Femeile si televiziunea

Motto : „De astăzi avem un nou stăpân: primăvara !“ – Antena 1, 1 martie 1997

Istoria omenirii a arătat că societatea, încă de la primele sale forme de cristalizare, a ţinut cont de diferenţele fizice dintre bărbaţi şi femei, asociindu-le şi diferenţe intelectuale şi caracteriale şi a trasat graniţe între rolurile pe care bărbaţii puteau şi trebuia să şi le asume şi cele pe care erau capabile şi erau obligate să şi le asume femeile. Întreaga evoluţie a societăţii a demonstrat formarea şi consolidarea stereotipurilor culturale legate de trăsăturile specifice femeilor şi bărbaţilor. Perpetuarea acestora a demonstrat incapacitatea celor două categorii de a-şi depăşească condiţia impusă de diferenţele aparente, legate, de multe ori în mod superficial sau abuziv, de presupuse diferenţe calitativ- umane generale. Indiferent de perioadă istorică, şi femeile şi bărbaţii n-au făcut altceva decât să se muleze tiparelor existente şi să se conformeze cât mai bine aşteptărilor condiţionate de modelul cultural şi să se achite de sarcinile care decurgeau din asumarea unor roluri prestabilite. De-a lungul istoriei femeile au fost mai preocupate de păstrarea acestui status-quo artificial pentru conservarea siguranţei pe care le-o dădea, în timp ce bărbaţii erau preocupaţi exclusiv de raporturile de putere dintre bărbaţi. De aceea schimbările acestei stări de fapt la nivelul mentalităţii colective sunt extrem de dificile şi de dureroase pentru că riscă să modifice structura relaţiilor din societate. Există o dublă provocare căreia trebuie să-i facem faţă: schimbările la nivelul membrilor societăţii umane în general (mult publicizata globalizare) şi cele dintre bărbaţi şi femei, ca parteneri în confruntarea cu noile cerinţe ale structurii sociale. De aceea, înainte de a analiza modul în care femeia este văzută în societatea românească, trebuie să vedem câteva dintre stările de fapt la ora actuală pe plan mondial: Femeile - trăiesc mai mult
- reprezintă jumătate din populaţia globului
- realizează aproape două treimi din întregul volum de muncă
- îşi asumă cea mai mare parte a activităţilor casnice
-primesc doar a zecea parte din venitul generat
-deţin în proprietate mai puţin de a suta parte din bunurile mondiale
Studiile realizate la nivelul ţărilor din Europa de Est au arătat apariţia, în special după 1989 a unor fenomene comune:
- feminizarea populaţiei
- feminizarea sărăciei
- un şomaj mai ridicat în rândul femeilor
- un număr crescut de femei care renunţă la serviciu pentru a se putea ocupa de casă
- diminuarea reprezentării politice
Analizele culturale efectuate de-a lungul timpului în ţara noastră au arătat că românii au stereotipuri personale extrem de puternice. Ele se referă la atributele unui grup (al unui sex). Considerăm în general că grupul respectiv are anumite trăsături caracteristice care se regăsesc la fiecare membru al lui. Orice neconcordanţă între realitate şi stereotipul nostru cultural este privită cu suspiciune şi i se dau, de cele mai multe ori, explicaţii bazate pe convingerile noastre şi nu pe argumente obiective.

Iată care sunt trăsăturile bărbăteşti prezente în imaginea pe care românii o au despre ei:
- Independenţă
- Raţionalitate
- Agresivitate
- Obiectivitate
- Încredere în sine
- Spirit de competiţie
- Capacităţi de analiză
- Înclinaţie spre esenţă
- Înclinaţie spre ştiinţă
- Ambiţie
- Autoafirmare

Iată, în contrapondere, trăsăturile feminine considerate definitorii de către români:
- Dependenţă
- Emotivitate
- Blândeţe
- Subiectivitate
- Nevoie de protecţie
- Teama de a nu-i răni pe ceilalţi
- Sensibilitate la context
- Înclinaţie spre detaliu
- Înclinaţie spre arte
- Tact
- Grijă faţă de alţii
În general, activarea stereotipurilor depinde de cantitatea şi calitatea informaţiilor pe care le avem despre o persoană. Suntem tentaţi să folosim stereotipurile atunci când avem puţine informaţii. O femeie care fumează pe stradă este considerată (chiar şi în cărţile de bune maniere) indecentă. O femeie beată este mult mai odioasă chiar şi în ochii femeilor decât un bărbat beat. O femeie trebuie, în general, să asculte.
Efectele stereotipurilor sunt dintre cele mai variate. Astfel, faptul că ne aşteptăm ca bărbaţii să se comporte într-un anumit mod iar femeile în altul, că bărbaţii trebuie să-şi asume unele roluri iar femeile alte roluri, că bărbaţii sunt cei dotaţi de natură pentru a conduce societatea în timp ce femeile sunt destinate doar asigurării condiţiilor necesare, duce la descurajarea persoanelor aparţinând fiecărui sex de a-şi asuma rolul celorlalţi. Stereotipurile exagerează diferenţele dintre grupuri şi le minimalizează pe cele din cadrul aceluiaşi grup. Stereotipurile duc la prejudecăţi şi, prin urmare, la discriminări. Se ştie că, în multe companii, femeile sunt puse să emneze la angajare un contract prin care se angajează să nu rămână însărcinate o anumită perioadă de timp.
Aceste stereotipuri sunt împărtăşite în comun de cele două genuri. Astfel, trăsăturile de care vorbeam mai sus nu sunt atribuite persoanelor unui gen doar de cele aparţinând celuilalt gen ci şi de ele însele. Multe femei împărtăşesc opinia bărbaţilor despre ele şi-şi educă copiii-fete în acelaşi spirit. Mai mult, femeile acţionează de multe ori pentru confirmarea trăsăturilor pe care ştiu că le sunt atribuite (inclusiv de către celelalte femei) pentru a nu ieşi din tipare, pentru a nu se trezi izolaţi sau ironizaţi de ceilalţi. De multe ori, femeile renunţă din proprie iniţiativă sau, mai mult, privesc anumite subiecte ca fiind tabu, numai pentru că ştiu că ele nu sunt de competenţa femeilor sau nu pot fi abordate cu trăsăturile specifice lor (considerate astfel de stereotipuri). Succesul în viaţa poate fi atins (în baza stereotipurilor) pe căi diferite. Băieţii au talent, au capacităţi deosebite şi sunt perseverenţi în timp ce femeile sunt harnice, răbdătoare, ambiţioase şi pline de tact. Astfel, de la vârste fragede, copiii sunt îndrumaţi să-şi folosească acele trăsături care sunt considerate de succes în viaţă, ţinând cont, evident, de genul căruia îi aparţin. Băieţii sunt inhibaţi să-şi folosească latura sensibilă iar fetele pe cea pragmatică. Li se dau exemple de cariere de succes, bazate, cum ar putea fi altfel, pe acele trăsături specifice, devenite stereotipuri culturale. Astfel şi formele de succes devin stereotipuri culturale. O femeie general al Poliţiei Române este considerată o dovadă de succes în timp ce un bărbat în aceeşi poziţie este tratat ca un caz normal. Un şef de cabinet bărbat este privit cu curiozitate dacă nu cu suspiciune. Din fericire, cel puţin la nivel mediu, nu mai este considerat straniu de către nimeni faptul că sunt foarte multe femei avocat şi judecător, medic, manager. Se pot explica, în mare parte, concepţiile despre femei şi bărbaţi prin analiza istorică a acestora. În România a existat la începutul acestui secol o societate patriarhală, în care rolul dominant, de lider şi factor de decizie revenea exclusiv bărbatului. El era cel care dispunea de bani şi singurul care decidea cursul vieţii copiiilor. Singura grijă a femeilor era să supravegheze însuşirea de către copii a principiilor tatălui. În cadrul familiilor sărace, femeile aveau doar rol de executant în timp ce în familiile bogate, era folosită ca element decorativ şi ca factor de influenţă în relaţiile dintre familii. Fetele erau crescute pentru a îndeplini aceste roluri şi era singurul lucru pe care ştiau să-l facă atunci când se căsătoreau. Femeile aveau la dispoziţie doar două domenii în care se puteau manifesta: fie familia, pentru cele care nu dispuneau de posibilităţi materiale pentru angajarea altor femei, fie familia şi viaţa mondenă. Cea mai notabilă prezenţă a femeilor în viaţa publică a fost caracterizată de existenţa saloanelor în care se întâlneau artiştii şi oamenii de cultură ai vremii. Despre femei se vorbea public atunci când se căsătoreau şi atunci când reuşeau să creeze un spaţiu frecventat de personalităţi publice - bărbaţi. Excluse din spaţiul social dar stăpâne în universul casnic, femeile încercau să iasă din el, să iasă din anonimatul inerent spaţiului privat. Au făcut-o aducând socialul la ele în casă. Sub învelişul generos cultural artistic, în aceste saloane se făceau de multe ori aranjamente politice sau matrimoniale care influenţau viaţa socială. Practic, societatea românească de dinainte de 1948, rolurile erau împărţite şi asumate tacit, neapărând convulsii deosebite la nivelul relaţiilor dintre bărbaţi şi femei, văzuţi ca membri ai unui grup. Sferele de decizie şi influenţă erau împărţite strict şi nu exista pericolul ca corectitudinea stereotipurilor culturale să fie puse la încercare. În România, votul universal pentru bărbaţi a fost introdus abia în 1923, după interminabile discuţii despre considerarea femeilor ca cetăţeni sau nu. Acestea vor fi recunoscute ca având drepturi legale egale cu bărbaţii abia în 1948, după instaurarea comunismului. S-a creat un cadru care cuprindea un sistem de învăţământ nediscriminatoriu, o serie de politici sociale bune menite să sprijine familiile cu copii şi femeile care lucrau. Dintr-o dată, femeile au avut acces la orice profesie ba, de multe ori, alegerea ei era o problemă politică. Politica vremii prevedea echilibrarea numărului bărbaţilor şi femeilor în majoritatea sectoarelor de activitate. În marea Adunare Naţională existau 34 % femei. Astăzi, ele sunt în Parlament doar 5,5 %. În guvernele comuniste existau aproximativ 11 % femei, în timp ce, în cei 10 ani de democraţie au existat doar două femei ministru. Mentalitatea patriarhală s-a schimbat fragmentat. Pe de o parte schimbările erau inevitabile şi nu puteau fi contestate (aşa cum nu puteau fi contestate celelalte politici de stat), pe de altă parte nu apărea competiţia directă între bărbaţi şi femei care ar fi putut duce la zgândărirea stereotipurilor culturale. Pe de altă parte, reminiscenţele mentalităţii antebelice au indus ideea de transformare nemeritată a raporturilor din societate. Chiar dacă au acceptat că femeile pot face aceleaşi lucruri ca şi ei, bărbaţii au rămas în continuare convinşi că acest lucru nu se datorează decât condiţiilor favorizante. După 1989, s-a revenit într-o oarecare măsură la stereotipurile de dinainte de război, stereotipuri provenite şi din programelor de televiziune din ţări în care se menţin active. Mihaela Miroiu are o teorie interesantă: „Moştenirea patriarhală pretotalitară a subzistat ideologic, alimentată religios şi cultural în toată perioada comunismului. Destrămarea comunităţii pretins egalitare şi înlocuirea ei cu o societate a diferenţelor a fost însoţită de interiorizarea relaţiei inferior-superior şi nu de o valorizare a diferenţelor pe baze paritare“. Astăzi, românilor nu li se mai pare nimic ciudat în ascensiunea femeilor dar nu sunt dispuşi s-o stimuleze sau s-o sprijine. Cu alte cuvinte, nu au nici o problemă cu o femeie care ajunge în posturi cheie, considerate până la comunism ca fiind rezervate bărbaţilor, atât timp cât a făcut-o prin forţe proprii şi nu a fost în competiţie directă cu ei. Din păcate, marea problemă rămâne la nivelul mentalităţii femeilor care, dacă sunt acum convinse că pot face anumite lucruri, rămân tributare mentalităţii care le asociază cu alte moduri de manifestare. Din păcate, multitudinea organizaţiilor de femei apărute în România după 1989 au ca obiectiv principal schimbarea mentalităţii în rândul bărbaţilor şi nu, aşa cum ar fi normal, o schimbare a ei în rândul femeilor. Există şi multe femei care se aruncă în competiţia cu bărbaţii nu pentru că şi-ar dori poziţia pusă în joc sau statutul aferent ci pentru a demonstra că sunt în stare. Această deficienţă ţine, însă, de incapacitatea familiilor din România de a stabili o strategie de viaţă pentru copiii lor în funcţie de caracteristicile proprii, de calităţile şi capacităţile lor. În construirea acestor strategii se ţine cont mai mult de circumstanţe şi condiţionări exterioare. Printre acestea sunt şi cele legate de stereotipurile culturale. Fetele confundă de cele mai multe ori (din cauza educaţiei) realizarea lor ca persoane cu cea de femeie. Iată, în viziunea Societăţii de analize feministe ANA cum sunt reflectate în educaţie experienţele feminine:

1. Experienţe femeieşti: ciclu, graviditate, naştere Repere educaţionale: Femeile au un destin biologic căruia este obligatoriu să-i dea curs. Cele care nu o fac, sunt considerate neîmplinite. Fetele tind să le socotească experienţe private iar băieţii sunt privaţi de înţelegerea corectă a acestora. Consecinţe la nivelul societăţii: implicare slabă a responsabilităţii bărbăteşti – culpabilizare aproape exclusivă a femeilor pentru abandon sau infanticid.

2. Experienţe feminine: viol, pornografie, prostituţie, abuz şi hărţuire sexuală Repere educaţionale: Este promovată imaginea femeii ca obiect sexual. Cazurile sunt reflectate nu ca o carenţă a societăţii ci ca pe evenimente izolate, asociate cu anormalităţi psihice. Prezentarea lor în mass-media rareori are rolul de a educa sau de a trage un semnal de alarmă ci, de cele mai multe ori, doar de fapt divers. Femeile trebuie să placă şi nu să convingă. Nu au viaţă privată ca persoane ci doar ca familie.
Consecinţe: violul marital nu este pedepsit de lege. Prostituţia şi pornografia sunt tacit tolerate de autorităţi. Înmulţirea numărului de cazuri de viol prezentate nu duce la o aprofundare a cauzelor ci la o imunizare a oamenilor. Pe de altă parte a crescut numărul fetelor care încearcă să obţină succesul în viaţă prin stimularea tendinţei bărbaţilor de a le considerate obiect sexual: invazia de agenţii de fotomodele.

3. Experienţa subordonării: dependenţa economică, politică şi socială Repere educaţionale: rareori se dau publicităţii statistici referitoare la femei. Puterea este văzută ca un mijloc de dominare, modelul acesta nepermiţând prezenţa femeilor, considerate susţinătoare ale compromisului. De multe ori sunt realizate emisiuni cu soţiile persoanelor publice sau cu fiicele acestora. Calitatea principală pentru care sunt invitate în astfel de emisiuni este numele de familie. Revistele de femei şi cele de can-can prezintă în mod egal aspecte din viaţa femeilor cunoscute pentru acţiunile lor şi cea a femeilor cunoscute pentru acţiunile soţilor lor. Ele nu au putere ci influenţă. Au identităţi funcţionale: mamă, soţie, soră. Consecinţe: a crescut îngrijorător numărul casnicelor - 26,7 % dintre femeile din România sunt casnice. De asemenea se constată revenirea la modele tradiţionale: femei – manechin, secretară, gospodină. Strategia de împlinire personală a fost înlocuită cu cea de căsătorire cu un bărbat cu posibilităţi materiale.

3. Experienţa anonimatului: femeile nu au istorie individuală, nu au modele individuale ci doar prin excepţie.
Repere educaţionale: Femeile sunt considerate mai mult muze, surse de inspiraţie decât creatoare. Creaţiile lor sunt în mediatizate dacă aparţin domeniilor în acre se manifestă acele trăsături considerate feminine de către stereotipurile culturale. Lecturile esenţiale sunt reflecţii masculine asupra experienţelor umane. Femeile nu se citează unele pe celelalte, preferă să-i citeze pe bărbaţi. Eroinele sunt văzute ca accidente ale istoriei şi nu ca modele posibil de urmat.
Consecinţe: intimidarea reciprocă. Întărirea stereotipurilor de gen, lipsa motivării pentru ieşirea din anonimat.

Televiziunea şi femeile În ultimii ani, stimulate de importul masiv din ţări în care comunicarea este atât de fragmentată, de reviste pentru femei, şi televiziunile au început să se preocupe mai mult de studierea caracteristicilor lor şi să-şi adapteze programele pentru a răspunde aşteptărilor specifice. Astfel, televiziunile au început să analizeze şi să folosească nu problemele femeilor sau cele de care ele ar putea fi interesate ci, mai mult, reacţia lor emotivă la diverşi stimuli. Astfel, programele televiziunilor româneşti vorbesc foarte rar despre femei ci, cel mai des, construiesc situaţii şi personaje care să stimuleze emoţional publicul feminin şi să-l determine să accepte realitatea prezentată ca pe o alternativă la viaţa de zi cu zi.
Continuând pe linia patriarhală potrivit căreia femeile sunt mai puţin active şi mai puţin raţionale decât bărbaţii, televiziunea nu pune în discuţie concepţiile respective ci, folosindu-se de ele, îşi construieşte mesajele astfel încât să perpetueze acest mod pe care chiar majoritatea femeilor îl au de a se privi. Cu alte cuvinte, ca şi în cazul folosirii (stimulării) tendinţei naturale a copiilor de a acorda lucrurilor o atenţie scăzută şi un timp limitat, şi în privinţa femeilor, se foloseşte mentalitatea deja existentă în societate pentru a face mai eficiente programele de televiziune şi, prin urmare, de a consolida această mentalitate la nivelul telespectatorilor ei.
Există o preocupare intensă în departamentele de programming pentru crearea de noi oferte pentru femei. Se identifică acele elemente, care, în opinia celor ce se ocupă de structura programului, le-ar putea interesa cu precădere pe femei şi se introduc într-o emisiune difuzată la ore la care studiile au arătat că majoritatea telespectatorilor sunt femei.
Analiza cantitativă a arătat că programele de televiziune prezintă mai multe personaje masculine decât cele feminine (deşi este cunoscut faptul că raportul este invers în societate). De asemenea, în prime-time, sunt de trei ori mai multe personaje principale masculine decât cele feminine. Diferenţele pot fi mai mari. În serialele de aventuri, bărbaţii sunt de 6 ori mai mulţi decât femeile, în comedii, doar de două ori, iar în publicităţi, raportul se inversează. Nu există studii care să poată identifica efectele concrete ale acestui mod de subreprezentare a femeilor. Dar pot aprecia că, pe termen lung, această subevaluare, această lipsă a modelelor feminine şi această tendinţă de a folosi stereotipurile culturale influenţează modul în care sunt văzute femeile dar, în primul rând, modul în care se văd ele.
O altă analiză arată că femeile din televiziune sunt mai tinere decât bărbaţii, că sunt prezentate în ipostaze lucrative mai rar decât aceştia, că sunt pasive, dependente de bărbaţi şi preocupate excesiv de aspectul fizic. De asemenea, în programele de televiziune, bărbaţii apreciază mai mult femeile pentru înfăţişarea lor decât pentru inteligenţa lor şi pentru capacităţile şi competenţele personale şi profesionale.
Odată cu conştientizarea importanţei femeilor în folosirea resurselor unei familii şi capacităţii de a le influenţa în primul rând datorită timpului sporit pe care îl alocă privitului la televizor, strategii televiziunilor au început să împingă lucrurile spre o reprezentare mai apropiată de realitate a caracteristicilor şi relaţiilor femeilor, spre o înmulţire a rolurilor destinate acestora şi spre diversificarea lor. Cu toate acestea, s-a constatat că programele care le au pe femei în prim plan (exceptând talk-show-rile sau emisiunile sociale) sunt vizionate în egală măsură şi de bărbaţi.
Chiar şi atunci când femeile sunt mai des prezentate, există diferenţe între realitatea construită şi cea din viaţa de zi cu zi. Astfel, în televiziune sunt mult mai multe femei bogate decât în realitate (un sfert din personajele avute faţă de 0,2 % în realitate), au slujbe care presupun responsabilităţi crescute şi problemele cu care acestea se confruntă în realitate (îngrijirea copiilor, discriminarea sexuală, hărţuirea şi sărăcia) sunt subreprezentate. Chiar dacă, în ultimii ani, au apărut mai multe personaje feminine în vârstă, ele tind să interpreteze acelaşi rol ca şi cele mai tinere.
Interesant, în acest context, este raportul echilibrat care există între femeile şi bărbaţii care prezintă ştirile. Explicaţia rezidă în faptul că emisiunile informative se adresează preponderent laturii raţionale şi atrag, prin urmare, în faţa televizoarelor un număr egal de femei şi bărbaţi. Studiile au arătat că, în timp ce prezentatorul bărbat este mai credibil şi privit ca un garant al seriozităţii şi aprofundării ştirilor, prezentatorul femeie este receptată ca pe un factor de echilibru, de implicare şi de dovadă a relevanţei ştirii pentru telespectator. Se poate observa că aceste mesaje se combină prin folosirea, cu preponderenţă, a echipelor de prezentatori la buletinele de prime-time. În schimb, în programe care presupun analiză rapidă şi capacitate de a răspunde prompt confruntării, cum ar fi talk-show-rile, femeile sunt subreprezentate. Mai mult, şi invitaţii acestor emisiuni sunt în marea lor majoritate bărbaţi. Acest lucru nu reflectă absenţa femeilor capabile să susţină un talk-show ci prezenţei mentalităţii potrivit cărora de lucrurile grave, importante trebuie să se ocupe bărbaţii. Moderarea unei discuţii este privită de telespectatori ca un lucru greu şi, prin urmare, este destinată bărbaţilor. Mai mult, o femeie agresivă (rol cerut de cele mai multe tipuri de dezbateri) este receptată negativ, spre deosebire de bărbatul agresiv care nu face decât să ilustreze stereotipul cultural despre masculinitate. Aşa cum femeile nu plecau la război (iar figurile eroice – Ecaterina Teodoroiu şi Jean D Arc au fost considerate excepţii de geniu) nu sunt la fel de credibile în confruntări, chiar şi verbale. Se poate observa păstrarea stereotipului privind pasivitatea femeii şi implicarea acestora doar în acţiuni care nu presupun confruntări directe cu ceilalţi. Femeile sunt asociate în viaţa de fiecare zi cu noţiuni precum: educaţie, grijă, divertisment. Mult mai rar sunt asociate cu: analiză, strategie, confruntare şi dezbatere. Nu e de mirare că ele asumă roluri în aceste domenii şi în cadrul emisiunilor de televiziune. Astfel, realizatorii încearcă să nu creeze o discrepanţă între prezentarea femeii şi aşteptările telespectatorilor, condiţionate de mentalitatea de tip patriarhal. Cu alte cuvinte, absenţa femeilor din situaţii care presupun analiză şi confruntare nu reflectă misoginismul realizatorilor ci teama lor de a nu fi credibili în ochii unui auditoriu cu stereotipuri culturale extrem de puternice. Cu toate acestea, s-a putut observa că televiziunea este printre mijloacele mass-media care încearcă, timid, să schimbe câte ceva în atitudinea telespectatorilor faţă de acest aspect al funcţionării societăţii. Realizarea de tot mai multe programe care au în prim plan personaje feminine ce pot deveni modele pentru tinerele telespectatoare, abordarea unor probleme specifice într- un stil mai puţin sectar precum şi ilustrarea unor noi moduri de a se relaţiona la celelalte elemente ale societăţii au început să modifice atitudinea telespectatorilor faţă de femei. Dacă, înainte de 1989, o femeie director era privită cu multă neîncredere, astăzi, majoritatea oamenilor s-au obişnuit cu ideea că pot avea oricând un şef-femeie. Chiar dacă numărul acestora este mult mai mic decât ar trebui să fie dacă s-ar respecta proporţiile existente la bărbaţi, existenţa acestora nu mai contravine stereotipurilor culturale, ba, mai mult, le-au modificat într-o mare măsură. Promovarea femeilor în politică ar avea, pe lângă efectul dorit de liderii de partid de atragere a electoratului feminin, şi rolul de a modifica stereotipul cultural legat de capacitatea acestora de a coordona şi gestiona probleme importante, care nu se rezumă doar la căminul sau locul lor de muncă.

În timpul copilăriei, băieţii se uită mai mult la televizor decât fetiţele. Acest lucru nu se datorează lipsei de oportunităţi egale ci faptului că cele mai multe programe pentru copiii sunt mai interesante pentru băieţi. Aceştia sunt mai interesaţi de desene animate, seriale de aventuri, ştiri şi emisiuni sportive. În general, în momentul în care televizorul este deschis, băieţii şi bărbaţii au tendinţa de a fi mai atenţi la ceea ce se întâmplă pe ecran decât femeile. Băieţii sunt mult mai atraşi de imaginile puternic animate şi la programe care presupun acţiune. Femeile sunt mult mai răbdătoare în acest sens, preferând imaginile mai statice, pe care le pot admira un timp mai îndelungat şi programele cu desfăşurare a intrigii într-un timp mai îndelungat şi fără schimbări spectaculoase în derularea acţiunii.
În schimb, dintre adulţi, femeile sunt cele care se uită cel mai mult la televizor. De data aceasta, unul dintre motive este diferenţa de oportunităţi. Femeile stau mai mult acasă decât bărbaţii şi au, prin urmare, mai multe ocazii de a privi emisiunile de televiziune. Acest lucru a fost demonstrat de studiile care au reflectat faptul că femeile care lucrează 8 ore pe zi se uită mult mai puţin la televizor decât cele care merg la serviciu mai puţin sau stau acasă dar tot atât de mult ca şi bărbaţii care lucrează normal. S-a arătat astfel că televiziunea nu este mai atractivă pentru femei ci că ele reprezintă, din motive exterioare calităţii programelor, grupul de telespectatori cel mai numeros, fiind, prin urmare şi cel mai supus influenţei pe care o exercită televiziunea. Mai mult, studiile au arătat că în prime-time, atunci când ambele categorii de femei se uită la televizor, nu există diferenţe notabile între timpul acordat de acestea programelor.
E greu de stabilit o legătură cauzală între reflectarea femeilor la televizor şi modul în care acestea sunt privite în societate. De altfel, toţi analiştii tind să considere că mentalitatea din societate a influenţat în mod categoric reflectarea femeilor în programele de televiziune şi mult mai puţin invers.
Un studiu realizat asupra a două grupuri a arătat că, fetele din grupul care n-a avut acces la televizor au mult mai puţine stereotipuri legate de sex. În schimb, fetele din celălalt grup au atitudini negative faţă de propriul gen şi dezvoltă stereotipuri puternice legate de rolul femeii în societate şi, mult mai important, de ceea ce pot şi trebuie să facă femeile sau de ceea ce nu sunt capabile sau nu e bine să facă femeile.
Aşa cum spuneam, televiziunea reflectă într-o mare măsură modul în care societatea se vede. Şi în cazul femeilor, realitatea prezentată reflectă mai degrabă concepţia cvasiunanim împărtăşită despre interesele lor, despre relaţiile lor cu bărbaţii, despre raportările lor la muncă, maternitate, social, politic, cultural. Fără să încerce punerea acestora în discuţie şi redefinirea lor pentru o conştientizare mai profundă a adevăratei valori şi pentru dezvoltarea unei strategii prin care femeile să contribuie în mod mult mai activ la evoluţia societăţii, programele de televiziune abordează, de cele mai multe ori, aceleaşi probleme, considerate de toată lumea, ca fiind cele ce le preocupă (sau ar trebui să le preocupe) pe femei. Cu alte cuvinte, în loc să se încerce descoperirea de moduri în care femeile să ceară şi să dea mai mult societăţii, emisiunile le învaţă cum să ceară şi să dea mai bine ceea ce se consideră în mod tradiţional că ar trebui să ceară şi să dea femeile.
De aceea cred că atenţia realizatorilor de televiziune ar trebui să se îndrepte nu exclusiv asupra unei reflectări cât mai exacte a perceperii femeilor în societate ci asupra prezentării rolului pe care acestea l-ar putea juca. Accentul ar trebui pus pe combaterea mentalităţii şi nu doar pe ilustrarea ei. Promotorii acestei strategii ar putea deveni tocmai tinerii a căror mentalitate a fost modificată prin participarea mai activă la viaţa cetăţii şi de schimbările apărute în programele prezentate de televiziunile din România.

 * Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE