 10 ani, televiziunea a fost motorul principal al unei revoluţii care ne-a scăpat de un regim dictatorial, a fost cea care i-a împiedicat uneori pe conducători să ia decizii care ne-ar fi afectat pe toţi pe termen lung sau i-a forţat să renunţe la afaceri oneroase din care profitau numai ei, a creat în oameni convingerea că ceva depinde şi de ei.
Să fie toţi jurnaliştii în căutarea unor slujbe călduţe, care asigură un confort sporit, o mulţime de relaţii, glorie personală şi salarii mult peste media naţională ? Ca şi în cazul medicilor ar fi absurd să credem că toţi au avut ca unic motiv la alegerea meseriei doar obţinerea unor venituri mari. Chiar să fi uitat dorinţele noastre din copilărie de a-i face pe ceilalţi sănătoşi ? De aceea sunt convins că există în mass media românească foarte mulţi jurnalişti care chiar cred în ceea ce fac, chiar încearcă să-şi pună cunoştinţele şi capacitetea de a raţiona în slujba celor care, din lipsă de timp sau de informaţie, sunt tentaţi să creadă şi să accepte cu uşurinţă orice li se spune.
Să nu uităm că la baza funcţionării unei televiziuni stă încrederea pe care i-o acordă telespectatorii. Fără această încredere, orice efort al unei televiziuni este sortit eşecului. Iar încrederea este răsplata pentru confirmarea judecăţilor de valoare pe care realizatorii sunt chemaţi să le facă pentru a le oferi telespectatorilor. Să nu uităm că un om se iartă mult mai uşor pentru o greşeală decât îl iartă pe semenul lui care l-a sfătuit s-o facă. De aceea, oricât de interesaţi ar fi de obţinerea unor profituri, managerii şi realizatorii unei televiziuni trebuie să ţină cont de condiţia primordială a câştigării încrederii.
Există un alt aspect al influenţei benefice pe care o are televiziunea asupra societăţii. În afara unor campanii de mică anvergură destinate satisfacerii unor interese personale, economice sau politice ale celor care deţin respectivul canal de comunicare în masă, cea mai mare parte a informaţiilor sunt destinate creării unor sisteme de valori care să-i permită telespectatorului să judece lumea şi să ia decizii în momentele cheie. Se poate obiecta aici că sistemele de valori respective sunt subiective şi aparţin celor care realizează programele de televiziune, putând fi pentru acest motiv, nepotrivite pentru telespectatorul care le adoptă. Aceeaşi obiecţie o putem aduce şi vis-a-vis de educaţia pe care o fac părinţii, a căror dragoste nu dă automat caracterul de obiectivitate şi perfecţiune sistemelor de valori transmise copiiilor lor.
În concluzie, în condiţiile în care fiecare dintre noi suntem o sursă de transmitere a informaţiilor în scopul, mai mult sau mai puţin declarat, de a-i influenţa pe ceilalţi, de a-i convinge de valabilitatea adevărului nostru, realizatorii de televiziune nu sunt mai de condamnat pentru că folosesc mijlocul acesta pentru a face acelaşi lucru. Aşa cum vorbitorii din pieţele Greciei Antice erau respectaţi, crezuţi sau nu, urmaţi sau nu, aşa şi realizatorii de televiziune încearcă să-şi transmită (uneori să-şi şi impună prin mijloace de manipulare) propriile sisteme de valori. Realizatorii nu sunt nici mai buni nici mai răi decât telespectatorii lor. Vorbim de o medie, evident ! De aceea, accesul la un mijloc extrem de puternic de a-i influenţa pe ceilalţi are aceleaşi efecte ca şi în cazul cetăţenilor simpli, ajunşi în funcţii de conducere: pe unii îi responsabilizează şi altora le dă senzaţia că deţin adevărul absolut. Aceştia din urmă sunt treptat eliminaţi pentru că, foarte probabil, mai devreme sau mai târziu, ideile lor vor fi contrazise de realitate.

Concluzie

Cred că, în principiu, televiziunea este o întreprindere al cărui prim obiectiv, din punctul de vedere al proprietarului, este de a-i aduce profituri materiale sau influenţă politică. Dar, pentru atingerea acestui obiectiv, televiziunea trebuie să câştige încrederea telespectatorilor săi. Pentru asta, trebuie să servească interesele cetăţenilor. Ea se poate preface o vreme că serveşte aceste interese dar, în jocul competiţional de pe piaţa mass-media, e greu de păstrat o mască.
Sunt convins că există ziarişti interesaţi mai mult de bani, relaţii şi faimă dar ştiu că cei mai mulţi sunt preocupaţi de a-şi folosi informaţiile pentru a face puţină ordine în această lume, atât de mozaicat reflectată de programele de televiziune.

* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE