Tehnici de manipulare a mintii, oamenilor, femeilor, tehnici de manipulare sentimentala, manipularea in vanzari
Cele mai noi tehnici in arta manipularii

O scurta istorie a propagandei

1

Propaganda s-a născut în momentul în care omul a încercat să transmită semenului său o informaţie. Este clar că orice manifestare a omului în afară a fost destinată celuilalt. Primele articulări de cuvinte au fost destinate transmiterii unui mesaj care nu mai putea fi construit doar din semne. Orice mesaj e destinat să obţină de la celălalt o reacţie. Orice cuvânt ascunde în el un sâmbure de manipulare, de propagandă. Desenele de pe pereţii peşterilor erau moduri de a exprima viziunea asupra realităţii a oamenilor primitivi. Astfel, o anumită viziune, cea a oamenilor cu talent, avea întâietate asupra altor viziuni, prin însuşi faptul că era cea mai bine reprezentată. Într-o lume în care apucai să cunoşti de-a lungul vieţii câteva zeci de oameni, era primordial să deţii „armele“ transmiterii mesajelor. De la începutul istoriei oamenii au căutat garanţi sociali. Mai întâi vânătorii cei mai iscusiţi care deveneau liderii grupului respectiv. Apoi războinicul care ducea tribul la victorie şi lua prizonieri sau ucidea cât mai mulţi duşmani.
Importanţa lor în ochii celorlalţi se câştiga prin căi simple, liniare, nesofisticate. De aceea, simpla importanţă oferea mesajelor lor greutatea necesară pentru a convinge, fără a se simţi necesitatea unor argumente sau a unor tehnici de propagandă complicate. Argumentul cel mai important în a contrazice un astfel de garant social era să-i iei locul.
Apariţia magilor a fost determinată tot de căutarea garanţilor sociali. Oamenii au fost dintotdeauna speriaţi de universul în care s-au născut şi pe care nu reuşesc să-l cunoască suficient de-a lungul vieţii. De aceea erau căutaţi acei oameni care să le explice universul sau care să le dea senzaţia că, în orice situaţie, sunt capabili să trateze de la egal la egal cu forţele din jurul lor. Fascinaţia faţă de aceşti magi s-a păstrat până astăzi, chiar dacă evoluţia societăţii ar fi presupus desprinderea de aceşti falşi garanţi sociali şi apropierea de procesul simplu de gândire. În orice televiziune, după apariţia unei vrăjitoare, se primesc sute de telefoane prin care se cere adresa ei. Ce combinaţie mai periculoasă decât garantarea unui garant social prin susţinerea de către un alt garant social ? Vrăjitorii se sprijină între ei.
Şi pentru că simpli oameni nu satisfăceau setea de explicaţii a semenilor lor, au fost inventaţi zeii, acele entităţi care dirijează destinele pământului. Nevoia de siguranţă i-a făcut pe oameni să inventeze un sistem logic, în care nodurile principale erau reprezentate de zeii care controlau totul (inclusiv viaţa muritorilor). Singura datorie a oamenilor era să le acorde zeilor importanţa pe care o presupuneau asemenea entităţi atotputernice şi restul îl făceau ele. Cu alte cuvinte, sacrificând câteva oi, oamenii pasau zeilor responsabilitatea înţelegerii şi coordonării propriilor vieţi. Totul era să respecţi regulile. Reguli care le erau transmise prin intermediul celor mai importanţi garanţi sociali din istoria premodernă: preoţii. În absenţa fizică a zeilor, ei preluau în conştiinţa colectivă rolul de garanţi sociali. Era gura lor cea care transmitea oamenilor regulile pe care le primeau prin ritualuri sacre direct de la stăpânii lor şi ai universului. Preoţii hotărau ce e bine şi ce e rău, ce e corect şi ce nu, ce trebuie făcut şi ce evitat. Ei explicau ceea ce i se întâmpla celui mai umil om, ei deţineau adevărul. La un moment dat, deşi vorbeau în numele aceluiaşi zeu, adevărurile au început să difere şi rolul de garant social a fost asumat în totalitate de muritori în încercarea lor de a controla grupurile de oameni.

Retorica

Să ne întoarcem în timp şi să ne oprim la primii care au dezvoltat un sistem de propagandă coerent şi conştient. Cei care au adus o primă desăvârşire în acest domeniu: retorii greci. Unul dintre cei mai străluciţi constructori şi teoreticieni ai acestui sistem a fost Aristotel (384-322 ÎHr). Retorica este :
1. limbaj folosit pentru a convinge (Aristotel: „Descoperiţi mijloacele de convingere disponibile într-un caz.“)
2. studiul limbajului cu publicul, pentru un anumit scop
3. limbajul folosit pentru a dezvălui un adevăr probabil în domenii în care nu există siguranţă.
Iată cum retorica devine cea mai bună unealtă în retransmiterea realităţii către cei care aşteptau explicaţii. „A convinge..., un anumit scop... , un adevăr probabil... “ – iată rolul retoricii şi al celor care o practicau. Şi cine sunt aceşti puternici dar şi construiţi garanţi sociali ? Cum ajung ei să manevreze cuvintele cu atâta abilitate încât universul pare o jucărie în mâinile lor, jucărie pe care o pot desface în bucăţi şi pe care o pot explica celorlalţi ? Iată ce spune Aristotel în scrierile sale, reunite sub titlul „Retorica“: „Exista convingerea că atunci când majoritatea oamenilor au succes când vorbesc, acest lucru se întâmplă pur şi simplu aleatoriu sau ei au dobândit priceperea de a vorbi bine. Totuşi, este posibil să ne întrebăm de ce unii vorbitori au succes şi alţii nu. O astfel de întrebare este o funcţie a unei arte, mai degrabă decât o simplă pricepere.“ Când „art” = techne: acţiune ghidată de principii teoretice. O putem numi tehnologie, mai degrabă decât artă sau ştiinţă.
Există 3 domenii ale retoricii clasice: legea (legală), politica (deliberativă), ceremonia (epideictică). Se poate observa că cele trei domenii acoperă aproape în totalitate cel puţin viaţa socială a grecilor din antichitate. Dar cum orice cercetător al vieţii lor vă va spune că existau legături puternice între viaţa socială, publică şi cea privată, e uşor să ne dăm seama de importanţa retoricii şi a celor care o practicau în viaţa cetăţii.

Există 3 moduri de persuasiune: logos, ethos, pathos.
Logos (argumentele), nu înseamnă exact acelaşi lucru ca „logica”. Logica = lanţ complet de raţionamente construit fără a face referire la public. Retorica foloseşte entimema: un lanţ de argumente la care publicul participă prin completarea materialului în care deja crede. Cu alte cuvinte, oamenii nu erau convinşi să creadă în ceva ce au refuzat cu putere până atunci ci să dea la o parte argumentele pe care le aveau deja împotriva aspectului respectiv şi să participe la discuţie prin prezentarea acelor argumente favorabile pe care le deţineau şi cărora, prin exprimarea lor publică, le dădeau greutatea necesară pentru a determina o convingere.
Ethos (caracterul celui care vorbeşte): bun simţ, caracter bun, bunăvoinţă. Iată cum garantul social începe să aibă şi caracteristici pozitive umane. Nu mai e suficient să vorbeşti frumos, trebuie să fii perceput de oameni ca deţinător al acelor calităţi preţuite în sistemul cultural respectiv. Astăzi, astfel de garanţi sociali se construiesc de către televiziune.
Pathos (emoţiile publicului): defineşte emoţiile şi factorii care le intensifică sau atenuează: mânie vs. calm, prietenie vs. ură, frică vs. încredere, ruşine vs. neruşinare, indignare vs. milă etc. Iată cum succesul propagandei se bazează extrem de mult pe capacitatea de exploatare a trăirilor auditorilor pentru a-i determina să accepte un argument sau să-l respingă. Nu mai e suficient ca mesajul să fie bine construit, trebuie să fie însoţit şi de un mesaj relaţional pozitiv. Retorul nu trebuie doar să înţeleagă modul de a gândi al ascultătorilor dar trebuie să-i şi „simtă“, să le perceapă fricile şi stările de spirit.

Retorul trebuie să deţină cunoştinţe diferite şi să aibă anumite capacităţi pentru a avea succes:
- să poată defini lucrurile despre care vorbeşte
- să aibă clare în minte şi să folosească linii standard de argumentare pentru a produce entimeme
- să poată trasa linia dreaptă între cauză şi efect
- să poată face corelaţii simple între diferitele elemente componente şi să poată explica legăturile dintre acestea
- trebuie să cunoască modurile de dovedire
- să poată prezenta consecinţele adoptării unuia sau altuia dintre argumente
- să facă analogii
- să aibă stil: să folosească cu artă figuri de limbaj
- să aibă memorie bună şi să poată reda lucruri cunoscute de auditori cu precizie


Sofiştii

Era previzibilă trecerea de la o formă de persuasiune, bazată pe argumente considerate adevărate măcar de retor la o formă de persuasiune în care esenţială era obţinerea unui efect şi nu convingerea asupra unui adevăr. Este „uman“ ca , odată însuşită o artă de a convinge oamenii, pe primul plan să treacă acest lucru, indiferent de adevărul susţinut. Astfel, retorica va sluji scopurilor personale şi nu dezinteresatului obiectiv de a-i lumina pe cei care nu înţeleg anumite lucruri. Într-o astfel de atmosferă în schimbare au apărut profesorii călători, sofiştii. Sofiştii erau un grup pestriţ - unii veneau din polis-ul Atenei sau din alte oraşe- stat, dar majoritatea veneau din Ionia, în Asia Minor. Sofiştii aveau responsabilitatea de a-i forma şi educa pe fiii cetăţenilor Atenei. Atunci nu existau şcoli, aşa cum le vedem azi. În schimb, existau şcoli peripatetice, adică instructorul mergea alături de studenţi şi le vorbea - în schimbul unui onorariu, desigur. Sofiştii predau mai ales două materii: retorica şi oratoria. Ambele arte erau necesare pentru educaţia cetăţenilor atenieni, deoarece fiii cetăţenilor erau cei care urmau să dezbată chestiuni importante în Adunare şi Consiliul celor Cinci Sute. Retorica poate fi descrisă ca fiind arta compoziţiei, pe când oratoria era arta de a vorbi în public. Sofiştii au abandonat ştiinţa, filozofia, matematica şi etica. Ei predau subtila artă a persuasiunii. Sofistul era o persoană care putea să argumenteze elocvent şi putea să dovedească o poziţie, indiferent dacă era corectă sau incorectă. Cu alte cuvinte, ceea ce conta era persuasiunea şi nu adevărul. Sofiştii erau de asemenea relativişti. Ei credeau că nu există un adevăr universal, valabil oricând. După unul dintre cei mai celebri sofişti, Protagoras, „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Totul este relativ şi nu există valori pentru că omul, individul, este măsura tuturor lucrurilor. Nimic nu este bun sau rău de vreme ce totul depinde de individ.

Retorica modernă

Retorica modernă se bazează pe principii asemănătoare cu cele ale retoricii aristoteliene, dar există şi câteva schimbări de tehnică importante: creşte domeniul „nesigurului” până la a include totul (de aici „retorica ştiinţei”); include explicit folosirea limbajului pentru a crea şi transmite cunoştinţe: un punct de vedere social, construcţionist; include retorica mass-media; include studii de compoziţie: cum scriu oamenii şi cum învaţă studenţii să scrie; persuasiunea este mai importantă decât rolul epistemic: co-creează înţelegerea noastră într-un mediu cooperativ; accent mai mic pe raţionalitate (după Fisher).
Epoca modernă a mai adus un element important în retorică: paradigma narativă = totul funcţionează ca o poveste chiar dacă nu are forma literară de poveste. Oamenii sunt, de fapt, povestitori. Logica este o parte a unor povestiri, şi nu altfel. Deciziile care nu se bazează pe logică ci pe „motive întemeiate” includ logica, valorile, emoţiile, consideraţiile estetice. Motivele întemeiate sunt relative la istorie, biografie, cultură; „relative” nu înseamnă „aleatorii”.
Preferăm unele povestiri în detrimentul altora pe baza coerenţei narative şi fidelităţii: cât de coerentă este povestirea cu ea însăşi, cât de coerentă este povestirea cu alte lucruri în care credem.

Propaganda nazistă

Din păcate, nu am spaţiul necesar pentru a analiza mai amănunţit toate epocile în care propaganda a fost folosită cu succes. Mă voi opri la regimul nazist şi la tehnicile folosite de acesta pentru a-şi atinge scopurile. După cum se ştie, al treilea Reich a avut un aparat de propagandă fantastic. Sigur că el l-a avut în centru pe însuşi Hitler, a cărui oratorie uşor isterizantă a fost principala armă în lupta pentru câştigarea suportului popular. Să nu facem însă greşeala să credem că doar isteria în masă născută din răcnetele unui om mărunţel a stat la baza războiului mondial. Hitler îşi începea întotdeauna discursurile cu o voce slabă, stinsă, fără vlagă, ca a unui om care-şi cere iertare că-i deranjează pe ceilalţi şi că le răpeşte din timp pentru a-l asculta. Pe măsură ce subiectul căpăta consistenţă, tonul urca, modulaţiile vocii se intensificau şi accentele începeau să cadă cu putere. Finalul era apoteotic: Hitler urlând la o mulţime fascinată de schimbarea aceea măreaţă, simbol al viitorului glorios al Germaniei şi al forţei care sălăşluieşte în cel destinat să-i conducă acolo.
Hitler nu era un novice. El a teoretizat rolul propagandei şi tehnicile sale încă în Mein Kampf, cartea sa de căpătâi şi a zeci de milioane de germani. În capitolul şase din Mein Kampf, Hitler a analizat rolul propagandei în primul război mondial. Criticând participarea Germaniei la război, el a comentat funcţiile propagandei în general. Afirmaţiile sale ne oferă indicii despre metodele folosite de Partidul Nazist.
„Funcţia propagandei nu îşi are originea în formarea ştiinţifică a individului, ci în atragerea atenţiei maselor asupra anumitor fapte, procese, necesităţi, etc., a căror semnificaţie este astfel inclusă pentru prima dată în câmpul lor vizual.
Propaganda trebuie să fie populară şi nivelul său intelectual trebuie ajustat după cea mai limitată inteligenţă a indivizilor cărora le este adresată. Prin urmare, cu cât este mai mare masa la care trebuie să ajungă, cu atât mai redus trebuie să fie nivelul său intelectual. Dar dacă, cum este cazul propagandei pentru începerea unui război, scopul este influenţarea unui întreg popor, trebuie să evităm cerinţele intelectuale excesive faţă de public şi nu putem acorda prea multă atenţie în această direcţie.
Cu cât este mai modest balastul său intelectual, cu cât ia în considerare mai exclusiv emoţiile maselor, cu atât propaganda va fi mai eficientă. Aceasta este cea mai bună dovadă pentru construcţia corectă sau incorectă a unei campanii propagandistice, şi nu succesul, care poate fi pe placul câtorva savanţi sau esteţi.
Arta propagandei constă în a înţelege emoţiile maselor şi a găsi, într-o formă psihologic corectă, calea spre atenţia şi de aici spre inima lor. Faptul că inteligenţii noştri compatrioţi nu înţeleg acest lucru arată cât de leneşi mental şi îngâmfaţi sunt.
De îndată ce am înţeles cât de important este ca propaganda să fie ajustată după masele largi, rezultă următoarea regulă: Este o greşeală să faci propagandă pe mai multe planuri, ca la o instruire ştiinţifică, de ex. Receptivitatea maselor largi este foarte limitată, inteligenţa lor este redusă şi capacitatea lor de a uita este enormă. În consecinţă, propaganda eficientă trebuie limitată la câteva puncte şi trebuie să insiste asupra lor cu sloganuri până când ultimul individ din public va înţelege ce vreţi să-l faceţi să înţeleagă cu acel slogan. Imediat ce sacrificaţi acest slogan şi încercaţi să fiţi multilaterali, efectul se va pierde, deoarece mulţimea nu poate nici digera, nici reţine materialul oferit. Astfel, rezultatul este diminuat şi în cele din urmă dispare complet.
Vedem astfel că propaganda trebuie să urmeze o linie simplă şi tacticile de bază trebuie să fie psihologic corecte.
Ce aţi spune, de exemplu, despre un afiş care trebuie să facă reclamă la un săpun nou şi descrie celelalte săpunuri ca fiind „bune” ? Veţi clătina doar din cap. Exact acelaşi lucru se aplică reclamei politice. Funcţia propagandei este, de ex., nu de a cântări şi măsura drepturile diferiţilor indivizi, ci exclusiv de a accentua acel drept în sprijinul căruia vine. Sarcina sa nu este de a face un studiu obiectiv al adevărului, astfel încât să favorizeze duşmanul, şi apoi să-l prezinte în faţa maselor cu corectitudine academică; sarcina sa este de a ne servi propriul nostru interes, întotdeauna şi neabătut.“ Interesant, nu ? Să nu uităm că omul cu această viziune asupra oamenilor, maselor şi mijloacelor de influenţare a lor a târât lumea într-un război cu milioane de victime.
După cum se ştie Joseph Goebbels a fost unul dintre oamenii de încredere ai fuhrerului. El a ocupat importanta funcţie de ministru al propagandei. Iată discursul lui Goebbels pentru sfârşitul anului 1933, transmis la radio către compatrioţii săi germani, în care analizează primul an de Naţional-Socialism şi proclamă sfârşitul revoluţiei. „Cetăţeni germani !
Scopul meu nu este să dau un gust amar acestei atmosfere sărbătoreşti. Cred că fiecare nivel şi clasă a poporului german are motive să sărbătorească ziua de azi cu încredere. Şi nu există nici un motiv pentru a fi moderat. Noi germanii am îndurat de-a lungul ultimilor 20 de ani prea multe dureri, necazuri şi dezamăgiri pentru a risca să exagerăm cu sărbătorirea. Multă durere există în spatele bucuriei noastre şi veselia cu care privim anul trecut şi spre noul an este plină de seriozitate şi bărbăţie mândră.
Dar ne adunăm curajul şi vedem cu satisfacţie că un an de succese se află în spatele nostru şi că binecuvântarea raiului s-a abătut peste poporul german. Inimile noastre se umflă de bucurie. Este o bucurie care priveşte înapoi cu mândrie pentru ce s-a realizat şi care ne dă putere pentru noi planuri şi decizii. Mişcarea puternică care a cuprins întregul popor german în anul care a trecut este mişcarea vieţii pline de optimism ferm şi plin de credinţă care dă rezistenţă şi putere. Noi germanii am învăţat încă o dată să iubim viaţa în toată splendoarea sa. O afirmăm şi îi acceptăm toate cererile, indiferent dacă sunt grele şi nemiloase. Naţional Socialismul afirmă viaţa, nu o neagă. Ne tragem din el puterea bucuriei care ne animă atât de minunat în ultimele ore ale anului ce se încheie.
Nimeni nu este exclus. Bucuria umple străzile împodobite festiv ale marilor oraşe şi aleile şi potecile singuratice ale satelor germane. Umple colibe şi palate, pe cei bogaţi şi pe cei săraci. Umple inima călătorului singuratic care întâmpină noul an în munţii înalţi, acoperiţi de zăpadă şi îi însufleţeşte pe cei din mulţimea de pe Unter den Linden, la Berlin. A fost un an binecuvântat. Poporul german s-a regăsit încă o dată şi a regăsit speranţa care-l face să aştepte cu încredere noul an.
Ce diferenţă faţă de ajunul Anului Nou de anul trecut ! Atunci Reichul stătea pe marginea prăpăstiei. Poporul era dezbinat de ură şi război civil. Partidele şi guvernul nu aveau nici măcar puterea să recunoască catastrofa, ca să nu mai vorbim să se ocupe de ea. Colapsul şi disperarea creşteau, indiferent unde priveai şi spectrul bolşevismului era pretutindeni. Dar azi ? Reichul este din nou puternic, poporul mai unit şi mai ferm ca niciodată, condus de o mână puternică care se ocupă de problemele cu care ne confruntăm. Pe atunci fără speranţă şi disperată, astăzi întreaga naţiune este însufleţită de devotament credincios. Un an de victorii fără precedent este în urma noastră. Ceea ce acum 12 luni părea produsul imaginaţiei a devenit realitate. Steagurile reînnoirii naţionale flutură deasupra Reichului şi o revoluţie de mari proporţii a antrenat poporul german şi i-a redat adevărata natură.
Probabil că puţini îşi imaginau pe 30 ianuarie anul trecut, când a început marea transformare, că a început o nouă eră în istoria Germaniei şi că într-un an revoluţia se va încheia. Amintiţi-vă de 21 martie, 1 mai, zilele de neuitat de la Nurenberg, 1 octombrie şi 12 noiembrie. O minunată transformare a unificat naţiunea, una pe care generaţiile viitoare vor putea cu greu să o înţeleagă. Ei vor judeca anul 1933. Va rămâne în istorie ca anul în care naţiunea germană s-a eliberat în sfârşit de cei două mii de ani de nefericire.
Ce mulţime uimitoare de importante evenimente politice, culturale şi economice marchează acest an al trezirii Germaniei ! A fost distrus în sfârşit nonsensul marxist care a torturat poporul german 6 decenii, condamnându-l la impotenţă politică. Doar cu un an în urmă el a ameninţat Reichul, gata în orice moment să pună mâna pe putere. Astăzi ştim despre acest lucru doar din poveşti. El a fost înlocuit de ideea unei adevărate comunităţi a oamenilor care nu este teoria goală a unei săli de întâlniri, ci a devenit treptat şi bucată cu bucată o realitate fericită. Socialismul pe care l-am promovat de-a lungul anilor şi-a găsit expresia vie în participarea tuturor germanilor, probabil cel mai minunat şi emoţionant eveniment al anului trecut.
Acum 12 luni partidele spuneau prostii în parlament, crizele guvernamentale se succedau şi soarta Reichului era determinată de interese speciale care foloseau ideea sfântă a Germaniei doar în folosul partidului lor. Acest parlamentarism demn de dispreţ, al cărui singur rezultat pentru popor era căderea câte unui cabinet este de domeniul trecutului. Poporul german a afirmat covârşitor un om şi o idee. O mişcare pe deplin conştientă de responsabilitatea sa guvernează Reichul.
Oamenii n-ar putea să sprijine noul regim mai mult decât o fac. Poporul, statul şi naţiunea au devenit una, iar voinţa puternică a Führerului este deasupra noastră a tuturor. Particularismul care ameninţa Reichul, etern prilej de ceartă, a fost răsturnat. Germania stă din nou în faţa lumii ca o unitate de nezdruncinat şi nimeni din interiorul sau afara graniţelor noastre nu este capabil să distrugă interesele naţiunii germane folosind un grup din interiorul Reichului. Această fundaţie politică trebuia să fie construită dacă guvernul intenţiona să se ocupe de marile probleme, dacă vroia să facă tot posibilul pentru a contracara spectrul şomajului. Nu numai că guvernul a intenţionat să facă ceva, ci chiar a făcut. A atacat şomajul cu măsuri impresionante. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a putut să facă chiar mai mult decât a promis: mai mult de 2 milioane de oameni au din nou de lucru şi nici chiar iarna grea nu ne-a întârziat. Întreaga lume admiră această realizare a poporului german, rod al voinţei şi tăriei noastre. Lumea este la fel de uimită când priveşte cum poporul german se luptă cu foamea şi frigul; prima jumătate a bătăliei a fost deja câştigată. Nu umple de mândrie faptul că în această primă iarnă Naţional Socialistă nimeni, indiferent de cât de sărac sau nevoiaş este, n-a fost lăsat singur, că nimeni dintre noi, indiferent de cât de grele erau necazurile noastre, a trecut prin lunile reci ale iernii fără să aibă cineva grijă de el, că ne-am făcut datoria şi nu ne temem de privirea nimănui.
Este un fapt de mirare că, din ce în ce mai mult, curajul, încrederea şi optimismul însufleţesc poporul german ? Nu este flacăra unei noi credinţe care creşte în oameni din această disponibilitate de a se sacrifica ? Acest popor este nobil, brav, generos, hotărât şi plin de devotament, sub conducerea unei mâini puternice şi este îndreptăţit să creadă că este nepătat şi pur şi că are binecuvântarea lui Dumnezeu.
Avem de ce să ne îndoim că îi vom reda acestui popor locul său meritat printre naţiunile lumii ? Am avut curajul de a ne rupe de metodele inacceptabile ale diplomaţiei internaţionale postbelice şi cerem dreptul absolut al poporului german la onoare naţională şi egalitate. Am ştiut de la început că va trebui să ducem o bătălie grea. Astăzi credem că putem spune că vom câştiga dacă ne păstrăm cumpătul. Anul 1933 se încheie sub aceste auspicii fericite. Privim înapoi încă o dată cu nostalgie. A fost un an mândru şi bărbătesc. A fost un an de începuturi şi reînnoiri, primul de la sfârşitul războiului despre care putem spune că s-a terminat mai bine pentru Germania decât a început.
Ca întotdeauna, am stat la cârmă chiar mai ferm după bătălie. Noul an este înaintea noastră, cu noile sale provocări şi sarcini. Nimic nu ni se va da; va trebui să obţinem noi totul. Probleme grele şi solicitante ne stau în faţă. Va trebui să ne folosim întreaga putere şi inteligenţă pentru a păstra ceea ce am cucerit şi pentru a-l spori, pentru că numai pe baza sa putem face saltul către noi teritorii. Sentimentul de camaraderie al oamenilor care a început atât de minunat nu este ceva care şi-a găsit rădăcinile eterne în inimile germanilor. Este fundaţia pe care vom avea tăria de a termina victorios viitoarea bătălie împotriva foamei şi frigului şi de a începe la primăvară a doua mare campanie împotriva şomajului pe care-l vom elimina la anul.
O problemă politică majoră în anul ce va veni va fi de a da o structură nouă şi organică Reichului. Pe baza terenului ferm al tradiţiei, trebuie implementată o reformă care-i va da Reichului aceeaşi unitate ca şi poporului. Ideea şi mişcarea Naţional Socialistă vor însufleţi pentru totdeauna atât poporul, cât şi statul. Apoi vom putea să privim cu calm problemele externe. Poporul şi naţiunea se află pe teren solid. Nici o putere de pe lume nu le poate despărţi. Sarcinile din faţa noastră sunt aproape descurajant de mari şi dificile. Doar credinţa noastră puternică şi fanatică ne va da puterea de a le rezolva. Dacă poporul german este unit şi munceşte împreună, îşi va stăpâni soarta şi-şi va construi un nou viitor. Popoarele nu pierd din cauza unor arme neadecvate, ci din cauza lipsei de încredere în sine şi de voinţă.“

Marx şi propaganda comunistă

Ştim cine a fost Marx şi ce importanţă a avut filosofia lui în construirea sistemelor comuniste din secolul XX. Puţini ştiu, însă, că Marx nu este şi vinovat pentru libertatea pe care şi-au luat-o urmaşii lui în a-i interpreta scrierile. Pentru mulţi suporteri ai comunitarismului, acesta presupune folosirea pe faţă a presei ca un instrument de propagandă. Această idee exista deja în conştiinţa elitelor şi la naşterea lui Marx, în 1818. Presa a jucat întotdeauna, în orice societate sau sistem politic, rolul principal în răspândirea atitudinilor şi convingerilor. În occidentul premodern, rolul presei era să aducă în atenţia oamenilor produsul, ca principal element al societăţii de piaţă. În comunism, produsul a fost înlocuit de ideologie. Este extrem de interesant de observat că oamenii cheie care au participat la evoluţia socialismului au fost jurnalişti: Marx şi Engels, Lenin, Rosa Luxemburg, Troţki şi chiar Stalin. Ideea centrală a comunitarismului este aceea că instituţiile sunt (sau ar trebui să fie) structurate pentru a lucra în folosul colectivului, al comunităţii tribale şi nu în folosul personal, egoist al indivizilor. Conform acestei teorii, şi presa trebuie să slujească aceluiaşi obiectiv.
Este extrem de interesant de cercetat articolele de început ale lui Marx, publicate în ziarul pe care îl conducea Rheinische Zeitung. Acestea propovăduiau libertatea presei, ca sprijin în lupta împotriva opresiunii. Numeroasele încercări de cenzurare a articolelor sale l-au făcut pe Marx să identifice limitările exterioare şi interioare ale libertăţii presei. Pe cele exterioare le poate vedea oricine: cenzura oficială aplicată apriori sau post facto. Limitările interioare sunt, însă, mult mai complexe şi psihologic, mult mai serioase. Ele sunt vechi şi intangibile. Presupun atmosfera politică şi culturală în care există presa. Presupun frustrările jurnaliştilor legate de importanţa şi influenţa lor, credinţele lor că nu se va întâmpla nimic orice ar scrie ei, că dizidenţele vor atrage pedepse. Aşa că, în opinia lui Marx, contemporanii săi jurnalişti se mulţumesc să prezinte cititorilor ştirile, adică faptele simple, în interpretarea autorităţilor. Următorul pas era pierderea interesului cititorilor de a participa la viaţa publică. Cu această pierdere „survine dispariţia unei forţe creative pentru o presă liberă şi deschisă ca şi a condiţiei de acceptare populară a acesteia, fără de care presa este bolnavă fără speranţă“. Cu alte cuvinte, există un cerc vicios: presa nu e liberă din cauza limitărilor interioare şi pentru că publicul nu este educat să-şi dorească o presă liberă. Lipsa de interes a publicului provine tocmai din absenţa unei prese libere care să-l educe în acest sens. În opinia lui Marx, presa nu trebuie să fie un simplu reproducător de ştiri ci un instrument de educare, de formare a conştiinţelor, de obţinere a unor reacţii, de obligare a oamenilor să ia atitudini. În analiza lui Marx asupra capitalismului, presa era elementul central al suprastructurii – Uberbau – pe care clasa dominantă a construit-o ca un mecanism literar, politic şi ideologic de menţinere a puterii. În schimb, clasa muncitoare era condamnată la alienare, la dezumanizare. În viziunea lui Marx, presa trebuia să joace un rol important în revoluţia care avea să „le redea muncitorilor existenţa“ şi să le aducă bunăstarea şi statutul de factor de decizie asupra propriei vieţi.
Marx a surprins cu acurateţe caracterul de „mecanism în doi paşi“ al presei vremii. Ziarele, cu o răspândire relativ modestă în acele vremuri, puteau şi trebuiau să influenţeze ideologia elitelor: intelighenţia, comercianţii şi oamenii angajaţi în servicii. Aceştia trebuiau să transfere mai departe muncitorimii şi ţărănimii „adevărurile“ aflate în ziare.
În lupta declanşată împotriva exploatării, Marx a atribuit presei un rol diferit. Trebuia să redea oamenilor adevărata lor identitate şi să creeze o unitate între cuvinte şi acţiune. Trebuia să-i facă pe muncitori să-şi conştientizeze starea de alienare la care i-a adus exploatarea. Jurnaliştii trebuiau să explice muncitorilor că sunt sclavi, că li s-a furat adevărata şi meritata viaţă. Cu alte cuvinte, rolul presei era să transforme conştiinţa falsă despre sine în conştiinţa adevărată. Ca intelectual, Marx credea cu putere în rolul educaţiei şi nu în cel al constrângerii (pe care avea să-l propovăduiască mai târziu Lenin). Totuşi, în viziunea lui Marx, presa nu mai trebuie să interpreteze simplu şi să prezinte obiectiv poziţiile „ambelor părţi“ ci să se dedice schimbării mentalităţilor.
Conştiinţa există numai prin comunicare - spunea Marx. Înainte de a exista comunicare, trebuie să existe o societate. Aceasta se construieşte prin interacţiunea dintre oameni. Limbajul este unul dintre elementele cele mai importante ale acestei interacţiuni. Cine controlează limbajul, controlează societatea şi poate duce omenirea în sclavie sau la libertate. Creatorii limbajului erau statul, şcoala şi biserica; transmiţătorii lui – presa. Cine va controla presa va controla modul în care se transmit cuvintele de la emiţători la receptori. Toate aceste teorii au fost puse în practică, un secol mai târziu de conducătorii ţărilor comuniste. Într-o revoluţie perpetuă, în care exista întotdeauna câte un grup social ce trebuia „educat“, presa a devenit un simplu instrument de repetare la infinit a aceloraşi şabloane. Convinşi de adevărurile lor, liderii comunişti au folosit presa atât pentru propagarea lor cât şi pentru apărarea statului lor care le permitea enunţarea acestor adevăruri.

Platon

În finalul acestui capitol, mă întorc la profesorul lui Aristotel, Platon, cel care şi-a imaginat cu milenii înainte de apariţia celui mai sofisticat mijloc de alterare a realităţii, cum va arăta acesta. În tratatul său intitulat Republica, Platon va face o analiză extrem de profundă a mecanismelor producerii irealului şi a reacţiilor oamenilor la acesta. Analiza este prezentată sub forma unei parabole: Mitul peşterii. „... iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca o peşteră, al cărei drum spre intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregii peşteri. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din cauza legăturilor. Lumina le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este... un mic perete , aşa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile. ... De-a lungul acestui perete nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni, ca şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii, cum e şi firesc, scot sunete, alţii păstrează tăcerea. ...Oamenii legaţi sunt asemeni nouă. Crezi că astfel de oameni au văzut, mai întâi, din ei înşişi cât şi din soţii lor, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul de dinaintea lor. ? Iar dacă ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că oamenii ar socoti că, numind acele umbre pe care le văd, ei numesc realitatea ? Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte ar avea un ecou ? Când vreunul dintre cei care trec ar emite un sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului iscată fiind de altceva, în afara umbrei ce le trece pe dinainte ? ... În general, deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte, dacă aşa ceva le-ar sta în fire: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit, deodată, să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea, ar resimţi tot felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai înainte erau deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este în mai mare măsură, vede mai conform cu adevărul ? În plus, dacă arătându-i-l pe fiecare dintre obiectale purtate, l-ar sili prin întrebări, să răspundă ce anume este lucrul respectiv ? Nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum ?... iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele lucruri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea, în fapt, mai sigure decât cele arătate ? Dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras ? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate ? Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca să vadă lumea cea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale celorlalte lucruri, apoi lucrurile, ele însele. În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât, în timpul zilei, soarele şi lumina sa. La urmă el va privi soarele, nu în apă, nici reflexele sale în vreun loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla aşa cum este, pe el însuşi, în locul său propriu.
După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind cumva răspunzător şi pentru toate imaginile acelea, văzute de ei (în peşteră).... Nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de înţelepciunea de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el nu s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării iar de ceilalţi i-ar fi milă ? Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s- ar da răsplata celui mai ager în a vedea umbrele care trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce, de obicei, se preced, se succed sau trec laolaltă, şi care, în temeiul acestor observaţii ar putea cel mai bine să prezică ce urmează în viitor să se mai întâmple, li se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere ? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat sărman şi fără de stare, consimţind să pară orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip ? Dacă acel om, coborând , s-ar aşeza în acelaşi scaun de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind dinspre lumea însorită ? Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas totdeauna legaţi şi dacă ar trebui să o facă chiar în clipa în care nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da prilej de râs ? Şi nu s-ar spune despre el că după ce s-a urcat a revenit cu vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui ? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide ? ...Domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea-cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva e dorit să asculţi.... “
Cred că numai cine nu vrea, nu va vedea descris în rândurile de mai sus sistemul om - irealitate-realitate. Şi cine este oare, în epoca noastră, elementul central de animare şi control a acestui sistem ?

Sursa : Herjeu, Radu - Tehnici de propaganda, manipulare si persuasiune in televiziune

Copiii si televiziunea

0

După 1989, societatea românească nu a mai avut timp să se ocupe de copii. Cei doi responsabili pentru îndrumarea copiilor pe drumul lung şi dificil al maturizării, am numit aici familia şi şcoala, s-au văzut confruntaţi în ultimii 10 ani cu probleme dificile în încercarea de a recrea un cadru normal pentru dezvoltarea umană. Părinţii au descoperit că 8 ore de muncă nu mai sunt suficiente pentru a asigura minimul necesar pentru supravieţuire. Din ce în ce mai mulţi părinţi au cel puţin încă un loc de muncă în afara celui oficial. Timpul rămas pentru acele activităţi care stau la baza creării unei legături speciale cu copiii lor s-a redus considerabil. Rolul de îndrumător, de sursă de valori umane necesare de a fi adoptate de copii, a fost abandonat şi părinţii au devenit, în cele mai multe din cazuri, simpli susţinători materiali ai familiei. Pe de cealaltă parte, şcoala, confruntată cu un proces perpetuu de reformare, în care vechile principii erau demolate fără a se pune nimic în loc, s-a dovedit incapabilă să-şi construiască un nou mod de a transmite mesajele specifice. Mulţi dascăli şi-au abandonat profesia pentru altele mult mai bine plătite. Alţii, rămaşi în sistem, se confruntă cu o altă percepţie asupra lumii a copiilor, veniţi la şcoală dintr-un mediu care nu mai corespunde din punct de vedere valoric cu sistemul de învăţământ clasic. Decepţionaţi de noul rol pe care conducătorii României l-au rezervat profesorilor în “noua” construcţie a societăţii, aceştia au primit în plin scăderea importanţei în noua ecuaţie social-economică a educaţiei. Învăţământul uman, destinat construirii bazei informaţional-culturale pe care să se clădească viitoarele construcţii intelectuale, a cedat din ce în ce mai mult spaţiu celui economic, considerat mai important pentru cei care aveau să înfrunte noua realitate din societatea românească. Aceasta este într-o profundă şi contorsionată schimbare în care şcoala a fost incapabilă să-şi asume vreun rol. În loc de factor de influenţă, şcoala a fost în ultimii 10 ani doar o victimă a transformărilor pe care sistemul în care era inclusă le-a suferit. Din păcate, dacă situaţia economică a copiilor de astăzi se poate îmbunătăţi într-un viitor oarecare, situaţia bazei informaţional-valorice pe care aceştia vor trebui să-şi construiască viaţa va fi mult mai dificil de schimbat.
Astfel a apărut un scurtcircuit în sistemul normal de educaţie bazat pe complementaritatea responsabilităţii familiei şi şcolii. A dispărut în primul rând controlul pe care cele două elemente ale sistemului trebuia să le exercite una asupra celeilalte. Dacă familia nu funcţionează cum trebuie, colectivitatea (şi aici includ în primul rând şcoala) ar trebui să sancţioneze acest lucru şi să readucă lucrurile în parametrii normali. La rândul ei, familia ar trebui să se implice mai mult în relaţia dintre copil şi şcoală, să fie capabilă să perceapă imediat sincopele apărute în aceasta şi să se implice în rezolvarea lor. Ce se întâmplă, de fapt ? Şcoala a încetat să mai fie un element central al colectivităţii. Relaţia cu familia a devenit formală, implicarea în problemele cu care se confruntă aceasta şi care influenţează modul în care copilul participă la procesul de învăţământ tinde să dispară de tot, în virtutea noului principiu al neimplicării în spaţiul privat. Familia a început să cedeze din responsabilităţile ei privind educaţia, pasând-o şcolii. Lipsa de timp şi, de multe ori, de interes faţă de modul în care propriul copil este educat şi în care elementele date de şcoală sunt integrate într-un sistem de valori, face imposibilă corectarea din timp a eventualelor disfuncţionalităţi apărute ca urmare, mai ales, a influenţelor exterioare. Cu alte cuvinte, a dispărut aproape total cooperarea normală dintre familie şi şcoală pentru oferirea celor mai potrivite condiţii de dezvoltare intelectuală a copiilor. O altă problemă care a apărut în ultimii ani este suspiciunea şi învinovăţirea reciprocă. Mulţi părinţi consideră că şcoala nu oferă acele elemente necesare copilului pentru a “răzbate în viaţă”. Ba, mai mult, mulţi consideră că se acordă mult prea mult spaţiu unor materii de învăţământ care, în opinia lor, nu-i ajută cu nimic pe copii în a-şi apropia succesul în viaţa de adult. De aceea, tot mai mulţi părinţi îşi trimit copiii la şcoli cu profil economic sau informatic, sacrificând posibilitatea de construirea a unei solide culturi generale în favoarea ultraspecializării, considerate vitale pentru reuşita în viaţă. Apariţia învăţământului particular a dus la pasarea definitivă a responsabilităţii în sarcina celui care este plătit pentru a presta un serviciu, în acest caz şcoala. Există şi un alt fenomen grav: abandonul şcolar. Există în mediul rural o tendinţă de a descuraja continuarea studiilor după absolvirea învăţământului obligatoriu ba chiar de abandonare a acestuia înainte de termenul legal. Aproape 2 % dintre copii abandonează şcoala în fiecare an. Acest lucru va avea un efect grav asupra capacităţii acestor copii de a se integra mai târziu într- un sistem social, în care şcoala îndeplineşte rolul de liant.
O altă sursă de obstacole în calea dezvoltării intelectuale normale a copiilor este şi explozia sărăciei după 1989. Statisticile (ICCV-1995) arată clar că, în timp ce 10 % dintre familii trăiesc în sărăcie extremă, peste 22 % dintre copiii români se află în această situaţie. Cele mai bogate familii din România (reprezentând 5 % din total) cresc doar 2 % dintre copii. Şi dacă, pentru părinţi, sărăcia înseamnă imposibilitatea asigurării unei locuinţe decente, a obiectelor indispensabile acesteia, pentru un copil înseamnă reducerea (uneori anularea) posibilităţii de a avea acces la educaţie, atât prin şcoală (rechizite, haine, transport, taxe, manuale) cât şi prin sistemele complementare (cărţi, Internet, teatru).
Aceleaşi statistici arată că, în primii 5 ani de tranziţie, procentul de frecventare a grădiniţelor a scăzut în mod constant de la 83 % la 55,2 %. Procentul de cuprindere în învăţământul primar a scăzut de la 97,3 % la 93,5 % iar cel în învăţământul secundar (liceu şi şcoală profesională) de la 91,1 % la 75,5 %.
Toate aceste schimbări produse în sistemul familie - şcoală care ar trebui să dea societăţii la un moment dat un membru capabil să se integreze şi să participe creativ la evoluţia ei vor avea, în perspectivă, consecinţe dezastruoase, unele greu de anticipat. Fapt este că, în acest moment, sistemul a devenit incapabil de a oferi copiilor posibilitatea de a-şi construi un sistem de referinţă coerent, o scară de valori eficientă atât în plan social dar, mai ales în plan uman, unelte cu care aceştia să se poată descoperi şi relaţiona cu ceilalţi membri ai societăţii şi cu societatea, în întregul ei. S-au redus drastic motivaţiile date copiilor pentru a-şi desăvârşi educaţia, de a urmări autodepăşirea şi evoluţia spirituală. Cel mai important obiectiv care li se prezintă astăzi copiilor ca important în viaţă este cel material. Noile sisteme de valori cuprind acest element şi duc, de cele mai multe ori, la o fractură între adevăratele posibilităţi şi capacităţi intelectuale şi artistice ale copiilor şi direcţia trasată de noii formatori de opinie din România. Confuzia şi lipsa de coerenţă a acţiunii tinerilor de astăzi are la bază incapacitatea societăţii de a identifica şi de a transmite în mod eficient acele elemente valorice care să permită alegerea şi, ulterior, parcurgerea unui drum cât mai potrivit pentru capacităţile şi dorinţele reale ale copiilor. În acest vid educaţional şi valoric, în această lipsă de atenţie faţă de copii şi problemele lor, faţă de întrebările şi dorinţa lor de a învăţa, capătă un rol din ce în ce mai important televiziunea. Deşi refuză să-şi recunoască influenţa în plan educativ, aceasta există şi se manifestă, uneori în mod disproporţionat în raport cu mesajele transmise. Incapacitatea de a-şi asuma responsabilitatea pentru un rol pe care nu vrea să-l recunoască duce la neglijarea efectelor pe care anumite programe ale sale le au asupra copiilor şi felul în care acestea le influenţează modul de a vedea viaţa şi societatea, de a-i privi pe ceilalţi şi de a construi relaţii cu ei, în general, modul în care copilul îşi construieşte un sistem de valori.
Abandonat, pe cont propriu, în faţa televizorului, copilul tinde să interpreteze totul, are mijloace intelectuale, şi cu insuficient dezvoltatele capacităţi de analiză şi corelaţionare. Lăsat singur, copilul îşi construieşte un sistem de valori, confecţionat din elementele cu putere de impact mare, necorelate între ele şi insuficient explicitate. Modul în care televiziunea prezintă realitatea devine modul în care copilul o va privi şi implică felul în care va răspunde provocărilor acesteia. Copiii televizorului tind să se raporteze la o realitatea care nu există, ea fiind fabricată de industria irealului. Neconcordanţele dintre adevăr şi convingerile apărute în urma vizionării în exces a televiziunii şi absenţei sau influenţei minore a celorlalte surse de educaţie duc, de cele mai multe ori, la situaţii critice, de neadaptare şi de refuz la adresa societăţii. De multe ori, aceste situaţii duc la revoltă şi la încercarea de a reforma societatea în baza valorilor şi reperelor asimilate de la televizor.

Televiziunea şi copiii

Am văzut în capitolele anterioare modul în care televiziunea influenţează nu numai capacităţile fizice şi intelectuale ale copiilor dar şi procese extrem de importante: concentrarea, atenţia, imaginaţia. Vom analiza acum alte efecte ale modului în care televiziunea recreează realitatea şi urmăririi în exces a programelor.
Copii se uită la televizor, în medie, 23 de ore pe săptămână, mai puţin decât timpul petrecut la şcoală şi cu mult mai puţin decât cel petrecut discutând cu părinţii sau cu prietenii. Un studiu mondial realizat de Academia americană de pediatrie arată că, din cei 70 de ani pe care îi va trăi, un om va sta 7 ani în faţa televizorului.
O statistică îngrijorătoare arată că preşcolarii îşi petrec cea mai mare parte a timpului liber în faţă micilor ecrane. Este extrem de răspândită practica părinţilor de a-şi pune copiii (chiar dacă sunt foarte mici) în faţa televizoarelor pentru a-i linişti şi pentru a scăpa de grija lor. Atracţia pe care în special reclamele o exercită asupra copiilor cu vârste foarte fragede se explică prin succesiunea foarte rapidă de imagini intens colorate, de însoţirea acestora cu melodii jucăuşe şi de folosirea masivă în publicitate a copiilor, a personajelor din desenele animate sau a unor fiinţe fantastice. De asemenea, s-a constatat că, pe măsură ce cresc, tot mai multe activităţi le desfăşoară în prezenţa unui televizor prins. Mănâncă sau se joacă, îşi fac lecţiile sau discută cu ceilalţi în faţa televizorului. Atenţia copiilor este împărţită. S-a constata că 60 % din timp îl acordă televizorului şi nu celeilalte activităţi desfăşurate simultan. După 6 ani, durata vizionării programelor televiziunii scade sensibil atât din cauza diminuării timpului liber cât şi existenţei unor alternative. În adolescenţă creşte iar, în primul rând din cauza incapacităţii multor tineri de a construi relaţii cu ceilalţi şi de a-şi folosi timpul liber în activităţi desfăşurate alături de prietenii lor, în paralel cu scăderea sensibilă a celor realizate împreună cu părinţii.

Copiii şi televiziunea

Televiziunea ilustrează interacţiunea socială şi relaţiile interumane. oamenii din televizor îşi exprimă sentimentele, emoţiile, empatia, bunătatea. Ei se arată şi a fi insensibili şi violenţi. Toate acestea au un impact major asupra modului în care copiii sunt capabili să identifice situaţii similare în viaţa de zi cu zi şi să le înţeleagă conotaţiile. Televiziunea prezintă, de obicei, un complex de teme despre normalitatea sau anormalitatea unor tipuri de relaţii umane, despre legătura dintre anumite situaţii şi răspunsurile cele mai potrivite. Toate acestea reflectă valorile culturale împărtăşite de comunitatea în care se difuzează programele respective. Pe de cealaltă parte, telespectatorii sunt stimulaţi să reacţioneze la prezentarea unor situaţii care seamănă foarte mult cu cele întâlnite în realitate. Mai mult, a crescut tendinţa de a răspunde acestora in urmă în acelaşi mod în care observă că reacţionează personajele de ficţiune. Cu cât situaţia prezentată de o emisiune pare mai reală, cu atât răspunsul telespectatorului este mai intens, cu atât reacţia lui reflectă sistemul de valori în baza căruia ar acţiona în realitate. Din păcate, situaţiile respective sunt ilustrate şi în emisiunile adresate copiilor, ele neputând fi identificate corect, din cauza lipsei de experienţă practică. Astfel, copiii află cu ce situaţii s-ar putea întâlni în viaţă dar, mai presus de aceasta, învaţă cum să răspundă la acestea într-un mod acceptabil din punct de vedere ale normelor sociale împărtăşite de comunitate şi de realizatorii de televiziune.
Televiziunea îi arată pe oameni exprimându-şi trăirile în mod explicit. Aceştia se bucură, se supără, le pare rău, se entuziasmează, le este frică, sunt surprinşi, se simt vinovaţi, sunt dezgustaţi. O analiză atentă ne arată că există un şablon relaţional între situaţie şi reacţia la ea. Cu alte cuvinte, se prezintă atât situaţia cât şi răspunsul considerat normal la aceasta. O analiză cantitativă ne arată că cele mai des reprezentate în televiziune sunt reacţiile de tipul: furie, frică, curiozitate, bucurie şi tristeţe. Mult mai rare sunt manifestările sentimentului de vinovăţie sau de dezgust. Aceste trăiri sunt asimilate de copii împreună cu modurile cele mai frecvent ilustrate de exprimare. Ei “recunosc” în viaţa de zi cu zi caracteristicile manifeste ale trăirilor celorlalţi şi nu ajung la concluzii în urma analizei situaţiei. la rândul lor, apariţia unui anumit afect atrage manifestarea lui într-un anumit fel preluat din modelul prezentat de emisiunile de televiziune. Astfel, copiii învaţă să recunoască manifestările emoţionale, îşi fac o părere despre incidenţa cazurilor în care oamenii simt una sau alta dintre emoţii, învaţă să asocieze unele situaţii cu stări afective specifice şi asimilează aşteptările societăţii privind comportamentul şi manifestările emoţionale. Totul conduce, aşa cum spuneam, la construirea unor anumite modele care includ reacţia emotivă, experienţele, expresia şi comportamentul. Riscul cel mai mare este acela că, la situaţii asemănătoare ca formă, copiii tind să răspundă afectiv şi să se comporte conform modelului asimilat. Până la 7 ani, copiii intervievaţi au fost capabili să recunoască plăcerea şi neplăcerea manifestate de personajele preferate. După această vârstă, ei pot identifica fericirea şi tristeţea unor copiii din emisiunile văzute. dar, doar în jumătate din cazuri, au putut identifica supărarea ca stând la baza reacţiei personajului. Frica a fost şi mai greu de identificat, pentru că modul de manifestare nu corespundea modelului asimilat. Acest model se aplică nu numai în relaţiile dintre copii şi ceilalţi oameni din lumea reală ci şi între ei şi personajele sau situaţiile prezentate în televiziune. Astfel ei reacţionează emoţional la întâmplările din filmele de ficţiune şi faţă de trăirile personajelor ca în realitate.
Dezvoltarea cognitivă influenţează şi răspunsul afectiv la televiziune. Intensitatea reacţiei copiilor la conţinutul programelor scade odată cu creşterea capacităţii de a face distincţia dintre realitate şi ficţiune. În special frica este cea care se manifestă din ce în ce mai puţin pe măsură ce creşte capacitatea de a înţelege intriga filmului urmărit şi de transfera în analizarea situaţiei elemente dobândite în construirea relaţiilor de zi cu zi. Mai mult, s-a observat că frica este mult mai pregnantă în situaţii cu care copiii s-ar putea confrunta în realitate. Pe măsură ce copiii cresc, apare capacitatea de a înţelege legătura dintre cauză şi efect şi de a identifica urmările concrete ale unei acţiuni, chiar dacă acestea nu sunt prezentate ca fiind succesive. Nu e de mirare că mulţi copiii folosesc schema de desfăşurare a intrigii şi ajungerea la un deznodământ ca pe un şablon pe care îl folosesc atunci când evaluează situaţii reale. Putem concluziona că, în absenţa unei participări a părinţilor la procesul natural de creare a unei imagini despre lume şi la stabilirea unor scheme logice de comportament şi reacţie, în condiţiile în care şcoala se dovedeşte incapabilă să umple golurile lăsate de această absenţă, televiziunea este cea care, chiar dacă nu urmăreşte în mod conştient acest lucru, are un câmp larg de acţiune pentru a influenţa dezvoltarea psihică a copiilor şi de a înlocui un proces coerent de educaţie cu unul fragmentat, aproape imposibil de controlat şi cu efecte care apar într-un interval lung de timp.

Efectele fizice

Studiile medicale ale ultimilor ani au demonstrat că privitul televizorului în exces poate duce la o atrofiere a simţurilor prin degradarea senzorilor nefolosiţi suficient sau, din contră, suprasolicitaţi. Toate acestea au ca efect încetinirea sau chiar stoparea înainte de termen a creşterii în volum a creierului copiilor. S-a constatat că acei copii cu care nu se vorbeşte, nu se joacă nimeni şi nu sunt atinşi de nimeni, au creierul cu 20 % mai mic decât media considerată normală pentru vârsta lor. Acelaşi fenomen s-a putut observa şi la animalele tinere care au fost obligate să asiste, fără să poată participa, la joaca altora. Televiziunea exploatează doar două dintre simţurile noastre: văzul şi auzul. Mai mult, s-a observat că slaba calitate a sunetului precum şi imaginile intens colorate, strălucitoare şi derulate la frecvenţe imense afectează senzorii cărora le sunt destinate.
Acuitatea vizuală a unui copil şi vederea tridimensională nu sunt dezvolatate deplin până la vârsta de 4 ani. Imaginea de televiziune este bidimensională şi neclară pentru ochii copiilor care sunt nevoiţi să-şi focalizeze privirea. Televizorul, ca orice aparat electric emite unde electromagnetice. Cercetătorii le-au caracterizat ca fiind potenţiale cauze ale declanşării diferitelor tipuri de cancer. de altfel, tot ei sfătuiesc copiii să stea la cel puţin 1,5 metri de televizor şi cel puţin 50 de cm. de ecranul monitorului de calculator.
Un alt efect negativ îl are televiziunea asupra capacităţii privirii noastre de a căuta, scana, focaliza şi identifica tot ceea ce pătrunde în câmpul vizual. Aceleaşi caracteristici sunt cele care trebuie dezvoltate pentru a citi eficient.
Copiii care privesc la televizor nu-şi dilată pupilele şi nu-şi mişcă ochii, fenomene esenţiale în procesul citirii. Neutilizarea lui duce la atrofierea muşchilor oculari şi, implicit, la dificultăţi în perceperea vizuală corectă a realităţii tridimensionale. Capacitatea de a focaliza este legată de cea de a fi atenţi. Diminuarea uneia duce la scăderea celeilalte. Un copil care se uită mult la televizor va prezenta o capacitate de a se concentra mult mai mică.
Un alt element care afectează percepţia realităţii este succesiunea extrem de rapidă a imaginilor (5-6 secunde la ştiri şi 2-3 secunde în reclame). Neocortexul nu are timpul necesar pentru a analiza şi descifra fiecare imagine. De asemenea, toate culorile imaginilor sunt rezultanta combinaţiilor celor trei culori de bază: roşu, albastru şi verde, lucru în totală contradicţie cu realitatea din afara televizorului. Mai mult, culorile obiectelor din televizor sunt aproape exclusiv procesate de emisfera dreaptă astfel încât cea stângă este subsolicitată. Toate aceste lucruri demonstrează că, din punct de vedere fizic, creierul unui copil care exagerează în privitul la televizor este solicitat incorect şi, implicit, va ajunge să dea răspunsuri greşite stimulilor externi.
Au apărut şi duşmanii televiziunii: jocurile video şi computerele. Posibilităţile de influenţare a dezvoltării copiilor s-au înmulţit şi a devenit aproape imposibil să prevezi modul în care acestea acţionează. Mai mult, este din ce în ce mai greu să-ţi fereşti copilul de aceşti stimuli externi care îşi pun amprenta pe modul în care va arăta construcţia finită intelectuală şi senzitivă a adultului. De aceea, oricâte aparate care să oprească televizorul în momentul începerii unui film care conţine scene de violenţă, oricâte oprelişti am pune în calea folosirii exagerate a jocurilor sau a calculatoarelor, problema nu va putea fi rezolvată astfel. E nevoie de o redefinire a rolului familiei şi al şcolii, găsirea de noi căi de colaborare între aceste două organisme şi, mai ales, conceperea unei noi strategii educative, adaptate noilor cerinţe ale societăţii dar care să nu îi facă pe copii rezistenţi în faţa sincopelor ci şi capabili să le rezolve.

Sursa : Herjeu, Radu - Tehnici de propaganda, manipulare si persuasiune in televiziune

Femeile si televiziunea

2

Motto : „De astăzi avem un nou stăpân: primăvara !“ – Antena 1, 1 martie 1997

Istoria omenirii a arătat că societatea, încă de la primele sale forme de cristalizare, a ţinut cont de diferenţele fizice dintre bărbaţi şi femei, asociindu-le şi diferenţe intelectuale şi caracteriale şi a trasat graniţe între rolurile pe care bărbaţii puteau şi trebuia să şi le asume şi cele pe care erau capabile şi erau obligate să şi le asume femeile. Întreaga evoluţie a societăţii a demonstrat formarea şi consolidarea stereotipurilor culturale legate de trăsăturile specifice femeilor şi bărbaţilor. Perpetuarea acestora a demonstrat incapacitatea celor două categorii de a-şi depăşească condiţia impusă de diferenţele aparente, legate, de multe ori în mod superficial sau abuziv, de presupuse diferenţe calitativ- umane generale. Indiferent de perioadă istorică, şi femeile şi bărbaţii n-au făcut altceva decât să se muleze tiparelor existente şi să se conformeze cât mai bine aşteptărilor condiţionate de modelul cultural şi să se achite de sarcinile care decurgeau din asumarea unor roluri prestabilite. De-a lungul istoriei femeile au fost mai preocupate de păstrarea acestui status-quo artificial pentru conservarea siguranţei pe care le-o dădea, în timp ce bărbaţii erau preocupaţi exclusiv de raporturile de putere dintre bărbaţi. De aceea schimbările acestei stări de fapt la nivelul mentalităţii colective sunt extrem de dificile şi de dureroase pentru că riscă să modifice structura relaţiilor din societate. Există o dublă provocare căreia trebuie să-i facem faţă: schimbările la nivelul membrilor societăţii umane în general (mult publicizata globalizare) şi cele dintre bărbaţi şi femei, ca parteneri în confruntarea cu noile cerinţe ale structurii sociale. De aceea, înainte de a analiza modul în care femeia este văzută în societatea românească, trebuie să vedem câteva dintre stările de fapt la ora actuală pe plan mondial: Femeile - trăiesc mai mult
- reprezintă jumătate din populaţia globului
- realizează aproape două treimi din întregul volum de muncă
- îşi asumă cea mai mare parte a activităţilor casnice
-primesc doar a zecea parte din venitul generat
-deţin în proprietate mai puţin de a suta parte din bunurile mondiale
Studiile realizate la nivelul ţărilor din Europa de Est au arătat apariţia, în special după 1989 a unor fenomene comune:
- feminizarea populaţiei
- feminizarea sărăciei
- un şomaj mai ridicat în rândul femeilor
- un număr crescut de femei care renunţă la serviciu pentru a se putea ocupa de casă
- diminuarea reprezentării politice
Analizele culturale efectuate de-a lungul timpului în ţara noastră au arătat că românii au stereotipuri personale extrem de puternice. Ele se referă la atributele unui grup (al unui sex). Considerăm în general că grupul respectiv are anumite trăsături caracteristice care se regăsesc la fiecare membru al lui. Orice neconcordanţă între realitate şi stereotipul nostru cultural este privită cu suspiciune şi i se dau, de cele mai multe ori, explicaţii bazate pe convingerile noastre şi nu pe argumente obiective.

Iată care sunt trăsăturile bărbăteşti prezente în imaginea pe care românii o au despre ei:
- Independenţă
- Raţionalitate
- Agresivitate
- Obiectivitate
- Încredere în sine
- Spirit de competiţie
- Capacităţi de analiză
- Înclinaţie spre esenţă
- Înclinaţie spre ştiinţă
- Ambiţie
- Autoafirmare

Iată, în contrapondere, trăsăturile feminine considerate definitorii de către români:
- Dependenţă
- Emotivitate
- Blândeţe
- Subiectivitate
- Nevoie de protecţie
- Teama de a nu-i răni pe ceilalţi
- Sensibilitate la context
- Înclinaţie spre detaliu
- Înclinaţie spre arte
- Tact
- Grijă faţă de alţii
În general, activarea stereotipurilor depinde de cantitatea şi calitatea informaţiilor pe care le avem despre o persoană. Suntem tentaţi să folosim stereotipurile atunci când avem puţine informaţii. O femeie care fumează pe stradă este considerată (chiar şi în cărţile de bune maniere) indecentă. O femeie beată este mult mai odioasă chiar şi în ochii femeilor decât un bărbat beat. O femeie trebuie, în general, să asculte.
Efectele stereotipurilor sunt dintre cele mai variate. Astfel, faptul că ne aşteptăm ca bărbaţii să se comporte într-un anumit mod iar femeile în altul, că bărbaţii trebuie să-şi asume unele roluri iar femeile alte roluri, că bărbaţii sunt cei dotaţi de natură pentru a conduce societatea în timp ce femeile sunt destinate doar asigurării condiţiilor necesare, duce la descurajarea persoanelor aparţinând fiecărui sex de a-şi asuma rolul celorlalţi. Stereotipurile exagerează diferenţele dintre grupuri şi le minimalizează pe cele din cadrul aceluiaşi grup. Stereotipurile duc la prejudecăţi şi, prin urmare, la discriminări. Se ştie că, în multe companii, femeile sunt puse să emneze la angajare un contract prin care se angajează să nu rămână însărcinate o anumită perioadă de timp.
Aceste stereotipuri sunt împărtăşite în comun de cele două genuri. Astfel, trăsăturile de care vorbeam mai sus nu sunt atribuite persoanelor unui gen doar de cele aparţinând celuilalt gen ci şi de ele însele. Multe femei împărtăşesc opinia bărbaţilor despre ele şi-şi educă copiii-fete în acelaşi spirit. Mai mult, femeile acţionează de multe ori pentru confirmarea trăsăturilor pe care ştiu că le sunt atribuite (inclusiv de către celelalte femei) pentru a nu ieşi din tipare, pentru a nu se trezi izolaţi sau ironizaţi de ceilalţi. De multe ori, femeile renunţă din proprie iniţiativă sau, mai mult, privesc anumite subiecte ca fiind tabu, numai pentru că ştiu că ele nu sunt de competenţa femeilor sau nu pot fi abordate cu trăsăturile specifice lor (considerate astfel de stereotipuri). Succesul în viaţa poate fi atins (în baza stereotipurilor) pe căi diferite. Băieţii au talent, au capacităţi deosebite şi sunt perseverenţi în timp ce femeile sunt harnice, răbdătoare, ambiţioase şi pline de tact. Astfel, de la vârste fragede, copiii sunt îndrumaţi să-şi folosească acele trăsături care sunt considerate de succes în viaţă, ţinând cont, evident, de genul căruia îi aparţin. Băieţii sunt inhibaţi să-şi folosească latura sensibilă iar fetele pe cea pragmatică. Li se dau exemple de cariere de succes, bazate, cum ar putea fi altfel, pe acele trăsături specifice, devenite stereotipuri culturale. Astfel şi formele de succes devin stereotipuri culturale. O femeie general al Poliţiei Române este considerată o dovadă de succes în timp ce un bărbat în aceeşi poziţie este tratat ca un caz normal. Un şef de cabinet bărbat este privit cu curiozitate dacă nu cu suspiciune. Din fericire, cel puţin la nivel mediu, nu mai este considerat straniu de către nimeni faptul că sunt foarte multe femei avocat şi judecător, medic, manager. Se pot explica, în mare parte, concepţiile despre femei şi bărbaţi prin analiza istorică a acestora. În România a existat la începutul acestui secol o societate patriarhală, în care rolul dominant, de lider şi factor de decizie revenea exclusiv bărbatului. El era cel care dispunea de bani şi singurul care decidea cursul vieţii copiiilor. Singura grijă a femeilor era să supravegheze însuşirea de către copii a principiilor tatălui. În cadrul familiilor sărace, femeile aveau doar rol de executant în timp ce în familiile bogate, era folosită ca element decorativ şi ca factor de influenţă în relaţiile dintre familii. Fetele erau crescute pentru a îndeplini aceste roluri şi era singurul lucru pe care ştiau să-l facă atunci când se căsătoreau. Femeile aveau la dispoziţie doar două domenii în care se puteau manifesta: fie familia, pentru cele care nu dispuneau de posibilităţi materiale pentru angajarea altor femei, fie familia şi viaţa mondenă. Cea mai notabilă prezenţă a femeilor în viaţa publică a fost caracterizată de existenţa saloanelor în care se întâlneau artiştii şi oamenii de cultură ai vremii. Despre femei se vorbea public atunci când se căsătoreau şi atunci când reuşeau să creeze un spaţiu frecventat de personalităţi publice - bărbaţi. Excluse din spaţiul social dar stăpâne în universul casnic, femeile încercau să iasă din el, să iasă din anonimatul inerent spaţiului privat. Au făcut-o aducând socialul la ele în casă. Sub învelişul generos cultural artistic, în aceste saloane se făceau de multe ori aranjamente politice sau matrimoniale care influenţau viaţa socială. Practic, societatea românească de dinainte de 1948, rolurile erau împărţite şi asumate tacit, neapărând convulsii deosebite la nivelul relaţiilor dintre bărbaţi şi femei, văzuţi ca membri ai unui grup. Sferele de decizie şi influenţă erau împărţite strict şi nu exista pericolul ca corectitudinea stereotipurilor culturale să fie puse la încercare. În România, votul universal pentru bărbaţi a fost introdus abia în 1923, după interminabile discuţii despre considerarea femeilor ca cetăţeni sau nu. Acestea vor fi recunoscute ca având drepturi legale egale cu bărbaţii abia în 1948, după instaurarea comunismului. S-a creat un cadru care cuprindea un sistem de învăţământ nediscriminatoriu, o serie de politici sociale bune menite să sprijine familiile cu copii şi femeile care lucrau. Dintr-o dată, femeile au avut acces la orice profesie ba, de multe ori, alegerea ei era o problemă politică. Politica vremii prevedea echilibrarea numărului bărbaţilor şi femeilor în majoritatea sectoarelor de activitate. În marea Adunare Naţională existau 34 % femei. Astăzi, ele sunt în Parlament doar 5,5 %. În guvernele comuniste existau aproximativ 11 % femei, în timp ce, în cei 10 ani de democraţie au existat doar două femei ministru. Mentalitatea patriarhală s-a schimbat fragmentat. Pe de o parte schimbările erau inevitabile şi nu puteau fi contestate (aşa cum nu puteau fi contestate celelalte politici de stat), pe de altă parte nu apărea competiţia directă între bărbaţi şi femei care ar fi putut duce la zgândărirea stereotipurilor culturale. Pe de altă parte, reminiscenţele mentalităţii antebelice au indus ideea de transformare nemeritată a raporturilor din societate. Chiar dacă au acceptat că femeile pot face aceleaşi lucruri ca şi ei, bărbaţii au rămas în continuare convinşi că acest lucru nu se datorează decât condiţiilor favorizante. După 1989, s-a revenit într-o oarecare măsură la stereotipurile de dinainte de război, stereotipuri provenite şi din programelor de televiziune din ţări în care se menţin active. Mihaela Miroiu are o teorie interesantă: „Moştenirea patriarhală pretotalitară a subzistat ideologic, alimentată religios şi cultural în toată perioada comunismului. Destrămarea comunităţii pretins egalitare şi înlocuirea ei cu o societate a diferenţelor a fost însoţită de interiorizarea relaţiei inferior-superior şi nu de o valorizare a diferenţelor pe baze paritare“. Astăzi, românilor nu li se mai pare nimic ciudat în ascensiunea femeilor dar nu sunt dispuşi s-o stimuleze sau s-o sprijine. Cu alte cuvinte, nu au nici o problemă cu o femeie care ajunge în posturi cheie, considerate până la comunism ca fiind rezervate bărbaţilor, atât timp cât a făcut-o prin forţe proprii şi nu a fost în competiţie directă cu ei. Din păcate, marea problemă rămâne la nivelul mentalităţii femeilor care, dacă sunt acum convinse că pot face anumite lucruri, rămân tributare mentalităţii care le asociază cu alte moduri de manifestare. Din păcate, multitudinea organizaţiilor de femei apărute în România după 1989 au ca obiectiv principal schimbarea mentalităţii în rândul bărbaţilor şi nu, aşa cum ar fi normal, o schimbare a ei în rândul femeilor. Există şi multe femei care se aruncă în competiţia cu bărbaţii nu pentru că şi-ar dori poziţia pusă în joc sau statutul aferent ci pentru a demonstra că sunt în stare. Această deficienţă ţine, însă, de incapacitatea familiilor din România de a stabili o strategie de viaţă pentru copiii lor în funcţie de caracteristicile proprii, de calităţile şi capacităţile lor. În construirea acestor strategii se ţine cont mai mult de circumstanţe şi condiţionări exterioare. Printre acestea sunt şi cele legate de stereotipurile culturale. Fetele confundă de cele mai multe ori (din cauza educaţiei) realizarea lor ca persoane cu cea de femeie. Iată, în viziunea Societăţii de analize feministe ANA cum sunt reflectate în educaţie experienţele feminine:

1. Experienţe femeieşti: ciclu, graviditate, naştere Repere educaţionale: Femeile au un destin biologic căruia este obligatoriu să-i dea curs. Cele care nu o fac, sunt considerate neîmplinite. Fetele tind să le socotească experienţe private iar băieţii sunt privaţi de înţelegerea corectă a acestora. Consecinţe la nivelul societăţii: implicare slabă a responsabilităţii bărbăteşti – culpabilizare aproape exclusivă a femeilor pentru abandon sau infanticid.

2. Experienţe feminine: viol, pornografie, prostituţie, abuz şi hărţuire sexuală Repere educaţionale: Este promovată imaginea femeii ca obiect sexual. Cazurile sunt reflectate nu ca o carenţă a societăţii ci ca pe evenimente izolate, asociate cu anormalităţi psihice. Prezentarea lor în mass-media rareori are rolul de a educa sau de a trage un semnal de alarmă ci, de cele mai multe ori, doar de fapt divers. Femeile trebuie să placă şi nu să convingă. Nu au viaţă privată ca persoane ci doar ca familie.
Consecinţe: violul marital nu este pedepsit de lege. Prostituţia şi pornografia sunt tacit tolerate de autorităţi. Înmulţirea numărului de cazuri de viol prezentate nu duce la o aprofundare a cauzelor ci la o imunizare a oamenilor. Pe de altă parte a crescut numărul fetelor care încearcă să obţină succesul în viaţă prin stimularea tendinţei bărbaţilor de a le considerate obiect sexual: invazia de agenţii de fotomodele.

3. Experienţa subordonării: dependenţa economică, politică şi socială Repere educaţionale: rareori se dau publicităţii statistici referitoare la femei. Puterea este văzută ca un mijloc de dominare, modelul acesta nepermiţând prezenţa femeilor, considerate susţinătoare ale compromisului. De multe ori sunt realizate emisiuni cu soţiile persoanelor publice sau cu fiicele acestora. Calitatea principală pentru care sunt invitate în astfel de emisiuni este numele de familie. Revistele de femei şi cele de can-can prezintă în mod egal aspecte din viaţa femeilor cunoscute pentru acţiunile lor şi cea a femeilor cunoscute pentru acţiunile soţilor lor. Ele nu au putere ci influenţă. Au identităţi funcţionale: mamă, soţie, soră. Consecinţe: a crescut îngrijorător numărul casnicelor - 26,7 % dintre femeile din România sunt casnice. De asemenea se constată revenirea la modele tradiţionale: femei – manechin, secretară, gospodină. Strategia de împlinire personală a fost înlocuită cu cea de căsătorire cu un bărbat cu posibilităţi materiale.

3. Experienţa anonimatului: femeile nu au istorie individuală, nu au modele individuale ci doar prin excepţie.
Repere educaţionale: Femeile sunt considerate mai mult muze, surse de inspiraţie decât creatoare. Creaţiile lor sunt în mediatizate dacă aparţin domeniilor în acre se manifestă acele trăsături considerate feminine de către stereotipurile culturale. Lecturile esenţiale sunt reflecţii masculine asupra experienţelor umane. Femeile nu se citează unele pe celelalte, preferă să-i citeze pe bărbaţi. Eroinele sunt văzute ca accidente ale istoriei şi nu ca modele posibil de urmat.
Consecinţe: intimidarea reciprocă. Întărirea stereotipurilor de gen, lipsa motivării pentru ieşirea din anonimat.

Televiziunea şi femeile În ultimii ani, stimulate de importul masiv din ţări în care comunicarea este atât de fragmentată, de reviste pentru femei, şi televiziunile au început să se preocupe mai mult de studierea caracteristicilor lor şi să-şi adapteze programele pentru a răspunde aşteptărilor specifice. Astfel, televiziunile au început să analizeze şi să folosească nu problemele femeilor sau cele de care ele ar putea fi interesate ci, mai mult, reacţia lor emotivă la diverşi stimuli. Astfel, programele televiziunilor româneşti vorbesc foarte rar despre femei ci, cel mai des, construiesc situaţii şi personaje care să stimuleze emoţional publicul feminin şi să-l determine să accepte realitatea prezentată ca pe o alternativă la viaţa de zi cu zi.
Continuând pe linia patriarhală potrivit căreia femeile sunt mai puţin active şi mai puţin raţionale decât bărbaţii, televiziunea nu pune în discuţie concepţiile respective ci, folosindu-se de ele, îşi construieşte mesajele astfel încât să perpetueze acest mod pe care chiar majoritatea femeilor îl au de a se privi. Cu alte cuvinte, ca şi în cazul folosirii (stimulării) tendinţei naturale a copiilor de a acorda lucrurilor o atenţie scăzută şi un timp limitat, şi în privinţa femeilor, se foloseşte mentalitatea deja existentă în societate pentru a face mai eficiente programele de televiziune şi, prin urmare, de a consolida această mentalitate la nivelul telespectatorilor ei.
Există o preocupare intensă în departamentele de programming pentru crearea de noi oferte pentru femei. Se identifică acele elemente, care, în opinia celor ce se ocupă de structura programului, le-ar putea interesa cu precădere pe femei şi se introduc într-o emisiune difuzată la ore la care studiile au arătat că majoritatea telespectatorilor sunt femei.
Analiza cantitativă a arătat că programele de televiziune prezintă mai multe personaje masculine decât cele feminine (deşi este cunoscut faptul că raportul este invers în societate). De asemenea, în prime-time, sunt de trei ori mai multe personaje principale masculine decât cele feminine. Diferenţele pot fi mai mari. În serialele de aventuri, bărbaţii sunt de 6 ori mai mulţi decât femeile, în comedii, doar de două ori, iar în publicităţi, raportul se inversează. Nu există studii care să poată identifica efectele concrete ale acestui mod de subreprezentare a femeilor. Dar pot aprecia că, pe termen lung, această subevaluare, această lipsă a modelelor feminine şi această tendinţă de a folosi stereotipurile culturale influenţează modul în care sunt văzute femeile dar, în primul rând, modul în care se văd ele.
O altă analiză arată că femeile din televiziune sunt mai tinere decât bărbaţii, că sunt prezentate în ipostaze lucrative mai rar decât aceştia, că sunt pasive, dependente de bărbaţi şi preocupate excesiv de aspectul fizic. De asemenea, în programele de televiziune, bărbaţii apreciază mai mult femeile pentru înfăţişarea lor decât pentru inteligenţa lor şi pentru capacităţile şi competenţele personale şi profesionale.
Odată cu conştientizarea importanţei femeilor în folosirea resurselor unei familii şi capacităţii de a le influenţa în primul rând datorită timpului sporit pe care îl alocă privitului la televizor, strategii televiziunilor au început să împingă lucrurile spre o reprezentare mai apropiată de realitate a caracteristicilor şi relaţiilor femeilor, spre o înmulţire a rolurilor destinate acestora şi spre diversificarea lor. Cu toate acestea, s-a constatat că programele care le au pe femei în prim plan (exceptând talk-show-rile sau emisiunile sociale) sunt vizionate în egală măsură şi de bărbaţi.
Chiar şi atunci când femeile sunt mai des prezentate, există diferenţe între realitatea construită şi cea din viaţa de zi cu zi. Astfel, în televiziune sunt mult mai multe femei bogate decât în realitate (un sfert din personajele avute faţă de 0,2 % în realitate), au slujbe care presupun responsabilităţi crescute şi problemele cu care acestea se confruntă în realitate (îngrijirea copiilor, discriminarea sexuală, hărţuirea şi sărăcia) sunt subreprezentate. Chiar dacă, în ultimii ani, au apărut mai multe personaje feminine în vârstă, ele tind să interpreteze acelaşi rol ca şi cele mai tinere.
Interesant, în acest context, este raportul echilibrat care există între femeile şi bărbaţii care prezintă ştirile. Explicaţia rezidă în faptul că emisiunile informative se adresează preponderent laturii raţionale şi atrag, prin urmare, în faţa televizoarelor un număr egal de femei şi bărbaţi. Studiile au arătat că, în timp ce prezentatorul bărbat este mai credibil şi privit ca un garant al seriozităţii şi aprofundării ştirilor, prezentatorul femeie este receptată ca pe un factor de echilibru, de implicare şi de dovadă a relevanţei ştirii pentru telespectator. Se poate observa că aceste mesaje se combină prin folosirea, cu preponderenţă, a echipelor de prezentatori la buletinele de prime-time. În schimb, în programe care presupun analiză rapidă şi capacitate de a răspunde prompt confruntării, cum ar fi talk-show-rile, femeile sunt subreprezentate. Mai mult, şi invitaţii acestor emisiuni sunt în marea lor majoritate bărbaţi. Acest lucru nu reflectă absenţa femeilor capabile să susţină un talk-show ci prezenţei mentalităţii potrivit cărora de lucrurile grave, importante trebuie să se ocupe bărbaţii. Moderarea unei discuţii este privită de telespectatori ca un lucru greu şi, prin urmare, este destinată bărbaţilor. Mai mult, o femeie agresivă (rol cerut de cele mai multe tipuri de dezbateri) este receptată negativ, spre deosebire de bărbatul agresiv care nu face decât să ilustreze stereotipul cultural despre masculinitate. Aşa cum femeile nu plecau la război (iar figurile eroice – Ecaterina Teodoroiu şi Jean D Arc au fost considerate excepţii de geniu) nu sunt la fel de credibile în confruntări, chiar şi verbale. Se poate observa păstrarea stereotipului privind pasivitatea femeii şi implicarea acestora doar în acţiuni care nu presupun confruntări directe cu ceilalţi. Femeile sunt asociate în viaţa de fiecare zi cu noţiuni precum: educaţie, grijă, divertisment. Mult mai rar sunt asociate cu: analiză, strategie, confruntare şi dezbatere. Nu e de mirare că ele asumă roluri în aceste domenii şi în cadrul emisiunilor de televiziune. Astfel, realizatorii încearcă să nu creeze o discrepanţă între prezentarea femeii şi aşteptările telespectatorilor, condiţionate de mentalitatea de tip patriarhal. Cu alte cuvinte, absenţa femeilor din situaţii care presupun analiză şi confruntare nu reflectă misoginismul realizatorilor ci teama lor de a nu fi credibili în ochii unui auditoriu cu stereotipuri culturale extrem de puternice. Cu toate acestea, s-a putut observa că televiziunea este printre mijloacele mass-media care încearcă, timid, să schimbe câte ceva în atitudinea telespectatorilor faţă de acest aspect al funcţionării societăţii. Realizarea de tot mai multe programe care au în prim plan personaje feminine ce pot deveni modele pentru tinerele telespectatoare, abordarea unor probleme specifice într- un stil mai puţin sectar precum şi ilustrarea unor noi moduri de a se relaţiona la celelalte elemente ale societăţii au început să modifice atitudinea telespectatorilor faţă de femei. Dacă, înainte de 1989, o femeie director era privită cu multă neîncredere, astăzi, majoritatea oamenilor s-au obişnuit cu ideea că pot avea oricând un şef-femeie. Chiar dacă numărul acestora este mult mai mic decât ar trebui să fie dacă s-ar respecta proporţiile existente la bărbaţi, existenţa acestora nu mai contravine stereotipurilor culturale, ba, mai mult, le-au modificat într-o mare măsură. Promovarea femeilor în politică ar avea, pe lângă efectul dorit de liderii de partid de atragere a electoratului feminin, şi rolul de a modifica stereotipul cultural legat de capacitatea acestora de a coordona şi gestiona probleme importante, care nu se rezumă doar la căminul sau locul lor de muncă.

În timpul copilăriei, băieţii se uită mai mult la televizor decât fetiţele. Acest lucru nu se datorează lipsei de oportunităţi egale ci faptului că cele mai multe programe pentru copiii sunt mai interesante pentru băieţi. Aceştia sunt mai interesaţi de desene animate, seriale de aventuri, ştiri şi emisiuni sportive. În general, în momentul în care televizorul este deschis, băieţii şi bărbaţii au tendinţa de a fi mai atenţi la ceea ce se întâmplă pe ecran decât femeile. Băieţii sunt mult mai atraşi de imaginile puternic animate şi la programe care presupun acţiune. Femeile sunt mult mai răbdătoare în acest sens, preferând imaginile mai statice, pe care le pot admira un timp mai îndelungat şi programele cu desfăşurare a intrigii într-un timp mai îndelungat şi fără schimbări spectaculoase în derularea acţiunii.
În schimb, dintre adulţi, femeile sunt cele care se uită cel mai mult la televizor. De data aceasta, unul dintre motive este diferenţa de oportunităţi. Femeile stau mai mult acasă decât bărbaţii şi au, prin urmare, mai multe ocazii de a privi emisiunile de televiziune. Acest lucru a fost demonstrat de studiile care au reflectat faptul că femeile care lucrează 8 ore pe zi se uită mult mai puţin la televizor decât cele care merg la serviciu mai puţin sau stau acasă dar tot atât de mult ca şi bărbaţii care lucrează normal. S-a arătat astfel că televiziunea nu este mai atractivă pentru femei ci că ele reprezintă, din motive exterioare calităţii programelor, grupul de telespectatori cel mai numeros, fiind, prin urmare şi cel mai supus influenţei pe care o exercită televiziunea. Mai mult, studiile au arătat că în prime-time, atunci când ambele categorii de femei se uită la televizor, nu există diferenţe notabile între timpul acordat de acestea programelor.
E greu de stabilit o legătură cauzală între reflectarea femeilor la televizor şi modul în care acestea sunt privite în societate. De altfel, toţi analiştii tind să considere că mentalitatea din societate a influenţat în mod categoric reflectarea femeilor în programele de televiziune şi mult mai puţin invers.
Un studiu realizat asupra a două grupuri a arătat că, fetele din grupul care n-a avut acces la televizor au mult mai puţine stereotipuri legate de sex. În schimb, fetele din celălalt grup au atitudini negative faţă de propriul gen şi dezvoltă stereotipuri puternice legate de rolul femeii în societate şi, mult mai important, de ceea ce pot şi trebuie să facă femeile sau de ceea ce nu sunt capabile sau nu e bine să facă femeile.
Aşa cum spuneam, televiziunea reflectă într-o mare măsură modul în care societatea se vede. Şi în cazul femeilor, realitatea prezentată reflectă mai degrabă concepţia cvasiunanim împărtăşită despre interesele lor, despre relaţiile lor cu bărbaţii, despre raportările lor la muncă, maternitate, social, politic, cultural. Fără să încerce punerea acestora în discuţie şi redefinirea lor pentru o conştientizare mai profundă a adevăratei valori şi pentru dezvoltarea unei strategii prin care femeile să contribuie în mod mult mai activ la evoluţia societăţii, programele de televiziune abordează, de cele mai multe ori, aceleaşi probleme, considerate de toată lumea, ca fiind cele ce le preocupă (sau ar trebui să le preocupe) pe femei. Cu alte cuvinte, în loc să se încerce descoperirea de moduri în care femeile să ceară şi să dea mai mult societăţii, emisiunile le învaţă cum să ceară şi să dea mai bine ceea ce se consideră în mod tradiţional că ar trebui să ceară şi să dea femeile.
De aceea cred că atenţia realizatorilor de televiziune ar trebui să se îndrepte nu exclusiv asupra unei reflectări cât mai exacte a perceperii femeilor în societate ci asupra prezentării rolului pe care acestea l-ar putea juca. Accentul ar trebui pus pe combaterea mentalităţii şi nu doar pe ilustrarea ei. Promotorii acestei strategii ar putea deveni tocmai tinerii a căror mentalitate a fost modificată prin participarea mai activă la viaţa cetăţii şi de schimbările apărute în programele prezentate de televiziunile din România.

 * Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE

Televiziunea si Violenta

0



Crime, violuri, tâlhării, incesturi, bătăi... Cu câte dintre aceste lucruri ne întâlnim în viaţa de zi cu zi ? Şi, mai ales, câţi dintre noi ? Mă refer la implicarea noastră directă, ca participant sau spectator nemijlocit la astfel de evenimente ? La foarte puţine ! Şi atunci, îşi poate pune cineva întrebarea: „De ce se preocupă atât de mult televiziunea să ne prezinte zilnic mostre din faţa nevăzută (pentru mulţi dintre noi) a societăţii umane ?“ În măsura în care astfel de gesturi reprezintă doar excese ale unor indivizi, minoritari în cadrul unei societăţi obişnuite, de ce televiziunea amplifică numărul lor, inducând senzaţia de manifestare majoritară a lumii din afara pereţilor locuinţei fiecăruia dintre noi ? De ce telespectatorii trebuie obişnuiţi cu violenţa, manifestată plenar în programele de televiziune ? De ce aceiaşi telespectatori se uită în număr mare la astfel de programe, determinând creşterea audienţei şi, implicit, orientarea televiziunilor spre achiziţia şi difuzarea de programe asemănătoare ? De ce televiziunile dau curs unei astfel de determinări, fără să ţină cont de efectele unei astfel de repropuneri a realităţii prin intermediul micului ecran ?
O mulţime de întrebări la care au încercat să dea răspunsuri armate de sociologi, psihologi şi ziarişti. Întrebări la care, de cele mai multe ori nu se doreşte găsirea unui răspuns. De ce ? Pentru că, nu s-a găsit încă direcţia justă în determinarea acestui fenomen. Cu alte cuvinte, nu s-a putut încă stabili cu certitudine cine influenţează pe cine. Televiziunea, prin programele sale cu conţinut violent stimulează acea latură a personalităţii telspectatorilor care se va manifesta similar în viaţa de zi cu zi sau acele persoane care au porniri violente (inhibate din diferite raţiuni sociale) au o predilecţie pentru a viziona astfel de programe, determinând audienţe record ? Cu alte cuvinte dilema este: Televiziunea, determinant de violenţă în societate sau televiziunea, efect al violenţei din societate ?

Televiziunea – stimulator de violenţă

Trebuie plecat de la o constatare de bun simţ. Influenţa imensă pe care televiziunea o are asupra atitudinilor, convingerilor şi comportamentului telespectatorilor săi nu poate fi negată şi, prin urmare, e greu de presupus că violenţa reflectată de programele sale ar trece fără să lase urme în modul în care oamenii se raportează la ceilalţi şi la societate. Rămâne de văzut în ce măsură conţinutul programelor influenţează creşterea numărului manifestărilor violente din societate.
S-au realizat mai multe studii în acest sens. Unul dintre cele mai elocvente este Notel Study of Violence, desfăşurat într-o mică localitate din Canada. Până în 1973, anul începerii experimentului, locuitorii nu avuseseră acces la programele de televizune din cauza distanţei care separa orîşelul de centre urbane cu staţii de retransmisie a semnalului de televiziune. În doi ani, cercetătorii au putut constata o creştere cu 160 % a numărului actelor de violenţă fizică în cadrul comunităţii din Notel în timp ce, în alte două oraşe (comparabile ca mărime) în care locuitorii avuseseră acces la televiziune şi înainte de începerea experimentului, rata comportamentului violent rămăsese în mare neschimbată.
Un alt studiu a vizat evoluţia ratei criminalităţii în Statele Unite, Canada şi Africa de Sud în urma apariţiei şi răspândirii televiziunii. Astfel, între 1945 şi 1974, În Canada şi Statele Unite rata criminalităţii a crescut cu 92, respectiv 93 %, în timp ce în Africa de Sud, ţară în care nu exista televiziune (!), aceeaşi rată a crescut cu 7 %. După 1975, an în care a început emisia televizată şi în Africa de Sud, rata criminalităţii a crescut cu 130 %. În fiecare ţară s-a observat că în 10-15 ani de la introducerea televiziunii, numărul crimelor s-a dublat.
Există cazuri celebre în istoria criminalităţii de tineri care au ucis numai pentru a copia o schemă violentă văzută în televiziune. Un mare impact asupra publicului american a avut-o cazul fraţilor Brown din Minessota, care şi-au ucis părinţii, folosind un procedeu copiat până la amănunt dintr-un film de ficţiune văzut la televizor. Cei doi au fost condamnaţi, deşi apărarea a susţinut până la sfârşit că o responsabilitate egală poartă şi televiziunea care programase filmul incriminat. Cauzele violenţei din societatea contemporană sunt multiple: creşterea într-o familile dezorganizată, abuzurile la care au fost supuşi copiii, frustrarea legată de nivelul de trai, continua goană după oportunităţi mereu refuzate, dificultatea din ce în ce mai mare de a trece peste prăpastia care separă categoriile sociale, greutatea de a alege singur un drum în viaţă etc. În orice caz, decizia privind dacă şi cum să folosim violenţa ca răspuns la numeroasele şi variatele conflicte cărora trebuie să le facem faţă în fiecare zi este determinată de regulile, normele şi standardele de comportament pe care fiecare om le asimilează din lumea înconjurătoare. Din această lume de la care învăţăm ce valori trebuie să respectăm şi în ce sistem trebuie să le integrăm pentru a ne permite o relaţionare cu ceilalţi cât mai benefică pentru întregul ansamblu al societăţii, fac parte nu numai părinţii noştri şi şcoala cu educatorii ei ci şi televiziunea, cu cele peste 7 ore cât ne pătrunde în medie în casă. Oamenii au tendinţa de a învăţa de la fiecare element cu care vine în contact. Este imposibil de crezut că ei nu învaţă de la acea structurare a realităţii care le este propusă în fiecare zi într-o cantitate care, aşa cum arătam în alt capitol, este depăşită doar de somn şi de serviciu. Astfel, televiziunea a început să joace un rol subtil de profesor de norme şi standarde de comportament, rol acceptat (dacă nu întotdeauna conştient) de majoritatea telespectatorilor. De aceea, este greu de contestat faptul că orice modificare a atitudinilor şi comportamentului unor indivizi nu are la bază o schimbare a sistemului de valori în care acesta crede şi, implicit, o influenţă a acelor surse care au şi rol educativ.
Perseverenţa cu care mulţi manageri şi jurnalişti susţin că televiziunea nu ar trebui să aibă un rol educativ arată tocmai incapacitatea de asumare a acestui rol pe care televiziunea l-a căpătat, indiferent de intenţiile sale. A susţine că televiziunea informează fără să formeze este ca şi cum ai dori ca soarele să încălzească fără să dea lumină. Orice act informativ este, în acelaşi timp, şi un act formativ, chiar dacă intenţiile sursei nu converg în această direcţie. Este un fenomen obiectiv care ar trebui să-i preocupe pe acei jurnalişti care cred că, negând rolul educativ al televiziunii, acesta nu există.

Televiziunea – efect al violenţei din societate.

Am văzut într-un alt capitol cum numărul mare de avocaţi prezenţi în programele de televiziune este o rezultantă a prestigiului de care se bucură această profesie şi a convingerii telespectatorilor că există şi în realitate un număr mare de astfel de apărători ai legii. De ce n-am face un raţionament similar şi în privinţa violenţei ? Am arătat mai înainte că transformarea rapidă şi, de multe ori, neprevăzută a universului şi ale legilor care-l guvernează şi care condiţionează relaţiile fiecărui individ cu ceilalţi şi cu societatea în întregul ei au dus la apariţia şi acutizarea unui sentiment de nesiguranţă în rândul oamenilor. Este logic ca această nesiguranţă să fie asociată cu frica de fenomene care ar putea influenţa negativ viaţa persoanei în cauză. Unul dintre aceste fenomene (destul de răspândit, chiar dacă prin manifestări de mică intensitate) este violenţa. Şi, aşa cum un copil, lăsat singur pe întuneric, va începe să identifice în umbrele făcute de ramurile unui copac, monştri care-i ameninţă liniştea, tot aşa şi oamenii vor începe să supradimensioneze violenţa, creându-i o dimensiune simbolică mult mai mare decât în realitate. Putem defini violenţa şi ca schimbarea bruscă a unor elemente devenite obişnuite prin continuitate în viaţa noastră. Astfel, fiecare acţiune a celor din jur poate fi privită ca un act de violenţă, altfel spus, ca un act destinat modificării echilibrelor interne. Prin urmare, nu este de neînţeles tendinţa de aştepta în tensiune orice semn al vreunei încercări de schimbare a acestor echilibre. De aceea, de multe ori, un gest primeşte un răspuns disproporţionat, alimentat mai mult de starea de tensiune a celui care l-a recepţionat decât de intenţia celui care l-a făcut. se intră astfel într- o spirală a violenţei, care, uneori scapă de sub control. Sigur, nu putem să nu-i numim şi pe acei indivizi care, din considerente psihice, privesc violenţa ca pe un mijloc de a supravieţui. Din lipsa unor date medicale, însă, prefer să nu ne concentrăm asupra lor, mai ales că, în marea lor majoritate, telespectatorii sunt oameni normali, cu o inteligenţă şi grad de instrucţie medii.
Ţinând cont de această nouă configuraţie a relaţiilor umane, care include, chiar dacă nu întotdeauna în formă manifestă, violenţa, putem găsi cel puţin două motive pentru care oameni obişnuiţi, care, în viaţa de fiecare zi, sunt incapabili de acte violente, au o anumită apetenţă faţă de reflectarea unor astfel de gesturi în televizuine.
Există şi se manifestă în natura umană influenţele regnului căruia îi aparţinem. Este greu de ignorat latura animală, controlată în mare parte de instincte. Putem observa că, orice obstacol pus în calea satisfacerii imediate a instinctelor naşte violenţă. Oamenii şi-au construit de-a lungul istoriei lor, mecanisme de inhibare a acestor instincte, încercând îmbinarea unor norme de convieţuire, sociale, morale şi etice. Au apelat la raţiune pentru a diminua influenţa instinctelor asupra acţiunii omului dar şi pentru a descuraja tendinţa de a răspunde cu violenţă frustrărilor. Toate aceste instincte au găsit din ce în ce mai puţine posibilităţi de a se manifesta, frustrarea ducând la unii, la acte de violenţă, dublate de un dezechilibru psihic profund. La cei mai mulţi dintre ei, fie raţiunea a reuşit să preia controlul conştient al acţiunilor şi interacţiunii cu ceilalţi fie aceste instincte au fost inhibate de frica repercusiunilor. Frustrarea continuă să rămână, de cele mai multe ori, şi ea se vede diminuată, indirect, prin urmărirea unor acte de violenţă la care nu luăm parte decât emoţional. Cu alte cuvinte, vizionarea unor acte de violenţă permite defularea emoţională a acumulărilor de tensiune de peste zi. Participarea, chiar dacă numai emoţională, la violenţă, răspunde pe undeva tendinţei naturale (a nu se înţelege normale – general acceptată de autoevaluarea socială) de a reacţiona dur la multiplele restricţii puse de societate în calea manifestării instinctelor. O a doua explicaţie ar putea fi sentimentul de uşurare pe care îl simte o persoană constatând că nu se numără printre victimele violenţei. Discrepanţa dintre violenţă, suferinţa pe care aceasta o provoacă şi confortul ambientului în care o persoană priveşte la televizor, induce un sentiment suplimentar de siguranţă şi linişte. Cu cât violenţa manifestată este mai mare cu atât creşte şi mulţumirea că nu faci parte dintre victimele ei. Mai mult, conştientizarea faptului că orice act de violenţă este pedepsit mai devreme sau mai târziu, este reconfortantă pentru omul care trăieşte cu acea nesiguranţă de care vorbeam mai devreme. Scoatem aici din cauza violenţa eroului pozitiv care este justificată de necesitatea combaterii violenţei (mult mai mari) a personajului negativ.
Mai există un fenomen. De multe ori, în filme, violenţa este văzută ca un mijloc de a rezolva o situaţie. Întotdeauna oamenii i-au admirat pe cei care ştiu să rezolve situaţiile dificile, chiar dacă nu întotdeauna au aprobat şi mijloacele folosite. De aceea, de multe ori, violenţa trece în subsidiar, concluzia predominantă fiind că personajul respectiv a reuşit să rezolve o situaţie care risca să-i afecteze negativ viaţa. N-am auzit un părinte care să fi protestat împotriva basmelor în care Făt Frumos îi taie capul Balaurului. Este o formă de violenţă (dar rămâne violenţă) justificată social. Tot astfel, dorinţa de a vedea un film care să reflecte rezolvarea unor probleme de către eroii pe care-i admirăm poate detrona reţinerea pe care am avea-o în mod normal faţă de acte de violenţă.
Toate aceste motive determină apetenţa telespectatorilor faţă de filmele sau programele care includ acte de violenţă, fizică sau verbală. Nu putem susţine că oamenii se uită la televizor pentru că doresc să înveţe cum să răspundă cu violenţă în viaţa de zi cu zi, mai ales că, în ciuda cazurilor cărora li s-a făcut o publicitate exagerată în mass-media, nu toţi oamenii care se uită la televizor şi, în special, la programe cu conţinut violent, devin criminali. Este clar că la transformarea unui om obişnuit într-un ucigaş sau violator concură mai multe elemente şi că influenţa televiziunii poate fi unul dintre ele, dar nu cel determinant.
Concluzie
Putem spune că televiziunea reflectă într-o oarecare măsură, percepţia pe care telespectatorii săi o au asupra incidenţei actelor de violenţă în realitate. Programele de televiziune redau diferitele concepţii existente despre provocările la care societatea îl supune pe individ şi modurilor în care acesta le poate face faţă. În acelaşi timp, însă, televiziunea este cea care atrage atenţia asupra folosirii unor moduri de reacţie incompatibile cu regulile stabilite la nivel social. Violenţa era un fenomen şi înainte de apariţia televiziunii iar creşterea intensităţii acestuia în urma difuzării de emisiuni cu caracter violent nu este suficientă pentru a trage concluzia că ea este vinovată de violenţa din societate. Dacă în acea comunitate din Notel existau înainte de apariţia televiziunii 3 criminali iar numărul acestora a crescut la 7 după introducerea ei (la câteva mii de locuitori) nu înseamnă că televiziunea a provocat o explozie de violenţă ci doar, că a stimulat acele porniri naturale (care existau deja în formă latentă) ale persoanelor care au devenit violente. Cu alte cuvinte, programele iuncriminate n-au făcut decât să dea apă la moară şi o justificare celor care aveau deja în ei morbul violenţei şi al dispreţului faţă de valori şi faţă de ceilalţi oameni. Şi chiar dacă numărul celor care devin criminali în urma vizionării de emisiuni de televiziune este cu mult mai mic decât cei care comit acte de violenţă din cauza incapacităţii societăţii în ansamblul ei de a rezolva problemele care îi determină pe aceştia să răspundă astfel dificultăţilor cu care se confruntă, nu putem să neglijăm efectele pe care le au emisiunile violente asupra telspectatorilor (în special copii) şi să le considerăm insignifiante. Dimpotrivă, observarea impactului din ce în ce mai mare pe care televiziunea îl are asupra societăţii trebuie să declanşeze un semnal de alarmă asupra conturării din ce în ce mai clare a cercului Violenţă-Televiziune-Violenţă.
Efectele vizionării actelor de violenţă în televizor

Este demonstrat faptul că, în primii ani, copiii imită comportamentul adulţilor ca o metodă de a învăţa despre o lume care le este deocamdată inaccesibilă. S-a observat că, şi la câteva zile, copiii imită mimica facială a celor din jur. În acelaşi fel, aşezat în faţa televizorului, copilul va imita comportamentul adulţilor (sau al altor copii) pe care îi vede manifestându-se.
Problema rezidă în incapacitatea acestor copiii de a-şi da seama dacă ceva trebuie sau nu imitat. Cu alte cuvinte, un copil nu are acele noţiuni şi valori care stau la baza discernământului. S-a realizat un experiment: trei grupuri de copii au vizionat câte un film în care un adult maltrata o păpuşă. În primul film, adultul era recompensat, în al doilea acţiunea acestuia nu avea nici o repercusiune iar în al treilea, adultul era pedepsit. S-a constatat că copiii din primele două grupe s-au comportat ulterior mult mai violent decât cei din grupa a treia. Analiza efectuată asupra filmelor violente a demonstrat că, în cele mai multe din cazuri, violenţa este răsplătită într-un fel sau în altul. De cele mai multe ori, atât eroii pozitivi cât şi criminalii folosesc violenţa pentru a rezolva rapid o situaţie. Şi chiar dacă personajul negativ moare după ce a folosit violenţa, cel pozitiv este recompensat (medaliat sau sărutat de iubita lui) după ce a recurs la acelaşi tip de acţiuni violente. În cele mai multe programe de ficţiune nu se pune accent pe efectele violenţei: suferinţă şi urmări pe termen lung, indiferent dacă acestea sunt fizice sau psihice. Un studiu comparativ între emisiunile televiziunilor din Statele Unite şi cele din Japonia arată că, deşi frecvenţa actelor de violenţă este asemănătoare, în societate diferă numărul acţiunilor criminale (în favoarea Japoniei). S-a observat că programele japoneze pun un accent mai mare pe efectele violenţei (durere şi suferinţă) asupra celor care o suportă. Mai mult, majoritatea actelor de violenţă sunt făcute de personajele negative şi sunt îndreptate împotriva eroilor pozitivi, devenind astfel imorale. Au fost identificate patru mecanisme care fac legătura dintre programarea de emisiuni cu conţinut violent şi comportamentul agresiv al copiilor telespectatori. Primul mecanism se referă la absenţa consecinţelor asociate cu actele de violenţă şi la modul în care o situaţie poate fi rezolvată mai convenabil. Mecanismul îi învaţă pe copii că violenţa este cel mai bun răspuns la situaţii dificile şi că este cel mai eficient mod de a pune capăt unui conflict. În televiziune, violenţa devine cea mai atractivă şi mai eficientă metodă de a rezolva problemele. Televiziunea propune doar un procent de 4 % de soluţii non violente de rezolvare a unei situaţii conflictuale. Prin urmare, tânărul este obişnuit să nu caute alte soluţii şi să o adopte pe cea mai rapidă şi, evident, cea mai eficientă. Urmărirea unui număr impresionant de acte de violenţă provoacă o obişnuire a telespectatorului cu ele şi la acceptarea ideii că violenţa poate fi un mod normal de a trăi. Astfel, copiii care au urmărit celebrul serial „The Power Rangers“ au comis în primele două minute de după închiderea televizorului, de 7 ori mai multe acte de agresiune decât copiii care n-au vizionat acest program. Într-o confruntare există aproape întotdeauna personajul 100 % pozitiv şi persoanjul 100 % negativ. Vor exista, la sfârşitul ei, un învingător şi un învins. De aceea, urmărirea confruntării este plină de neprevăzut şi de distracţie. Al doilea mecanism este cel prin care unele personaje sunt recompensate pentru rezolvarea unei situaţii. Este demonstrat faptul că copiii nu sunt capabili să facă distincţia între recompensarea rezolvării situaţiei şi recompensarea modului în care s-a făcut. Cu alte cuvinte, un copil poate asocia foarte uşor ideea de recompensă cu folosirea violenţei, scoţând din ecuaţie rezolvarea în sine, în acest mod, a unei situaţii. Întrebat despre motivul pentru care logodnica l-a sărutat pe erou după o confruntare violentă cu duşmanii, un copil va considera răsplata ca fiind datorată faptului că eroul i-a bătut şi anihilat pe duşmani şi nu ideii că, astfel, a salvat-o pe prinţesă de la moarte. Există o diferenţă subtilă între cele două percepţii, chiar dacă unui adult i s-ar putea părea că ele sunt legate şi percepute ca atare de un copil. Există aici şi un alt aspect care priveşte absenţa penalizării celor care uzitează de violenţă. Chiar dacă, în final, agresorul intră în închisoare sau este ucis, rămân nepedepsite punctual alte câteva acte de violenţă pe care le-a făcut. Spre deosebire de realitate, violenţa din televiziune implică puţin sânge, puţină durere şi puţină suferinţă. 47 % din interacţiunile violente din televiziune nu dezvăluie şi rănile provocate victimei. 58 % nu reflectă şi durerea pe care o provoacă. Doar 16 % dintre emisiuni arată efectele pe termen lung din punct de vedere fizic, psihologic, financiar şi emoţional. Al treilea mecanism este cel care duce la desensibilizarea copiiilor în privinţa actelor de violenţă, prin apariţia ideii că ceea ce se întâmplă în televizor nu este real şi, prin urmare, nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi de moartea unui personaj pe care, ulterior, îl vedem evoluând într-un alt film. Senzaţia că, odată terminat filmul, iau sfârşit şi efectele violenţei prezentate este extrem de puternică şi este în măsură să influenţeze raportarea tinerilor şi la actele de violenţă din viaţa de zi cu zi. Faptul că eroul îşi revine sau învie, că actorul care l-a întruchipat (şi este cunoscut faptul că copiii nu fac distincţuia dintre actor şi personaj) moare într-un film pentru a evolua din nou în cel care urmează, sub o altă mască, îi face pe copii să considere actele de violenţă ca fiind lipsite de urmări grave. Uşurinţa cu care tineri asasini au apăsat pe trăgaci a fost explicată şi prin convingerea lor că moartea sau rănirea celui din faţă este la fel de falsă ca şi cele văzute în filme. Mai mult, copiii care se uită mult la filme violente au tendinţa de a empatiza mai greu, de a protesta mai puţin la nedreptăţi şi de a fi mult mai puţin atenţi la suferinţele îndurate de ceilalţi în viaţa reală. Aceşti copiii sunt mult mai puţin afectaţi de violenţa reală şi au tendinţa de a o considera lipsită de conotaţii negative. De multe ori (în proporţie de 67 %) violenţa este prezentată în cheie umoristică în programele pentru copii. Acest lucru facilitează acceptarea ei. Multe dintre actele de violenţă ale copiiilor îndreptate împotriva altora se fac în joacă, dar, de multe ori, au efecte la fel de grave ca şi cele intenţionate. Al patrulea mecanism se referă la ilustrarea violenţei de dragul violenţei. Există multe cazuri în care violenţa continuă chiar şi după ce, în viaţa reală,aceasta nu s-ar mai fi justificat. În schimb, realizatorii îi dau eroului puteri supraumane pentru a o putea opune atacatorului cât mai mult timp. Mai mult, deşi în majoritatea cazurilor reale, după o confruntare violentă, un personaj ar fi trebuit internat de urgenţă în spital, el fiind incapabil să mai continue, în film, acesta, cu ultimele puteri îşi urmăreşte agresorul pe care, inevitabil, îl şi înfrânge într-o încleştare care ar necesita mult mai multe capacităţi fizice decât cele de care mai dispune eroul.
Ca o concluzie, putem identifica acele aspecte ale prezentării violenţei în televiziune care determină ca comportamentul anormal să pară justificat şi acceptabil: - recompensarea sau nepedepsirea celor care comit acte violente
- prezentarea violenţei ca justificată de iminenţa unui pericol greu sau imposibil de înfruntat altfel
- elemente cheie care leagă violenţa de pe ecran cu cea din realitate
- situaţii dramatice care încurajează identificarea cu agresorul
- lipsa efectelor: durere, remuşcări
- realismul unor scene de violenţe care scapă elementelor de identificare a ficţiunii
- număr crescut de victime (6 persoane ucise ne oripilează. 10.000 devin un număr)
- distrugerea prin violenţă a legăturilor dintre prieteni, rude, membrii aceleiaşi bande.
Au fost identificate, în urma analizării acestor 3 mecanisme, 4 efecte asupra copiiilor care urmăresc multe acte de violenţă în televizor:
1. agresivitate – vor manifesta în viaţa obişnuită o agresivitate sporită 2. frică – vor fi mult mai preocupaţi de teama de a nu deveni victimele unui astfel de act de violenţă. În 1994, Gerbner a dat publicităţii un studiu care arată că expunerea la programe violente provoacă amplificarea sentimentelor de vulnerabilitate, dependenţă, anxietate şi frică. Majoritatea copiiilor care privesc mult la televizor cresc cu ideea că lumea „este rea“. Adulţi devenind, au tendinţa de a se hiperproteja, fiind printre cei care achiziţionează arme, câini de pază şi sisteme de alarmă. S-a putut observa o diferenţă între percepţiile locatarilor aceluiaşi cartier: el era considerat nesigur de persoanele care urmăreau mai mult de 4 ore pe zi şi sigur de cei care priveau mult mai puţin la televizor. Întrebaţi de câte ori foloseşte un poliţist arma din dotare în timpul unei patrulări, tinerii au dat ca sigură o medie de 5. În realitate, 47 % dintre poliţiştii americani n-au folosit niciodată arma. 3. nepăsare – devin insensibili la suferinţele celorlalţi pe care le consideră asemănătoare cu cele din filmele de ficţiune 4. efectul circular – copiii activi care urmăresc emisiuni cu caracter violent au tendinţa de a se identifica cu persoanjele, de a le copia şi de a căuta noi emisiuni în care aceste personaje îşi depăşesc vechile performanţe în acţiuni violente. Seymour Feshbach susţinea în 1970 că programele violente au chiar un efect pozitiv, de catarsis (Katharsis – cuvânt grec care înseamnă purificare, eliberare). El argumenta, spunând că acestea dau posibilitate tinerilor să-şi elibereze simţurile de toate tensiunile, participând afectiv la confruntarea de pe ecran. Aceşti tineri, odată eliberaţi, nu vor mai acţiona agresiv în viaţa de zi cu zi, comportamentul lor violent diminuând până la niveluri social acceptabile. Teoria susţine că un copil care vizionează programe violente experimentează indirect violenţa şi îşi descarcă fără efecte dăunătoare surplusul de furie, ostilitate şi frustrare. Cu alte cuvinte, vizionarea de ficţiune violentă este aproape la fel de eficientă ca şi implicarea directă într-o confruntare, ducând la purificarea oamenilor de impulsurile lor ostile. Este o teorie greu de argumentat atât timp cât studiile arată o creştere a manifestărilor violente în realitate în urma vizionării programelor de televiziune şi nu o diminuare a lor, aşa cum ar presupune catarsisul. Violenţa nu este nouă şi nu trebuie ignorată. De asemenea, reflectarea ei nu este întotdeauna negativă. Descrierea violenţa în artă, muzică, pictură şi teatru poate fi pozitivă în măsura în care artistul are capacitatea de a ne face părtaşi la frământările personajelor, la dilemele pe care înfruntă acestea înaintea unui act de violenţă. În măsura în care, prezentată ca o opţiune, este combătută cu argument, violenţa nu poate fi eliminată din reflectarea realităţii. Un aspect pe care ar trebui să se pună mai mult accent este modul în care ideea crimei pătrunde în mintea personajului, confruntării cu sistemul lui de valori, în aşa fel încât violenţa să capete în mintea telespectatorului trăsături clare, conţinând atât cauzele cât şi efectele ei. El trebuie convins că acest lucru nu trebuia să se întâmăplă, că nu era necesar.