Tehnici de manipulare a mintii, oamenilor, femeilor, tehnici de manipulare sentimentala, manipularea in vanzari
Cele mai noi tehnici in arta manipularii

O scurta istorie a propagandei

1

Propaganda s-a născut în momentul în care omul a încercat să transmită semenului său o informaţie. Este clar că orice manifestare a omului în afară a fost destinată celuilalt. Primele articulări de cuvinte au fost destinate transmiterii unui mesaj care nu mai putea fi construit doar din semne. Orice mesaj e destinat să obţină de la celălalt o reacţie. Orice cuvânt ascunde în el un sâmbure de manipulare, de propagandă. Desenele de pe pereţii peşterilor erau moduri de a exprima viziunea asupra realităţii a oamenilor primitivi. Astfel, o anumită viziune, cea a oamenilor cu talent, avea întâietate asupra altor viziuni, prin însuşi faptul că era cea mai bine reprezentată. Într-o lume în care apucai să cunoşti de-a lungul vieţii câteva zeci de oameni, era primordial să deţii „armele“ transmiterii mesajelor. De la începutul istoriei oamenii au căutat garanţi sociali. Mai întâi vânătorii cei mai iscusiţi care deveneau liderii grupului respectiv. Apoi războinicul care ducea tribul la victorie şi lua prizonieri sau ucidea cât mai mulţi duşmani.
Importanţa lor în ochii celorlalţi se câştiga prin căi simple, liniare, nesofisticate. De aceea, simpla importanţă oferea mesajelor lor greutatea necesară pentru a convinge, fără a se simţi necesitatea unor argumente sau a unor tehnici de propagandă complicate. Argumentul cel mai important în a contrazice un astfel de garant social era să-i iei locul.
Apariţia magilor a fost determinată tot de căutarea garanţilor sociali. Oamenii au fost dintotdeauna speriaţi de universul în care s-au născut şi pe care nu reuşesc să-l cunoască suficient de-a lungul vieţii. De aceea erau căutaţi acei oameni care să le explice universul sau care să le dea senzaţia că, în orice situaţie, sunt capabili să trateze de la egal la egal cu forţele din jurul lor. Fascinaţia faţă de aceşti magi s-a păstrat până astăzi, chiar dacă evoluţia societăţii ar fi presupus desprinderea de aceşti falşi garanţi sociali şi apropierea de procesul simplu de gândire. În orice televiziune, după apariţia unei vrăjitoare, se primesc sute de telefoane prin care se cere adresa ei. Ce combinaţie mai periculoasă decât garantarea unui garant social prin susţinerea de către un alt garant social ? Vrăjitorii se sprijină între ei.
Şi pentru că simpli oameni nu satisfăceau setea de explicaţii a semenilor lor, au fost inventaţi zeii, acele entităţi care dirijează destinele pământului. Nevoia de siguranţă i-a făcut pe oameni să inventeze un sistem logic, în care nodurile principale erau reprezentate de zeii care controlau totul (inclusiv viaţa muritorilor). Singura datorie a oamenilor era să le acorde zeilor importanţa pe care o presupuneau asemenea entităţi atotputernice şi restul îl făceau ele. Cu alte cuvinte, sacrificând câteva oi, oamenii pasau zeilor responsabilitatea înţelegerii şi coordonării propriilor vieţi. Totul era să respecţi regulile. Reguli care le erau transmise prin intermediul celor mai importanţi garanţi sociali din istoria premodernă: preoţii. În absenţa fizică a zeilor, ei preluau în conştiinţa colectivă rolul de garanţi sociali. Era gura lor cea care transmitea oamenilor regulile pe care le primeau prin ritualuri sacre direct de la stăpânii lor şi ai universului. Preoţii hotărau ce e bine şi ce e rău, ce e corect şi ce nu, ce trebuie făcut şi ce evitat. Ei explicau ceea ce i se întâmpla celui mai umil om, ei deţineau adevărul. La un moment dat, deşi vorbeau în numele aceluiaşi zeu, adevărurile au început să difere şi rolul de garant social a fost asumat în totalitate de muritori în încercarea lor de a controla grupurile de oameni.

Retorica

Să ne întoarcem în timp şi să ne oprim la primii care au dezvoltat un sistem de propagandă coerent şi conştient. Cei care au adus o primă desăvârşire în acest domeniu: retorii greci. Unul dintre cei mai străluciţi constructori şi teoreticieni ai acestui sistem a fost Aristotel (384-322 ÎHr). Retorica este :
1. limbaj folosit pentru a convinge (Aristotel: „Descoperiţi mijloacele de convingere disponibile într-un caz.“)
2. studiul limbajului cu publicul, pentru un anumit scop
3. limbajul folosit pentru a dezvălui un adevăr probabil în domenii în care nu există siguranţă.
Iată cum retorica devine cea mai bună unealtă în retransmiterea realităţii către cei care aşteptau explicaţii. „A convinge..., un anumit scop... , un adevăr probabil... “ – iată rolul retoricii şi al celor care o practicau. Şi cine sunt aceşti puternici dar şi construiţi garanţi sociali ? Cum ajung ei să manevreze cuvintele cu atâta abilitate încât universul pare o jucărie în mâinile lor, jucărie pe care o pot desface în bucăţi şi pe care o pot explica celorlalţi ? Iată ce spune Aristotel în scrierile sale, reunite sub titlul „Retorica“: „Exista convingerea că atunci când majoritatea oamenilor au succes când vorbesc, acest lucru se întâmplă pur şi simplu aleatoriu sau ei au dobândit priceperea de a vorbi bine. Totuşi, este posibil să ne întrebăm de ce unii vorbitori au succes şi alţii nu. O astfel de întrebare este o funcţie a unei arte, mai degrabă decât o simplă pricepere.“ Când „art” = techne: acţiune ghidată de principii teoretice. O putem numi tehnologie, mai degrabă decât artă sau ştiinţă.
Există 3 domenii ale retoricii clasice: legea (legală), politica (deliberativă), ceremonia (epideictică). Se poate observa că cele trei domenii acoperă aproape în totalitate cel puţin viaţa socială a grecilor din antichitate. Dar cum orice cercetător al vieţii lor vă va spune că existau legături puternice între viaţa socială, publică şi cea privată, e uşor să ne dăm seama de importanţa retoricii şi a celor care o practicau în viaţa cetăţii.

Există 3 moduri de persuasiune: logos, ethos, pathos.
Logos (argumentele), nu înseamnă exact acelaşi lucru ca „logica”. Logica = lanţ complet de raţionamente construit fără a face referire la public. Retorica foloseşte entimema: un lanţ de argumente la care publicul participă prin completarea materialului în care deja crede. Cu alte cuvinte, oamenii nu erau convinşi să creadă în ceva ce au refuzat cu putere până atunci ci să dea la o parte argumentele pe care le aveau deja împotriva aspectului respectiv şi să participe la discuţie prin prezentarea acelor argumente favorabile pe care le deţineau şi cărora, prin exprimarea lor publică, le dădeau greutatea necesară pentru a determina o convingere.
Ethos (caracterul celui care vorbeşte): bun simţ, caracter bun, bunăvoinţă. Iată cum garantul social începe să aibă şi caracteristici pozitive umane. Nu mai e suficient să vorbeşti frumos, trebuie să fii perceput de oameni ca deţinător al acelor calităţi preţuite în sistemul cultural respectiv. Astăzi, astfel de garanţi sociali se construiesc de către televiziune.
Pathos (emoţiile publicului): defineşte emoţiile şi factorii care le intensifică sau atenuează: mânie vs. calm, prietenie vs. ură, frică vs. încredere, ruşine vs. neruşinare, indignare vs. milă etc. Iată cum succesul propagandei se bazează extrem de mult pe capacitatea de exploatare a trăirilor auditorilor pentru a-i determina să accepte un argument sau să-l respingă. Nu mai e suficient ca mesajul să fie bine construit, trebuie să fie însoţit şi de un mesaj relaţional pozitiv. Retorul nu trebuie doar să înţeleagă modul de a gândi al ascultătorilor dar trebuie să-i şi „simtă“, să le perceapă fricile şi stările de spirit.

Retorul trebuie să deţină cunoştinţe diferite şi să aibă anumite capacităţi pentru a avea succes:
- să poată defini lucrurile despre care vorbeşte
- să aibă clare în minte şi să folosească linii standard de argumentare pentru a produce entimeme
- să poată trasa linia dreaptă între cauză şi efect
- să poată face corelaţii simple între diferitele elemente componente şi să poată explica legăturile dintre acestea
- trebuie să cunoască modurile de dovedire
- să poată prezenta consecinţele adoptării unuia sau altuia dintre argumente
- să facă analogii
- să aibă stil: să folosească cu artă figuri de limbaj
- să aibă memorie bună şi să poată reda lucruri cunoscute de auditori cu precizie


Sofiştii

Era previzibilă trecerea de la o formă de persuasiune, bazată pe argumente considerate adevărate măcar de retor la o formă de persuasiune în care esenţială era obţinerea unui efect şi nu convingerea asupra unui adevăr. Este „uman“ ca , odată însuşită o artă de a convinge oamenii, pe primul plan să treacă acest lucru, indiferent de adevărul susţinut. Astfel, retorica va sluji scopurilor personale şi nu dezinteresatului obiectiv de a-i lumina pe cei care nu înţeleg anumite lucruri. Într-o astfel de atmosferă în schimbare au apărut profesorii călători, sofiştii. Sofiştii erau un grup pestriţ - unii veneau din polis-ul Atenei sau din alte oraşe- stat, dar majoritatea veneau din Ionia, în Asia Minor. Sofiştii aveau responsabilitatea de a-i forma şi educa pe fiii cetăţenilor Atenei. Atunci nu existau şcoli, aşa cum le vedem azi. În schimb, existau şcoli peripatetice, adică instructorul mergea alături de studenţi şi le vorbea - în schimbul unui onorariu, desigur. Sofiştii predau mai ales două materii: retorica şi oratoria. Ambele arte erau necesare pentru educaţia cetăţenilor atenieni, deoarece fiii cetăţenilor erau cei care urmau să dezbată chestiuni importante în Adunare şi Consiliul celor Cinci Sute. Retorica poate fi descrisă ca fiind arta compoziţiei, pe când oratoria era arta de a vorbi în public. Sofiştii au abandonat ştiinţa, filozofia, matematica şi etica. Ei predau subtila artă a persuasiunii. Sofistul era o persoană care putea să argumenteze elocvent şi putea să dovedească o poziţie, indiferent dacă era corectă sau incorectă. Cu alte cuvinte, ceea ce conta era persuasiunea şi nu adevărul. Sofiştii erau de asemenea relativişti. Ei credeau că nu există un adevăr universal, valabil oricând. După unul dintre cei mai celebri sofişti, Protagoras, „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Totul este relativ şi nu există valori pentru că omul, individul, este măsura tuturor lucrurilor. Nimic nu este bun sau rău de vreme ce totul depinde de individ.

Retorica modernă

Retorica modernă se bazează pe principii asemănătoare cu cele ale retoricii aristoteliene, dar există şi câteva schimbări de tehnică importante: creşte domeniul „nesigurului” până la a include totul (de aici „retorica ştiinţei”); include explicit folosirea limbajului pentru a crea şi transmite cunoştinţe: un punct de vedere social, construcţionist; include retorica mass-media; include studii de compoziţie: cum scriu oamenii şi cum învaţă studenţii să scrie; persuasiunea este mai importantă decât rolul epistemic: co-creează înţelegerea noastră într-un mediu cooperativ; accent mai mic pe raţionalitate (după Fisher).
Epoca modernă a mai adus un element important în retorică: paradigma narativă = totul funcţionează ca o poveste chiar dacă nu are forma literară de poveste. Oamenii sunt, de fapt, povestitori. Logica este o parte a unor povestiri, şi nu altfel. Deciziile care nu se bazează pe logică ci pe „motive întemeiate” includ logica, valorile, emoţiile, consideraţiile estetice. Motivele întemeiate sunt relative la istorie, biografie, cultură; „relative” nu înseamnă „aleatorii”.
Preferăm unele povestiri în detrimentul altora pe baza coerenţei narative şi fidelităţii: cât de coerentă este povestirea cu ea însăşi, cât de coerentă este povestirea cu alte lucruri în care credem.

Propaganda nazistă

Din păcate, nu am spaţiul necesar pentru a analiza mai amănunţit toate epocile în care propaganda a fost folosită cu succes. Mă voi opri la regimul nazist şi la tehnicile folosite de acesta pentru a-şi atinge scopurile. După cum se ştie, al treilea Reich a avut un aparat de propagandă fantastic. Sigur că el l-a avut în centru pe însuşi Hitler, a cărui oratorie uşor isterizantă a fost principala armă în lupta pentru câştigarea suportului popular. Să nu facem însă greşeala să credem că doar isteria în masă născută din răcnetele unui om mărunţel a stat la baza războiului mondial. Hitler îşi începea întotdeauna discursurile cu o voce slabă, stinsă, fără vlagă, ca a unui om care-şi cere iertare că-i deranjează pe ceilalţi şi că le răpeşte din timp pentru a-l asculta. Pe măsură ce subiectul căpăta consistenţă, tonul urca, modulaţiile vocii se intensificau şi accentele începeau să cadă cu putere. Finalul era apoteotic: Hitler urlând la o mulţime fascinată de schimbarea aceea măreaţă, simbol al viitorului glorios al Germaniei şi al forţei care sălăşluieşte în cel destinat să-i conducă acolo.
Hitler nu era un novice. El a teoretizat rolul propagandei şi tehnicile sale încă în Mein Kampf, cartea sa de căpătâi şi a zeci de milioane de germani. În capitolul şase din Mein Kampf, Hitler a analizat rolul propagandei în primul război mondial. Criticând participarea Germaniei la război, el a comentat funcţiile propagandei în general. Afirmaţiile sale ne oferă indicii despre metodele folosite de Partidul Nazist.
„Funcţia propagandei nu îşi are originea în formarea ştiinţifică a individului, ci în atragerea atenţiei maselor asupra anumitor fapte, procese, necesităţi, etc., a căror semnificaţie este astfel inclusă pentru prima dată în câmpul lor vizual.
Propaganda trebuie să fie populară şi nivelul său intelectual trebuie ajustat după cea mai limitată inteligenţă a indivizilor cărora le este adresată. Prin urmare, cu cât este mai mare masa la care trebuie să ajungă, cu atât mai redus trebuie să fie nivelul său intelectual. Dar dacă, cum este cazul propagandei pentru începerea unui război, scopul este influenţarea unui întreg popor, trebuie să evităm cerinţele intelectuale excesive faţă de public şi nu putem acorda prea multă atenţie în această direcţie.
Cu cât este mai modest balastul său intelectual, cu cât ia în considerare mai exclusiv emoţiile maselor, cu atât propaganda va fi mai eficientă. Aceasta este cea mai bună dovadă pentru construcţia corectă sau incorectă a unei campanii propagandistice, şi nu succesul, care poate fi pe placul câtorva savanţi sau esteţi.
Arta propagandei constă în a înţelege emoţiile maselor şi a găsi, într-o formă psihologic corectă, calea spre atenţia şi de aici spre inima lor. Faptul că inteligenţii noştri compatrioţi nu înţeleg acest lucru arată cât de leneşi mental şi îngâmfaţi sunt.
De îndată ce am înţeles cât de important este ca propaganda să fie ajustată după masele largi, rezultă următoarea regulă: Este o greşeală să faci propagandă pe mai multe planuri, ca la o instruire ştiinţifică, de ex. Receptivitatea maselor largi este foarte limitată, inteligenţa lor este redusă şi capacitatea lor de a uita este enormă. În consecinţă, propaganda eficientă trebuie limitată la câteva puncte şi trebuie să insiste asupra lor cu sloganuri până când ultimul individ din public va înţelege ce vreţi să-l faceţi să înţeleagă cu acel slogan. Imediat ce sacrificaţi acest slogan şi încercaţi să fiţi multilaterali, efectul se va pierde, deoarece mulţimea nu poate nici digera, nici reţine materialul oferit. Astfel, rezultatul este diminuat şi în cele din urmă dispare complet.
Vedem astfel că propaganda trebuie să urmeze o linie simplă şi tacticile de bază trebuie să fie psihologic corecte.
Ce aţi spune, de exemplu, despre un afiş care trebuie să facă reclamă la un săpun nou şi descrie celelalte săpunuri ca fiind „bune” ? Veţi clătina doar din cap. Exact acelaşi lucru se aplică reclamei politice. Funcţia propagandei este, de ex., nu de a cântări şi măsura drepturile diferiţilor indivizi, ci exclusiv de a accentua acel drept în sprijinul căruia vine. Sarcina sa nu este de a face un studiu obiectiv al adevărului, astfel încât să favorizeze duşmanul, şi apoi să-l prezinte în faţa maselor cu corectitudine academică; sarcina sa este de a ne servi propriul nostru interes, întotdeauna şi neabătut.“ Interesant, nu ? Să nu uităm că omul cu această viziune asupra oamenilor, maselor şi mijloacelor de influenţare a lor a târât lumea într-un război cu milioane de victime.
După cum se ştie Joseph Goebbels a fost unul dintre oamenii de încredere ai fuhrerului. El a ocupat importanta funcţie de ministru al propagandei. Iată discursul lui Goebbels pentru sfârşitul anului 1933, transmis la radio către compatrioţii săi germani, în care analizează primul an de Naţional-Socialism şi proclamă sfârşitul revoluţiei. „Cetăţeni germani !
Scopul meu nu este să dau un gust amar acestei atmosfere sărbătoreşti. Cred că fiecare nivel şi clasă a poporului german are motive să sărbătorească ziua de azi cu încredere. Şi nu există nici un motiv pentru a fi moderat. Noi germanii am îndurat de-a lungul ultimilor 20 de ani prea multe dureri, necazuri şi dezamăgiri pentru a risca să exagerăm cu sărbătorirea. Multă durere există în spatele bucuriei noastre şi veselia cu care privim anul trecut şi spre noul an este plină de seriozitate şi bărbăţie mândră.
Dar ne adunăm curajul şi vedem cu satisfacţie că un an de succese se află în spatele nostru şi că binecuvântarea raiului s-a abătut peste poporul german. Inimile noastre se umflă de bucurie. Este o bucurie care priveşte înapoi cu mândrie pentru ce s-a realizat şi care ne dă putere pentru noi planuri şi decizii. Mişcarea puternică care a cuprins întregul popor german în anul care a trecut este mişcarea vieţii pline de optimism ferm şi plin de credinţă care dă rezistenţă şi putere. Noi germanii am învăţat încă o dată să iubim viaţa în toată splendoarea sa. O afirmăm şi îi acceptăm toate cererile, indiferent dacă sunt grele şi nemiloase. Naţional Socialismul afirmă viaţa, nu o neagă. Ne tragem din el puterea bucuriei care ne animă atât de minunat în ultimele ore ale anului ce se încheie.
Nimeni nu este exclus. Bucuria umple străzile împodobite festiv ale marilor oraşe şi aleile şi potecile singuratice ale satelor germane. Umple colibe şi palate, pe cei bogaţi şi pe cei săraci. Umple inima călătorului singuratic care întâmpină noul an în munţii înalţi, acoperiţi de zăpadă şi îi însufleţeşte pe cei din mulţimea de pe Unter den Linden, la Berlin. A fost un an binecuvântat. Poporul german s-a regăsit încă o dată şi a regăsit speranţa care-l face să aştepte cu încredere noul an.
Ce diferenţă faţă de ajunul Anului Nou de anul trecut ! Atunci Reichul stătea pe marginea prăpăstiei. Poporul era dezbinat de ură şi război civil. Partidele şi guvernul nu aveau nici măcar puterea să recunoască catastrofa, ca să nu mai vorbim să se ocupe de ea. Colapsul şi disperarea creşteau, indiferent unde priveai şi spectrul bolşevismului era pretutindeni. Dar azi ? Reichul este din nou puternic, poporul mai unit şi mai ferm ca niciodată, condus de o mână puternică care se ocupă de problemele cu care ne confruntăm. Pe atunci fără speranţă şi disperată, astăzi întreaga naţiune este însufleţită de devotament credincios. Un an de victorii fără precedent este în urma noastră. Ceea ce acum 12 luni părea produsul imaginaţiei a devenit realitate. Steagurile reînnoirii naţionale flutură deasupra Reichului şi o revoluţie de mari proporţii a antrenat poporul german şi i-a redat adevărata natură.
Probabil că puţini îşi imaginau pe 30 ianuarie anul trecut, când a început marea transformare, că a început o nouă eră în istoria Germaniei şi că într-un an revoluţia se va încheia. Amintiţi-vă de 21 martie, 1 mai, zilele de neuitat de la Nurenberg, 1 octombrie şi 12 noiembrie. O minunată transformare a unificat naţiunea, una pe care generaţiile viitoare vor putea cu greu să o înţeleagă. Ei vor judeca anul 1933. Va rămâne în istorie ca anul în care naţiunea germană s-a eliberat în sfârşit de cei două mii de ani de nefericire.
Ce mulţime uimitoare de importante evenimente politice, culturale şi economice marchează acest an al trezirii Germaniei ! A fost distrus în sfârşit nonsensul marxist care a torturat poporul german 6 decenii, condamnându-l la impotenţă politică. Doar cu un an în urmă el a ameninţat Reichul, gata în orice moment să pună mâna pe putere. Astăzi ştim despre acest lucru doar din poveşti. El a fost înlocuit de ideea unei adevărate comunităţi a oamenilor care nu este teoria goală a unei săli de întâlniri, ci a devenit treptat şi bucată cu bucată o realitate fericită. Socialismul pe care l-am promovat de-a lungul anilor şi-a găsit expresia vie în participarea tuturor germanilor, probabil cel mai minunat şi emoţionant eveniment al anului trecut.
Acum 12 luni partidele spuneau prostii în parlament, crizele guvernamentale se succedau şi soarta Reichului era determinată de interese speciale care foloseau ideea sfântă a Germaniei doar în folosul partidului lor. Acest parlamentarism demn de dispreţ, al cărui singur rezultat pentru popor era căderea câte unui cabinet este de domeniul trecutului. Poporul german a afirmat covârşitor un om şi o idee. O mişcare pe deplin conştientă de responsabilitatea sa guvernează Reichul.
Oamenii n-ar putea să sprijine noul regim mai mult decât o fac. Poporul, statul şi naţiunea au devenit una, iar voinţa puternică a Führerului este deasupra noastră a tuturor. Particularismul care ameninţa Reichul, etern prilej de ceartă, a fost răsturnat. Germania stă din nou în faţa lumii ca o unitate de nezdruncinat şi nimeni din interiorul sau afara graniţelor noastre nu este capabil să distrugă interesele naţiunii germane folosind un grup din interiorul Reichului. Această fundaţie politică trebuia să fie construită dacă guvernul intenţiona să se ocupe de marile probleme, dacă vroia să facă tot posibilul pentru a contracara spectrul şomajului. Nu numai că guvernul a intenţionat să facă ceva, ci chiar a făcut. A atacat şomajul cu măsuri impresionante. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a putut să facă chiar mai mult decât a promis: mai mult de 2 milioane de oameni au din nou de lucru şi nici chiar iarna grea nu ne-a întârziat. Întreaga lume admiră această realizare a poporului german, rod al voinţei şi tăriei noastre. Lumea este la fel de uimită când priveşte cum poporul german se luptă cu foamea şi frigul; prima jumătate a bătăliei a fost deja câştigată. Nu umple de mândrie faptul că în această primă iarnă Naţional Socialistă nimeni, indiferent de cât de sărac sau nevoiaş este, n-a fost lăsat singur, că nimeni dintre noi, indiferent de cât de grele erau necazurile noastre, a trecut prin lunile reci ale iernii fără să aibă cineva grijă de el, că ne-am făcut datoria şi nu ne temem de privirea nimănui.
Este un fapt de mirare că, din ce în ce mai mult, curajul, încrederea şi optimismul însufleţesc poporul german ? Nu este flacăra unei noi credinţe care creşte în oameni din această disponibilitate de a se sacrifica ? Acest popor este nobil, brav, generos, hotărât şi plin de devotament, sub conducerea unei mâini puternice şi este îndreptăţit să creadă că este nepătat şi pur şi că are binecuvântarea lui Dumnezeu.
Avem de ce să ne îndoim că îi vom reda acestui popor locul său meritat printre naţiunile lumii ? Am avut curajul de a ne rupe de metodele inacceptabile ale diplomaţiei internaţionale postbelice şi cerem dreptul absolut al poporului german la onoare naţională şi egalitate. Am ştiut de la început că va trebui să ducem o bătălie grea. Astăzi credem că putem spune că vom câştiga dacă ne păstrăm cumpătul. Anul 1933 se încheie sub aceste auspicii fericite. Privim înapoi încă o dată cu nostalgie. A fost un an mândru şi bărbătesc. A fost un an de începuturi şi reînnoiri, primul de la sfârşitul războiului despre care putem spune că s-a terminat mai bine pentru Germania decât a început.
Ca întotdeauna, am stat la cârmă chiar mai ferm după bătălie. Noul an este înaintea noastră, cu noile sale provocări şi sarcini. Nimic nu ni se va da; va trebui să obţinem noi totul. Probleme grele şi solicitante ne stau în faţă. Va trebui să ne folosim întreaga putere şi inteligenţă pentru a păstra ceea ce am cucerit şi pentru a-l spori, pentru că numai pe baza sa putem face saltul către noi teritorii. Sentimentul de camaraderie al oamenilor care a început atât de minunat nu este ceva care şi-a găsit rădăcinile eterne în inimile germanilor. Este fundaţia pe care vom avea tăria de a termina victorios viitoarea bătălie împotriva foamei şi frigului şi de a începe la primăvară a doua mare campanie împotriva şomajului pe care-l vom elimina la anul.
O problemă politică majoră în anul ce va veni va fi de a da o structură nouă şi organică Reichului. Pe baza terenului ferm al tradiţiei, trebuie implementată o reformă care-i va da Reichului aceeaşi unitate ca şi poporului. Ideea şi mişcarea Naţional Socialistă vor însufleţi pentru totdeauna atât poporul, cât şi statul. Apoi vom putea să privim cu calm problemele externe. Poporul şi naţiunea se află pe teren solid. Nici o putere de pe lume nu le poate despărţi. Sarcinile din faţa noastră sunt aproape descurajant de mari şi dificile. Doar credinţa noastră puternică şi fanatică ne va da puterea de a le rezolva. Dacă poporul german este unit şi munceşte împreună, îşi va stăpâni soarta şi-şi va construi un nou viitor. Popoarele nu pierd din cauza unor arme neadecvate, ci din cauza lipsei de încredere în sine şi de voinţă.“

Marx şi propaganda comunistă

Ştim cine a fost Marx şi ce importanţă a avut filosofia lui în construirea sistemelor comuniste din secolul XX. Puţini ştiu, însă, că Marx nu este şi vinovat pentru libertatea pe care şi-au luat-o urmaşii lui în a-i interpreta scrierile. Pentru mulţi suporteri ai comunitarismului, acesta presupune folosirea pe faţă a presei ca un instrument de propagandă. Această idee exista deja în conştiinţa elitelor şi la naşterea lui Marx, în 1818. Presa a jucat întotdeauna, în orice societate sau sistem politic, rolul principal în răspândirea atitudinilor şi convingerilor. În occidentul premodern, rolul presei era să aducă în atenţia oamenilor produsul, ca principal element al societăţii de piaţă. În comunism, produsul a fost înlocuit de ideologie. Este extrem de interesant de observat că oamenii cheie care au participat la evoluţia socialismului au fost jurnalişti: Marx şi Engels, Lenin, Rosa Luxemburg, Troţki şi chiar Stalin. Ideea centrală a comunitarismului este aceea că instituţiile sunt (sau ar trebui să fie) structurate pentru a lucra în folosul colectivului, al comunităţii tribale şi nu în folosul personal, egoist al indivizilor. Conform acestei teorii, şi presa trebuie să slujească aceluiaşi obiectiv.
Este extrem de interesant de cercetat articolele de început ale lui Marx, publicate în ziarul pe care îl conducea Rheinische Zeitung. Acestea propovăduiau libertatea presei, ca sprijin în lupta împotriva opresiunii. Numeroasele încercări de cenzurare a articolelor sale l-au făcut pe Marx să identifice limitările exterioare şi interioare ale libertăţii presei. Pe cele exterioare le poate vedea oricine: cenzura oficială aplicată apriori sau post facto. Limitările interioare sunt, însă, mult mai complexe şi psihologic, mult mai serioase. Ele sunt vechi şi intangibile. Presupun atmosfera politică şi culturală în care există presa. Presupun frustrările jurnaliştilor legate de importanţa şi influenţa lor, credinţele lor că nu se va întâmpla nimic orice ar scrie ei, că dizidenţele vor atrage pedepse. Aşa că, în opinia lui Marx, contemporanii săi jurnalişti se mulţumesc să prezinte cititorilor ştirile, adică faptele simple, în interpretarea autorităţilor. Următorul pas era pierderea interesului cititorilor de a participa la viaţa publică. Cu această pierdere „survine dispariţia unei forţe creative pentru o presă liberă şi deschisă ca şi a condiţiei de acceptare populară a acesteia, fără de care presa este bolnavă fără speranţă“. Cu alte cuvinte, există un cerc vicios: presa nu e liberă din cauza limitărilor interioare şi pentru că publicul nu este educat să-şi dorească o presă liberă. Lipsa de interes a publicului provine tocmai din absenţa unei prese libere care să-l educe în acest sens. În opinia lui Marx, presa nu trebuie să fie un simplu reproducător de ştiri ci un instrument de educare, de formare a conştiinţelor, de obţinere a unor reacţii, de obligare a oamenilor să ia atitudini. În analiza lui Marx asupra capitalismului, presa era elementul central al suprastructurii – Uberbau – pe care clasa dominantă a construit-o ca un mecanism literar, politic şi ideologic de menţinere a puterii. În schimb, clasa muncitoare era condamnată la alienare, la dezumanizare. În viziunea lui Marx, presa trebuia să joace un rol important în revoluţia care avea să „le redea muncitorilor existenţa“ şi să le aducă bunăstarea şi statutul de factor de decizie asupra propriei vieţi.
Marx a surprins cu acurateţe caracterul de „mecanism în doi paşi“ al presei vremii. Ziarele, cu o răspândire relativ modestă în acele vremuri, puteau şi trebuiau să influenţeze ideologia elitelor: intelighenţia, comercianţii şi oamenii angajaţi în servicii. Aceştia trebuiau să transfere mai departe muncitorimii şi ţărănimii „adevărurile“ aflate în ziare.
În lupta declanşată împotriva exploatării, Marx a atribuit presei un rol diferit. Trebuia să redea oamenilor adevărata lor identitate şi să creeze o unitate între cuvinte şi acţiune. Trebuia să-i facă pe muncitori să-şi conştientizeze starea de alienare la care i-a adus exploatarea. Jurnaliştii trebuiau să explice muncitorilor că sunt sclavi, că li s-a furat adevărata şi meritata viaţă. Cu alte cuvinte, rolul presei era să transforme conştiinţa falsă despre sine în conştiinţa adevărată. Ca intelectual, Marx credea cu putere în rolul educaţiei şi nu în cel al constrângerii (pe care avea să-l propovăduiască mai târziu Lenin). Totuşi, în viziunea lui Marx, presa nu mai trebuie să interpreteze simplu şi să prezinte obiectiv poziţiile „ambelor părţi“ ci să se dedice schimbării mentalităţilor.
Conştiinţa există numai prin comunicare - spunea Marx. Înainte de a exista comunicare, trebuie să existe o societate. Aceasta se construieşte prin interacţiunea dintre oameni. Limbajul este unul dintre elementele cele mai importante ale acestei interacţiuni. Cine controlează limbajul, controlează societatea şi poate duce omenirea în sclavie sau la libertate. Creatorii limbajului erau statul, şcoala şi biserica; transmiţătorii lui – presa. Cine va controla presa va controla modul în care se transmit cuvintele de la emiţători la receptori. Toate aceste teorii au fost puse în practică, un secol mai târziu de conducătorii ţărilor comuniste. Într-o revoluţie perpetuă, în care exista întotdeauna câte un grup social ce trebuia „educat“, presa a devenit un simplu instrument de repetare la infinit a aceloraşi şabloane. Convinşi de adevărurile lor, liderii comunişti au folosit presa atât pentru propagarea lor cât şi pentru apărarea statului lor care le permitea enunţarea acestor adevăruri.

Platon

În finalul acestui capitol, mă întorc la profesorul lui Aristotel, Platon, cel care şi-a imaginat cu milenii înainte de apariţia celui mai sofisticat mijloc de alterare a realităţii, cum va arăta acesta. În tratatul său intitulat Republica, Platon va face o analiză extrem de profundă a mecanismelor producerii irealului şi a reacţiilor oamenilor la acesta. Analiza este prezentată sub forma unei parabole: Mitul peşterii. „... iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca o peşteră, al cărei drum spre intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregii peşteri. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din cauza legăturilor. Lumina le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este... un mic perete , aşa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile. ... De-a lungul acestui perete nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni, ca şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii, cum e şi firesc, scot sunete, alţii păstrează tăcerea. ...Oamenii legaţi sunt asemeni nouă. Crezi că astfel de oameni au văzut, mai întâi, din ei înşişi cât şi din soţii lor, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul de dinaintea lor. ? Iar dacă ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că oamenii ar socoti că, numind acele umbre pe care le văd, ei numesc realitatea ? Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte ar avea un ecou ? Când vreunul dintre cei care trec ar emite un sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului iscată fiind de altceva, în afara umbrei ce le trece pe dinainte ? ... În general, deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte, dacă aşa ceva le-ar sta în fire: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit, deodată, să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea, ar resimţi tot felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai înainte erau deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este în mai mare măsură, vede mai conform cu adevărul ? În plus, dacă arătându-i-l pe fiecare dintre obiectale purtate, l-ar sili prin întrebări, să răspundă ce anume este lucrul respectiv ? Nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum ?... iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele lucruri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea, în fapt, mai sigure decât cele arătate ? Dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras ? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate ? Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca să vadă lumea cea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale celorlalte lucruri, apoi lucrurile, ele însele. În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât, în timpul zilei, soarele şi lumina sa. La urmă el va privi soarele, nu în apă, nici reflexele sale în vreun loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla aşa cum este, pe el însuşi, în locul său propriu.
După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind cumva răspunzător şi pentru toate imaginile acelea, văzute de ei (în peşteră).... Nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de înţelepciunea de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el nu s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării iar de ceilalţi i-ar fi milă ? Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s- ar da răsplata celui mai ager în a vedea umbrele care trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce, de obicei, se preced, se succed sau trec laolaltă, şi care, în temeiul acestor observaţii ar putea cel mai bine să prezică ce urmează în viitor să se mai întâmple, li se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere ? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat sărman şi fără de stare, consimţind să pară orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip ? Dacă acel om, coborând , s-ar aşeza în acelaşi scaun de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind dinspre lumea însorită ? Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas totdeauna legaţi şi dacă ar trebui să o facă chiar în clipa în care nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da prilej de râs ? Şi nu s-ar spune despre el că după ce s-a urcat a revenit cu vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui ? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide ? ...Domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea-cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva e dorit să asculţi.... “
Cred că numai cine nu vrea, nu va vedea descris în rândurile de mai sus sistemul om - irealitate-realitate. Şi cine este oare, în epoca noastră, elementul central de animare şi control a acestui sistem ?

Sursa : Herjeu, Radu - Tehnici de propaganda, manipulare si persuasiune in televiziune

1 comentarii:

Foarte folositor , ajuta la compunerea unui Speech , dar mai ales la jocul cu mintile oamenilor ... pentru cei interesati recomand un search pe google "Games people play" ... btw ... deati stii ce bine merg aceste informatii in viata de zi cu zi :) (mai ales pentru un pusti de 14 ani cu un IQ de 139)

Trimiteți un comentariu