Televiziunea si Violenta

Crime, violuri, tâlhării, incesturi, bătăi... Cu câte dintre aceste lucruri ne întâlnim în viaţa de zi cu zi ? Şi, mai ales, câţi dintre noi ? Mă refer la implicarea noastră directă, ca participant sau spectator nemijlocit la astfel de evenimente ? La foarte puţine ! Şi atunci, îşi poate pune cineva întrebarea: „De ce se preocupă atât de mult televiziunea să ne prezinte zilnic mostre din faţa nevăzută (pentru mulţi dintre noi) a societăţii umane ?“ În măsura în care astfel de gesturi reprezintă doar excese ale unor indivizi, minoritari în cadrul unei societăţi obişnuite, de ce televiziunea amplifică numărul lor, inducând senzaţia de manifestare majoritară a lumii din afara pereţilor locuinţei fiecăruia dintre noi ? De ce telespectatorii trebuie obişnuiţi cu violenţa, manifestată plenar în programele de televiziune ? De ce aceiaşi telespectatori se uită în număr mare la astfel de programe, determinând creşterea audienţei şi, implicit, orientarea televiziunilor spre achiziţia şi difuzarea de programe asemănătoare ? De ce televiziunile dau curs unei astfel de determinări, fără să ţină cont de efectele unei astfel de repropuneri a realităţii prin intermediul micului ecran ?
O mulţime de întrebări la care au încercat să dea răspunsuri armate de sociologi, psihologi şi ziarişti. Întrebări la care, de cele mai multe ori nu se doreşte găsirea unui răspuns. De ce ? Pentru că, nu s-a găsit încă direcţia justă în determinarea acestui fenomen. Cu alte cuvinte, nu s-a putut încă stabili cu certitudine cine influenţează pe cine. Televiziunea, prin programele sale cu conţinut violent stimulează acea latură a personalităţii telspectatorilor care se va manifesta similar în viaţa de zi cu zi sau acele persoane care au porniri violente (inhibate din diferite raţiuni sociale) au o predilecţie pentru a viziona astfel de programe, determinând audienţe record ? Cu alte cuvinte dilema este: Televiziunea, determinant de violenţă în societate sau televiziunea, efect al violenţei din societate ?

Televiziunea – stimulator de violenţă

Trebuie plecat de la o constatare de bun simţ. Influenţa imensă pe care televiziunea o are asupra atitudinilor, convingerilor şi comportamentului telespectatorilor săi nu poate fi negată şi, prin urmare, e greu de presupus că violenţa reflectată de programele sale ar trece fără să lase urme în modul în care oamenii se raportează la ceilalţi şi la societate. Rămâne de văzut în ce măsură conţinutul programelor influenţează creşterea numărului manifestărilor violente din societate.
S-au realizat mai multe studii în acest sens. Unul dintre cele mai elocvente este Notel Study of Violence, desfăşurat într-o mică localitate din Canada. Până în 1973, anul începerii experimentului, locuitorii nu avuseseră acces la programele de televizune din cauza distanţei care separa orîşelul de centre urbane cu staţii de retransmisie a semnalului de televiziune. În doi ani, cercetătorii au putut constata o creştere cu 160 % a numărului actelor de violenţă fizică în cadrul comunităţii din Notel în timp ce, în alte două oraşe (comparabile ca mărime) în care locuitorii avuseseră acces la televiziune şi înainte de începerea experimentului, rata comportamentului violent rămăsese în mare neschimbată.
Un alt studiu a vizat evoluţia ratei criminalităţii în Statele Unite, Canada şi Africa de Sud în urma apariţiei şi răspândirii televiziunii. Astfel, între 1945 şi 1974, În Canada şi Statele Unite rata criminalităţii a crescut cu 92, respectiv 93 %, în timp ce în Africa de Sud, ţară în care nu exista televiziune (!), aceeaşi rată a crescut cu 7 %. După 1975, an în care a început emisia televizată şi în Africa de Sud, rata criminalităţii a crescut cu 130 %. În fiecare ţară s-a observat că în 10-15 ani de la introducerea televiziunii, numărul crimelor s-a dublat.
Există cazuri celebre în istoria criminalităţii de tineri care au ucis numai pentru a copia o schemă violentă văzută în televiziune. Un mare impact asupra publicului american a avut-o cazul fraţilor Brown din Minessota, care şi-au ucis părinţii, folosind un procedeu copiat până la amănunt dintr-un film de ficţiune văzut la televizor. Cei doi au fost condamnaţi, deşi apărarea a susţinut până la sfârşit că o responsabilitate egală poartă şi televiziunea care programase filmul incriminat. Cauzele violenţei din societatea contemporană sunt multiple: creşterea într-o familile dezorganizată, abuzurile la care au fost supuşi copiii, frustrarea legată de nivelul de trai, continua goană după oportunităţi mereu refuzate, dificultatea din ce în ce mai mare de a trece peste prăpastia care separă categoriile sociale, greutatea de a alege singur un drum în viaţă etc. În orice caz, decizia privind dacă şi cum să folosim violenţa ca răspuns la numeroasele şi variatele conflicte cărora trebuie să le facem faţă în fiecare zi este determinată de regulile, normele şi standardele de comportament pe care fiecare om le asimilează din lumea înconjurătoare. Din această lume de la care învăţăm ce valori trebuie să respectăm şi în ce sistem trebuie să le integrăm pentru a ne permite o relaţionare cu ceilalţi cât mai benefică pentru întregul ansamblu al societăţii, fac parte nu numai părinţii noştri şi şcoala cu educatorii ei ci şi televiziunea, cu cele peste 7 ore cât ne pătrunde în medie în casă. Oamenii au tendinţa de a învăţa de la fiecare element cu care vine în contact. Este imposibil de crezut că ei nu învaţă de la acea structurare a realităţii care le este propusă în fiecare zi într-o cantitate care, aşa cum arătam în alt capitol, este depăşită doar de somn şi de serviciu. Astfel, televiziunea a început să joace un rol subtil de profesor de norme şi standarde de comportament, rol acceptat (dacă nu întotdeauna conştient) de majoritatea telespectatorilor. De aceea, este greu de contestat faptul că orice modificare a atitudinilor şi comportamentului unor indivizi nu are la bază o schimbare a sistemului de valori în care acesta crede şi, implicit, o influenţă a acelor surse care au şi rol educativ.
Perseverenţa cu care mulţi manageri şi jurnalişti susţin că televiziunea nu ar trebui să aibă un rol educativ arată tocmai incapacitatea de asumare a acestui rol pe care televiziunea l-a căpătat, indiferent de intenţiile sale. A susţine că televiziunea informează fără să formeze este ca şi cum ai dori ca soarele să încălzească fără să dea lumină. Orice act informativ este, în acelaşi timp, şi un act formativ, chiar dacă intenţiile sursei nu converg în această direcţie. Este un fenomen obiectiv care ar trebui să-i preocupe pe acei jurnalişti care cred că, negând rolul educativ al televiziunii, acesta nu există.

Televiziunea – efect al violenţei din societate.

Am văzut într-un alt capitol cum numărul mare de avocaţi prezenţi în programele de televiziune este o rezultantă a prestigiului de care se bucură această profesie şi a convingerii telespectatorilor că există şi în realitate un număr mare de astfel de apărători ai legii. De ce n-am face un raţionament similar şi în privinţa violenţei ? Am arătat mai înainte că transformarea rapidă şi, de multe ori, neprevăzută a universului şi ale legilor care-l guvernează şi care condiţionează relaţiile fiecărui individ cu ceilalţi şi cu societatea în întregul ei au dus la apariţia şi acutizarea unui sentiment de nesiguranţă în rândul oamenilor. Este logic ca această nesiguranţă să fie asociată cu frica de fenomene care ar putea influenţa negativ viaţa persoanei în cauză. Unul dintre aceste fenomene (destul de răspândit, chiar dacă prin manifestări de mică intensitate) este violenţa. Şi, aşa cum un copil, lăsat singur pe întuneric, va începe să identifice în umbrele făcute de ramurile unui copac, monştri care-i ameninţă liniştea, tot aşa şi oamenii vor începe să supradimensioneze violenţa, creându-i o dimensiune simbolică mult mai mare decât în realitate. Putem defini violenţa şi ca schimbarea bruscă a unor elemente devenite obişnuite prin continuitate în viaţa noastră. Astfel, fiecare acţiune a celor din jur poate fi privită ca un act de violenţă, altfel spus, ca un act destinat modificării echilibrelor interne. Prin urmare, nu este de neînţeles tendinţa de aştepta în tensiune orice semn al vreunei încercări de schimbare a acestor echilibre. De aceea, de multe ori, un gest primeşte un răspuns disproporţionat, alimentat mai mult de starea de tensiune a celui care l-a recepţionat decât de intenţia celui care l-a făcut. se intră astfel într- o spirală a violenţei, care, uneori scapă de sub control. Sigur, nu putem să nu-i numim şi pe acei indivizi care, din considerente psihice, privesc violenţa ca pe un mijloc de a supravieţui. Din lipsa unor date medicale, însă, prefer să nu ne concentrăm asupra lor, mai ales că, în marea lor majoritate, telespectatorii sunt oameni normali, cu o inteligenţă şi grad de instrucţie medii.
Ţinând cont de această nouă configuraţie a relaţiilor umane, care include, chiar dacă nu întotdeauna în formă manifestă, violenţa, putem găsi cel puţin două motive pentru care oameni obişnuiţi, care, în viaţa de fiecare zi, sunt incapabili de acte violente, au o anumită apetenţă faţă de reflectarea unor astfel de gesturi în televizuine.
Există şi se manifestă în natura umană influenţele regnului căruia îi aparţinem. Este greu de ignorat latura animală, controlată în mare parte de instincte. Putem observa că, orice obstacol pus în calea satisfacerii imediate a instinctelor naşte violenţă. Oamenii şi-au construit de-a lungul istoriei lor, mecanisme de inhibare a acestor instincte, încercând îmbinarea unor norme de convieţuire, sociale, morale şi etice. Au apelat la raţiune pentru a diminua influenţa instinctelor asupra acţiunii omului dar şi pentru a descuraja tendinţa de a răspunde cu violenţă frustrărilor. Toate aceste instincte au găsit din ce în ce mai puţine posibilităţi de a se manifesta, frustrarea ducând la unii, la acte de violenţă, dublate de un dezechilibru psihic profund. La cei mai mulţi dintre ei, fie raţiunea a reuşit să preia controlul conştient al acţiunilor şi interacţiunii cu ceilalţi fie aceste instincte au fost inhibate de frica repercusiunilor. Frustrarea continuă să rămână, de cele mai multe ori, şi ea se vede diminuată, indirect, prin urmărirea unor acte de violenţă la care nu luăm parte decât emoţional. Cu alte cuvinte, vizionarea unor acte de violenţă permite defularea emoţională a acumulărilor de tensiune de peste zi. Participarea, chiar dacă numai emoţională, la violenţă, răspunde pe undeva tendinţei naturale (a nu se înţelege normale – general acceptată de autoevaluarea socială) de a reacţiona dur la multiplele restricţii puse de societate în calea manifestării instinctelor. O a doua explicaţie ar putea fi sentimentul de uşurare pe care îl simte o persoană constatând că nu se numără printre victimele violenţei. Discrepanţa dintre violenţă, suferinţa pe care aceasta o provoacă şi confortul ambientului în care o persoană priveşte la televizor, induce un sentiment suplimentar de siguranţă şi linişte. Cu cât violenţa manifestată este mai mare cu atât creşte şi mulţumirea că nu faci parte dintre victimele ei. Mai mult, conştientizarea faptului că orice act de violenţă este pedepsit mai devreme sau mai târziu, este reconfortantă pentru omul care trăieşte cu acea nesiguranţă de care vorbeam mai devreme. Scoatem aici din cauza violenţa eroului pozitiv care este justificată de necesitatea combaterii violenţei (mult mai mari) a personajului negativ.
Mai există un fenomen. De multe ori, în filme, violenţa este văzută ca un mijloc de a rezolva o situaţie. Întotdeauna oamenii i-au admirat pe cei care ştiu să rezolve situaţiile dificile, chiar dacă nu întotdeauna au aprobat şi mijloacele folosite. De aceea, de multe ori, violenţa trece în subsidiar, concluzia predominantă fiind că personajul respectiv a reuşit să rezolve o situaţie care risca să-i afecteze negativ viaţa. N-am auzit un părinte care să fi protestat împotriva basmelor în care Făt Frumos îi taie capul Balaurului. Este o formă de violenţă (dar rămâne violenţă) justificată social. Tot astfel, dorinţa de a vedea un film care să reflecte rezolvarea unor probleme de către eroii pe care-i admirăm poate detrona reţinerea pe care am avea-o în mod normal faţă de acte de violenţă.
Toate aceste motive determină apetenţa telespectatorilor faţă de filmele sau programele care includ acte de violenţă, fizică sau verbală. Nu putem susţine că oamenii se uită la televizor pentru că doresc să înveţe cum să răspundă cu violenţă în viaţa de zi cu zi, mai ales că, în ciuda cazurilor cărora li s-a făcut o publicitate exagerată în mass-media, nu toţi oamenii care se uită la televizor şi, în special, la programe cu conţinut violent, devin criminali. Este clar că la transformarea unui om obişnuit într-un ucigaş sau violator concură mai multe elemente şi că influenţa televiziunii poate fi unul dintre ele, dar nu cel determinant.
Concluzie
Putem spune că televiziunea reflectă într-o oarecare măsură, percepţia pe care telespectatorii săi o au asupra incidenţei actelor de violenţă în realitate. Programele de televiziune redau diferitele concepţii existente despre provocările la care societatea îl supune pe individ şi modurilor în care acesta le poate face faţă. În acelaşi timp, însă, televiziunea este cea care atrage atenţia asupra folosirii unor moduri de reacţie incompatibile cu regulile stabilite la nivel social. Violenţa era un fenomen şi înainte de apariţia televiziunii iar creşterea intensităţii acestuia în urma difuzării de emisiuni cu caracter violent nu este suficientă pentru a trage concluzia că ea este vinovată de violenţa din societate. Dacă în acea comunitate din Notel existau înainte de apariţia televiziunii 3 criminali iar numărul acestora a crescut la 7 după introducerea ei (la câteva mii de locuitori) nu înseamnă că televiziunea a provocat o explozie de violenţă ci doar, că a stimulat acele porniri naturale (care existau deja în formă latentă) ale persoanelor care au devenit violente. Cu alte cuvinte, programele iuncriminate n-au făcut decât să dea apă la moară şi o justificare celor care aveau deja în ei morbul violenţei şi al dispreţului faţă de valori şi faţă de ceilalţi oameni. Şi chiar dacă numărul celor care devin criminali în urma vizionării de emisiuni de televiziune este cu mult mai mic decât cei care comit acte de violenţă din cauza incapacităţii societăţii în ansamblul ei de a rezolva problemele care îi determină pe aceştia să răspundă astfel dificultăţilor cu care se confruntă, nu putem să neglijăm efectele pe care le au emisiunile violente asupra telspectatorilor (în special copii) şi să le considerăm insignifiante. Dimpotrivă, observarea impactului din ce în ce mai mare pe care televiziunea îl are asupra societăţii trebuie să declanşeze un semnal de alarmă asupra conturării din ce în ce mai clare a cercului Violenţă-Televiziune-Violenţă.
Efectele vizionării actelor de violenţă în televizor

Este demonstrat faptul că, în primii ani, copiii imită comportamentul adulţilor ca o metodă de a învăţa despre o lume care le este deocamdată inaccesibilă. S-a observat că, şi la câteva zile, copiii imită mimica facială a celor din jur. În acelaşi fel, aşezat în faţa televizorului, copilul va imita comportamentul adulţilor (sau al altor copii) pe care îi vede manifestându-se.
Problema rezidă în incapacitatea acestor copiii de a-şi da seama dacă ceva trebuie sau nu imitat. Cu alte cuvinte, un copil nu are acele noţiuni şi valori care stau la baza discernământului. S-a realizat un experiment: trei grupuri de copii au vizionat câte un film în care un adult maltrata o păpuşă. În primul film, adultul era recompensat, în al doilea acţiunea acestuia nu avea nici o repercusiune iar în al treilea, adultul era pedepsit. S-a constatat că copiii din primele două grupe s-au comportat ulterior mult mai violent decât cei din grupa a treia. Analiza efectuată asupra filmelor violente a demonstrat că, în cele mai multe din cazuri, violenţa este răsplătită într-un fel sau în altul. De cele mai multe ori, atât eroii pozitivi cât şi criminalii folosesc violenţa pentru a rezolva rapid o situaţie. Şi chiar dacă personajul negativ moare după ce a folosit violenţa, cel pozitiv este recompensat (medaliat sau sărutat de iubita lui) după ce a recurs la acelaşi tip de acţiuni violente. În cele mai multe programe de ficţiune nu se pune accent pe efectele violenţei: suferinţă şi urmări pe termen lung, indiferent dacă acestea sunt fizice sau psihice. Un studiu comparativ între emisiunile televiziunilor din Statele Unite şi cele din Japonia arată că, deşi frecvenţa actelor de violenţă este asemănătoare, în societate diferă numărul acţiunilor criminale (în favoarea Japoniei). S-a observat că programele japoneze pun un accent mai mare pe efectele violenţei (durere şi suferinţă) asupra celor care o suportă. Mai mult, majoritatea actelor de violenţă sunt făcute de personajele negative şi sunt îndreptate împotriva eroilor pozitivi, devenind astfel imorale. Au fost identificate patru mecanisme care fac legătura dintre programarea de emisiuni cu conţinut violent şi comportamentul agresiv al copiilor telespectatori. Primul mecanism se referă la absenţa consecinţelor asociate cu actele de violenţă şi la modul în care o situaţie poate fi rezolvată mai convenabil. Mecanismul îi învaţă pe copii că violenţa este cel mai bun răspuns la situaţii dificile şi că este cel mai eficient mod de a pune capăt unui conflict. În televiziune, violenţa devine cea mai atractivă şi mai eficientă metodă de a rezolva problemele. Televiziunea propune doar un procent de 4 % de soluţii non violente de rezolvare a unei situaţii conflictuale. Prin urmare, tânărul este obişnuit să nu caute alte soluţii şi să o adopte pe cea mai rapidă şi, evident, cea mai eficientă. Urmărirea unui număr impresionant de acte de violenţă provoacă o obişnuire a telespectatorului cu ele şi la acceptarea ideii că violenţa poate fi un mod normal de a trăi. Astfel, copiii care au urmărit celebrul serial „The Power Rangers“ au comis în primele două minute de după închiderea televizorului, de 7 ori mai multe acte de agresiune decât copiii care n-au vizionat acest program. Într-o confruntare există aproape întotdeauna personajul 100 % pozitiv şi persoanjul 100 % negativ. Vor exista, la sfârşitul ei, un învingător şi un învins. De aceea, urmărirea confruntării este plină de neprevăzut şi de distracţie. Al doilea mecanism este cel prin care unele personaje sunt recompensate pentru rezolvarea unei situaţii. Este demonstrat faptul că copiii nu sunt capabili să facă distincţia între recompensarea rezolvării situaţiei şi recompensarea modului în care s-a făcut. Cu alte cuvinte, un copil poate asocia foarte uşor ideea de recompensă cu folosirea violenţei, scoţând din ecuaţie rezolvarea în sine, în acest mod, a unei situaţii. Întrebat despre motivul pentru care logodnica l-a sărutat pe erou după o confruntare violentă cu duşmanii, un copil va considera răsplata ca fiind datorată faptului că eroul i-a bătut şi anihilat pe duşmani şi nu ideii că, astfel, a salvat-o pe prinţesă de la moarte. Există o diferenţă subtilă între cele două percepţii, chiar dacă unui adult i s-ar putea părea că ele sunt legate şi percepute ca atare de un copil. Există aici şi un alt aspect care priveşte absenţa penalizării celor care uzitează de violenţă. Chiar dacă, în final, agresorul intră în închisoare sau este ucis, rămân nepedepsite punctual alte câteva acte de violenţă pe care le-a făcut. Spre deosebire de realitate, violenţa din televiziune implică puţin sânge, puţină durere şi puţină suferinţă. 47 % din interacţiunile violente din televiziune nu dezvăluie şi rănile provocate victimei. 58 % nu reflectă şi durerea pe care o provoacă. Doar 16 % dintre emisiuni arată efectele pe termen lung din punct de vedere fizic, psihologic, financiar şi emoţional. Al treilea mecanism este cel care duce la desensibilizarea copiiilor în privinţa actelor de violenţă, prin apariţia ideii că ceea ce se întâmplă în televizor nu este real şi, prin urmare, nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi de moartea unui personaj pe care, ulterior, îl vedem evoluând într-un alt film. Senzaţia că, odată terminat filmul, iau sfârşit şi efectele violenţei prezentate este extrem de puternică şi este în măsură să influenţeze raportarea tinerilor şi la actele de violenţă din viaţa de zi cu zi. Faptul că eroul îşi revine sau învie, că actorul care l-a întruchipat (şi este cunoscut faptul că copiii nu fac distincţuia dintre actor şi personaj) moare într-un film pentru a evolua din nou în cel care urmează, sub o altă mască, îi face pe copii să considere actele de violenţă ca fiind lipsite de urmări grave. Uşurinţa cu care tineri asasini au apăsat pe trăgaci a fost explicată şi prin convingerea lor că moartea sau rănirea celui din faţă este la fel de falsă ca şi cele văzute în filme. Mai mult, copiii care se uită mult la filme violente au tendinţa de a empatiza mai greu, de a protesta mai puţin la nedreptăţi şi de a fi mult mai puţin atenţi la suferinţele îndurate de ceilalţi în viaţa reală. Aceşti copiii sunt mult mai puţin afectaţi de violenţa reală şi au tendinţa de a o considera lipsită de conotaţii negative. De multe ori (în proporţie de 67 %) violenţa este prezentată în cheie umoristică în programele pentru copii. Acest lucru facilitează acceptarea ei. Multe dintre actele de violenţă ale copiiilor îndreptate împotriva altora se fac în joacă, dar, de multe ori, au efecte la fel de grave ca şi cele intenţionate. Al patrulea mecanism se referă la ilustrarea violenţei de dragul violenţei. Există multe cazuri în care violenţa continuă chiar şi după ce, în viaţa reală,aceasta nu s-ar mai fi justificat. În schimb, realizatorii îi dau eroului puteri supraumane pentru a o putea opune atacatorului cât mai mult timp. Mai mult, deşi în majoritatea cazurilor reale, după o confruntare violentă, un personaj ar fi trebuit internat de urgenţă în spital, el fiind incapabil să mai continue, în film, acesta, cu ultimele puteri îşi urmăreşte agresorul pe care, inevitabil, îl şi înfrânge într-o încleştare care ar necesita mult mai multe capacităţi fizice decât cele de care mai dispune eroul.
Ca o concluzie, putem identifica acele aspecte ale prezentării violenţei în televiziune care determină ca comportamentul anormal să pară justificat şi acceptabil: - recompensarea sau nepedepsirea celor care comit acte violente
- prezentarea violenţei ca justificată de iminenţa unui pericol greu sau imposibil de înfruntat altfel
- elemente cheie care leagă violenţa de pe ecran cu cea din realitate
- situaţii dramatice care încurajează identificarea cu agresorul
- lipsa efectelor: durere, remuşcări
- realismul unor scene de violenţe care scapă elementelor de identificare a ficţiunii
- număr crescut de victime (6 persoane ucise ne oripilează. 10.000 devin un număr)
- distrugerea prin violenţă a legăturilor dintre prieteni, rude, membrii aceleiaşi bande.
Au fost identificate, în urma analizării acestor 3 mecanisme, 4 efecte asupra copiiilor care urmăresc multe acte de violenţă în televizor:
1. agresivitate – vor manifesta în viaţa obişnuită o agresivitate sporită 2. frică – vor fi mult mai preocupaţi de teama de a nu deveni victimele unui astfel de act de violenţă. În 1994, Gerbner a dat publicităţii un studiu care arată că expunerea la programe violente provoacă amplificarea sentimentelor de vulnerabilitate, dependenţă, anxietate şi frică. Majoritatea copiiilor care privesc mult la televizor cresc cu ideea că lumea „este rea“. Adulţi devenind, au tendinţa de a se hiperproteja, fiind printre cei care achiziţionează arme, câini de pază şi sisteme de alarmă. S-a putut observa o diferenţă între percepţiile locatarilor aceluiaşi cartier: el era considerat nesigur de persoanele care urmăreau mai mult de 4 ore pe zi şi sigur de cei care priveau mult mai puţin la televizor. Întrebaţi de câte ori foloseşte un poliţist arma din dotare în timpul unei patrulări, tinerii au dat ca sigură o medie de 5. În realitate, 47 % dintre poliţiştii americani n-au folosit niciodată arma. 3. nepăsare – devin insensibili la suferinţele celorlalţi pe care le consideră asemănătoare cu cele din filmele de ficţiune 4. efectul circular – copiii activi care urmăresc emisiuni cu caracter violent au tendinţa de a se identifica cu persoanjele, de a le copia şi de a căuta noi emisiuni în care aceste personaje îşi depăşesc vechile performanţe în acţiuni violente. Seymour Feshbach susţinea în 1970 că programele violente au chiar un efect pozitiv, de catarsis (Katharsis – cuvânt grec care înseamnă purificare, eliberare). El argumenta, spunând că acestea dau posibilitate tinerilor să-şi elibereze simţurile de toate tensiunile, participând afectiv la confruntarea de pe ecran. Aceşti tineri, odată eliberaţi, nu vor mai acţiona agresiv în viaţa de zi cu zi, comportamentul lor violent diminuând până la niveluri social acceptabile. Teoria susţine că un copil care vizionează programe violente experimentează indirect violenţa şi îşi descarcă fără efecte dăunătoare surplusul de furie, ostilitate şi frustrare. Cu alte cuvinte, vizionarea de ficţiune violentă este aproape la fel de eficientă ca şi implicarea directă într-o confruntare, ducând la purificarea oamenilor de impulsurile lor ostile. Este o teorie greu de argumentat atât timp cât studiile arată o creştere a manifestărilor violente în realitate în urma vizionării programelor de televiziune şi nu o diminuare a lor, aşa cum ar presupune catarsisul. Violenţa nu este nouă şi nu trebuie ignorată. De asemenea, reflectarea ei nu este întotdeauna negativă. Descrierea violenţa în artă, muzică, pictură şi teatru poate fi pozitivă în măsura în care artistul are capacitatea de a ne face părtaşi la frământările personajelor, la dilemele pe care înfruntă acestea înaintea unui act de violenţă. În măsura în care, prezentată ca o opţiune, este combătută cu argument, violenţa nu poate fi eliminată din reflectarea realităţii. Un aspect pe care ar trebui să se pună mai mult accent este modul în care ideea crimei pătrunde în mintea personajului, confruntării cu sistemul lui de valori, în aşa fel încât violenţa să capete în mintea telespectatorului trăsături clare, conţinând atât cauzele cât şi efectele ei. El trebuie convins că acest lucru nu trebuia să se întâmăplă, că nu era necesar.

Continue Reading »

Imaginile din capul nostru

Există în tradiţia populară că spasmele necontrolate ale unui muşchi al globului ocular reprezintă semnul unei nenorociri care s-a întâmplat sau este pe cale să se întâmple. Am cunoscut oameni, cu un grad de inteligenţă şi cultură relativ ridicat care-şi schimbau starea de spirit atunci când începea să „li se bată ochiul“. Din acel moment, toată concentrarea lor era destinată identificării posibilelor catastrofe care li s-ar putea lor sau apropiaţilor lor întâmpla. Dacă până atunci erau deschişi spre glume, dintr-o dată, orice element din jur era asociat cu semnul care le arăta iminenţa unei tragedii. Rarele coincidenţe n-au făcut decât să amplifice schimbările produse în comportamentul unei persoane care are astfel de „simptome“. Ni se întâmplă de multe ori să petrecem prima parte a unei zile indispuşi sau preocupaţi, iritaţi sau apatici. De cele mai multe ori, această stare de spirit este efectul direct al unui vis avut în timpul nopţii. Chiar dacă ştiinţific nu s-a demonstrat o legătură între vise şi viitor ci una între ele şi problemele care-l preocupă pe om în acea perioadă, oamenii, chiar şi cei care nu cred în semnificaţiile oculte ale viselor, au tendinţa de a se lăsa influenţaţi de ele ca de un fapt real. De multe ori, o tragedie din vis ne indispune pentru o perioadă ca şi când ar fi fost reală. Chiar dacă ziua trece şi nu se întâmplă nimic rău, puţini sunt cei care râd de ei înşişi şi de stările lor atât de dependente de senzaţii şi vise. Intenţia mea nu este de a explora modul intim de funcţionare al personalităţii anormale, ci să propun un subiect de discuţie: În ce măsură permitem ca propriile ficţiuni să ne călăuzească gândurile şi acţiunile ? Sunt convins că acest lucru se întâmplă într-o mai mare măsură decât suntem dispuşi să recunoaştem.
Transferând în planul relaţiei televiziune-telespectator, putem observa că mass-media creează o lume imaginară şi că „imaginile din capul nostru” derivă din influenţa mijloacelor media asupra a ceea ce fac şi spun oamenii la un anumit moment. Este greu de contestat faptul că televiziunea are un imens impact asupra modului în care oamenii se văd şi îi văd pe ceilalţi, asupra modului în care se raportează la societate şi în ce mod se poziţionează în interiorul acesteia. Singurul lucru greu de cuantificat este nivelul influenţei pe care imaginile pe care le vedem la televizor asupra modul nostru de a vedea lumea şi în ce mod acestea ne schimbă concepţia asupra a ceea ce considerăm cel mai important în viaţă ?
Să ne oprim asupra lumii pe care o vedem la televizor. George Gerbner şi asociaţii săi au realizat cea mai extensivă analiză asupra televiziunii până în ziua de azi. De la sfârşitul anilor ‘60, aceşti cercetători au înregistrat şi analizat cu atenţie mii de programe (şi oameni de televiziune) difuzate în timpul orelor de maximă audienţă. Concluziile lor, luate în ansamblu, indică faptul că lumea prezentată la televizor este extrem de înşelătoare ca reprezentare a realităţii. Cercetările lor sugerează în plus că, într-o măsură surprinzătoare, noi luăm ce vedem la televizor drept reflectare a realităţii.
Pentru a înţelege relaţia dintre privitul la televizor şi imaginile din mintea noastră, Gerbner a comparat atitudinile şi convingerile privitorilor înveteraţi (cei care privesc la TV mai mult de patru ore pe zi) şi a celor care privesc mai puţin de două ore pe zi. Ei au descoperit că primii:

1. au atitudini mai frustrate din punct de vedere rasial;
2. supraestimează numărul celor angajaţi ca medici, avocaţi şi atleţi;
3. percep femeile ca având capacităţi şi interese mai limitate decât bărbaţii;
4. au păreri exagerate despre prevalenţa violenţei în societate;
5. au păreri negative despre clasa politică în ansamblul ei
În plus, ei au tendinţa de a vedea lumea ca fiind un loc mai sinistru decât cei din categoria a doua; ei sunt mult mai probabil să fie de acord că majoritatea oamenilor îşi urmăresc propriul interes şi ar profita de tine dacă ar avea ocazia. Gerbner şi colegii săi concluzionează prin a spune că aceste atitudini şi păreri reflectă imaginea inadecvată a vieţii pe care ne-o oferă televiziunea.
Să ne oprim asupra relaţiei dintre privitul la televizor şi imaginile lumii studiind mai atent modul nostru de reprezentare a acţiunilor criminale. Analizând criminalitatea reflectată de televizune observăm că filmele şi serialele poliţiste prezintă imagini remarcabil de consistente atât ale poliţiei, cât şi ale criminalilor, aşa cum spuneam, poliţiştii de la televizor sunt remarcabil de eficienţi, rezolvând aproape orice crimă, şi sunt absolut infailibili dintr-un punct de vedere: persoana care nu e vinovată nu e niciodată închisă la sfârşitul filmului. Filmul Sommersby a fost o excepţie de la regulă (având, de aceea, un imens impact la public) dar abaterea s-a făcut în numele unui valori mai mari decât invincibilitatea justiţiei: iubirea de oameni. În rest, marea majoritate a producţiilor de gen prezintă un fir cursiv al evenimentelor: se produce crima, ucigaşul este prins, judecat şi ulterior condamnat. Televiziunea creează o iluzie a siguranţei în lupta împotriva crimei. Criminalii de televiziune recurg la crimă în general din cauza psihopatologiei sau a lăcomiei nesăţioase (şi inutile). Televiziunea accentuează responsabilitatea personală a criminalilor pentru acţiunile lor şi ignoră în mare măsură presiunile situaţiei legate de crimă, cum ar fi sărăcia şi şomajul. Astfel, televiziunea evită, în mare parte, „deranjarea“ telespectatorilor cu situaţii care i-ar putea obliga să-şi pună întrebări despre ei, despre modul în care construiesc societatea. Telespectatorul nu trebuie să se simtă vinovat de ceea ce prezintă televiziunea. El trebuie stimulat să se simtă mândru că face parte dintr-o societate care reuşeşte să facă faţă pericolelor care-i pândesc pe membrii ei.
Această reflectare are importante consecinţe sociale. Oamenii care privesc mult la televizor au tendinţa de a împărtăşi acest sistem de convingeri, care le afectează aşteptările şi îi poate determina să ia o poziţie dură când sunt membri într-un juriu sau atunci când sunt solicitaţi să-şi exprime opiniie. Privitorii înveteraţi sunt mai probabil să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, crezând că acuzaţii trebuie să fie vinovaţi de ceva, altfel n-ar mai fi judecaţi. Cei care citesc des ştirile senzaţionale din ziare despre crime prezintă cote mai ridicate ale fricii de acţiuni criminale. Urmărirea repetată a filmelor cu scene violente de viol este asociată cu o simpatie şi empatie mai mică pentru victimele violului. Când se urmăresc programele TV, incidenţa furturilor creşte, probabil datorită în parte promovării consumerismului la televiziune, care poate frustra şi mânia telespectatorilor cu mijloace economice reduse care-şi compară stilul de viaţă cu cel prezentat la TV.
Trebuie să observăm, totuşi, că toate cerectările efectuate în această direcţie sunt corelaţionale; adică, prezintă doar o asociere, nu o relaţie cauzală, între urmărirea televiziunii şi convingeri. Este prin urmare imposibil să determinăm doar din aceste cercetări dacă urmărirea în exces a programelor TV cauzează într-adevăr atitudini frustrate şi convingeri inadecvate sau dacă oamenii care au deja astfel de atitudini şi convingeri au pur şi simplu tendinţa de a se uita mai mult la TV. Pentru a fi siguri că privitul la TV cauzează astfel de atitudini şi convingeri, este necesară efectuarea unui experiment controlat în care oamenii sunt repartizaţi aleatoriu, după nişte condiţii. Din fericire, unele experimente recente ne permit să fim destul de siguri că privitul televizorului în exces determină într-adevăr imaginile pe care ni le formăm despre lume. Într-o succesiune de experimente ingenioase, psihologii politici Shanto Iyengar şi Donald Kinder au schimbat conţinutul ştirilor de seară urmărite de participanţii la experiment. În studiile lor, Iyengar şi Kinder au pregătit ştirile astfel încât participanţii erau informaţi pe larg asupra unei anumite probleme cu care se confrunta SUA. De exemplu, într-unul din experimentele lor, unii dintre participanţi erau informaţi despre slăbiciunile capacităţii de apărare a SUA; un al doilea grup urmărea emisiuni care accentuau problemele poluării; un al treilea grup era informat despre inflaţie şi chestiuni economice.
Rezultatele au fost clare. După o săptămână în care au urmărit aceste programe special pregătite, participanţii au terminat experimentul, mai convinşi decât erau înainte de a urmări emisiunile, că problema ţintă - cea prezentată pe larg în emisiunile urmărite - era cea mai important de rezolvat pentru ţară. În plus, participanţii au acţionat în funcţie de noile lor percepţii în evaluarea activităţii preşedintelui pe baza modului în care el se ocupa de problema ţintă şi în evaluarea mai pozitivă decât a rivalilor lor a acelor candidaţi care aveau o poziţie fermă în acea problemă.
Fostul Secretar de Stat Henry Kissinger a înţeles clar puterea de a influenţa a mass-media. El a spus odată că nu urmărea niciodată conţinutul ştirilor de seară, ci „era doar interesat să vadă despre ce era vorba şi cât timp era afectat pentru ştire, pentru a afla cu ce se confrunta ţara.”
Desigur, fiecare dintre noi a avut contacte personale extinse cu mulţi oameni într-o multitudine de contexte sociale; mass-media este doar o sursă a cunoştinţelor noastre asupra afacerilor politice şi a diferitelor grupuri etnice, de gen şi ocupaţionale. Informaţiile şi impresiile pe care le primim prin intermediul media au o influenţă relativ mai mică când ne putem baza şi pe experienţa noastră directă. Astfel, acei dintre noi care au fost în legătură directă cu mai multe femei care lucrează, în afara casei, sunt probabil mai puţin susceptibili la stereotipiile femeilor de la televizor. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte aspectele în care majoritatea dintre noi au avut o experienţă personală limitată sau inexistentă, cum ar fi crima şi violenţa, televiziunea este virtual singura sursă vie de informaţii pentru construirea propriei noastre imagini asupra lumii.
De ce sunt imaginile lumii create de mass media atât de selective? Dintr- un punct de vedere, noi ne punem rar probleme asupra imaginii care ne este arătată. Ne întrebăm rar, de exemplu: „De ce-mi arată povestea asta la ştirile de seară, şi nu alta ? Într-adevăr lucrează poliţia aşa ? Este lumea chiar aşa de violentă şi bântuită de crimă ?” Imaginile pe care televiziunea le proiectează în casele noastre sunt aproape întotdeauna luate de bune, ca reprezentând realitatea. Odată acceptate, imaginile pe care ni le formăm în minte ne servesc drept ficţiuni care ne călăuzesc gândurile şi acţiunile. Imaginile servesc ca teorii sociale primitive - înfăţişându-ne faptele, determinând care probleme sunt mai presante, şi decretând termenii în care gândim despre lumea noastră socială. Alte efecte ale televiziunii

1. Diminuarea capacităţii de concentrare

Având dubla calitate de realizator de televiziune dar şi de educator, mi-am putut da seama de efectele pe termen lung ale televiziunii asupra copiiilor şi modul în care sunt influenţate acele capacităţi naturale ale acestora.
Este greu să scapi de sub influenţa televiziunii. Dacă te încadrezi în mediile statistice, până la vârsta de 20 de ani ai fost expus la aproape 15.000 de ore de televiziune. Poţi să adaugi 10.000 de ore pentru fiecare deceniu pe care-l trăieşti după 20 de ani. Singurele activităţi care consumă mai mult din timpul oamenilor în afara privitului la televizor sunt munca şi somnul.
Calculaţi un moment ce s-ar fi putut face cu doar o parte din aceste ore. În 10.000 de ore ai fi putut să înveţi destul pentru a deveni unul dintre cei mai apreciaţi oameni de ştiinţă din lume. Ai fi putut învăţa în amănunţime mai multe limbi, şi nu doar la nivelul necesar să iei un examen, ci fluent. Ai fi putut hotărî să călătoreşti în jurul lumii şi să scrii apoi o carte despre călatoria ta. Ai fi putut să încveţi atâtea lucruri pe care să le împărtăşeşti celorlalţi, devenind un membru al elitei intelectuale, respectat, admirat şi invidiat. Necazul celor născuţi în era televiziunii este că diminuează concentrarea. Ea încurajează expunerea fragmentată, caleidoscopică; varietatea sa devine un narcotic, nu un stimulent; consumi nu ce alegi tu, ca telespectator, şi când vrei, ci ce aleg ei, ca realizatori de televiziune, şi ce vor.
Pe vremuri, în epocile de aur ale evoluţiei spirituale, ale marilor căutări şi descoperiri, o astfel de risipă de proporţii a timpului ar fi fost un păcat, pentru că acest timp nu este folosit constructiv - pentru autodepăşire, pentru construirea caracterului moral, pentru modelarea propriului nostru destin. Străbunicii noştri l-ar fi considerat lene, fugă de realitate, sugerea perpetuă a unor bomboane vizuale. Totuşi, ei ar fi văzut, ca şi noi, cât de greu este să-i rezişti televiziunii.
Aproape tot ce este interesant şi-ţi dă satisfacţie în viaţă necesită un efort constructiv, depus cu perseverenţă. Cel mai mărginit, cel mai puţin dotat dintre noi, poate realiza lucruri care pot părea miraculoase celor care nu se concentrează niciodată la nimic. Dar televiziunea ne încurajează să nu depunem nici un efort. Ne vinde satisfacţie imediată. Ne distrează doar ca să ne distreze, ca să facă timpul să treacă fără durere. Rolul educativ a scăzut la minim, televiziunea rămânând doar refugiul plăcut din calea problemelor zilnice. Toate programele informative sunt destinate ajutării telespectatorului să înţeleagă anumite lucruri fără să facă altceva decât să-i asculte pe cei care vorbesc şi să se lase convinşi de un punct sau altul de vedere.
Televiziunea mai are o calitate. Ne provoacă şi ne determină s-o urmăm. Ne determină să ne simţim, urmărind programele ei,ca şi cum am fi într-o excursie, însoţiţi tot timpul de ghid: 30 de minute la muzeu, 30 la catedrală, 30 să bem ceva, apoi din nou la autobuz la următorul obiectiv; cu deosebirea că la televiziune, în general, scenele sunt de ordinul minutelor sau secundelor, şi atracţiile alese sunt de obicei accidente de maşină, oameni care se omoară unii pe alţii, tinere care-şi recapătă vederea graţie iubirii şi vedete care-şi povestesc viaţa în culori romanţate. Pe scurt, o mare parte a programelor televiziunii deteriorează capacitatea oamenilor de a-şi concentra atenţia.
Televiziunea a adoptat un mecanism specific pentru a face acest lucru, pentru a-ţi captura şi menţine atenţia, deoarece menţinerea atenţiei este principalul obiectiv al majorităţii programelor TV. Economia televiziunilor comerciale le cere creatorilor de programe să câştige cea mai mare audienţă posibilă în orice moment (deoarece acest lucru duce la creşterea veniturilor din publicitate). Cea mai sigură modalitate de a garanta această atenţie în masă este să ai grijă ca totul să fie concis, să nu soliciţi prea tare atenţia privitorilor, ci în schimb să le oferi un stimul constant prin varietate, noutate, acţiune şi mişcare. I se cere telespectatorului, prin mijloacele specifice televiziunii, să nu acorde atenţie nici unui concept, situaţie, scenă, personaj sau problemă pentru mai mult de câteva secunde. Pe scurt, televiziunea funcţionează pe baza perioadelor scurte de atenţie.
Este greu să nu se observe influenţa acestui mod de a solicita atenţia oamenilor asupra comportării în viaţa de zi cu zi a acestora. Cred că perioadele scurte de atenţie au devenit un model în toate domeniile comunicării, în care cei ce comunică ceva vor să fie la modă. Cred că a devenit „la modă“ să crezi că, ca şi fast food-ul, ideile rapide sunt modul de a ajunge la un public rapid, nerăbdător, crescut în faţa televizorului.
Cea mai grav afectată este educaţia copiiilor. Creşterea unui copil înseamnă în parte să încerci treptat să-i câştigi atenţia pe perioade mai lungi, pentru a-l învăţa în cele din urmă să şi-o direcţioneze singur şi să şi-o menţină direcţionată până când termină o acţiune. Cu cât este mai mare sau mai matur, cu atât atenţia sa poate fi menţinută mai mult timp.
Dar ceea ce fac majoritatea programelor TV este exact opusul. Ele exploatează tendinţa naturală a copilului de a fi distrat şi neatent, de a se uita la asta două minute şi a se juca cu asta alte două. Ele renunţă la luptă şi pornesc de la presupunerea că se va plictisi. În dorinţa de a-l ţine în faţa televizorului, se merge în direcţia tendinţelor lui naturale, specifice vârstei şi nu în sensul educării lui, prin stimularea acelor capacităţi care-i vor permite să devină un om cu personalitate proprie, capabil să-şi construiască strategii de viaţă pe care să le urmeze apoi, fără să-şi piardă interesul. E ca şi cum eşti de acord că unui copil îi place zahărul, deci trebuie să-i dai doar bomboane, că dacă nu, n-o să mănânce, o să te urască, o să crească şi o să scrie romane urâte - presupunând că poate să scrie - despre ce părinte rău ai fost.

2. Emoţiile provocate

Televiziunea are un impact din ce în ce mai mare asupra vieţii noastre sentimentale, asupra emoţiilor şi trăirilor noastre. Stăm în fotolii, la căldură şi ne înduioşăm de soarta unui copil care doarme sub poduri. Schimbăm canalul şi râdem amuzaţi de strâmbăturile nu ştiu cărui actor. În general, emoţiile pe acre ni le nasc programele de televiziune sunt fără substanţă pentru că nu provoacă o modificare a atitudinii sau a comportamentului nostru, nu ne determină să facem ceva, altceva decât să continuăm să urmărim înduioşaţi, succesiunea de imagini. S-ar putea spune că şi cartea are acelaşi efect. Atunci când citeşte o carte fără poze, copilul îşi imaginează lucrurile pe care le citeşte, reconstruieşte mental universul descris. Astfel, el ia parte activă la acţiune şi este implicat direct emoţional în ea. Are timp să mediteze asupra implicaţiilor desfăşurării ei sau asupra caracteristicilor unor personaje. În schimb, televiziunea îţi oferă şi varianta vizuală a universului descris, singurul lucru care-i mai rămâne unui copil de făcut, fiind raportarea la acea realitate prezentată. Cu alte cuvinte, televiziunea nu-i dă timp omului să gândească în profunzime ceea ce vede, inhibându-i de cele mai multe ori pornirile care ar decurge normal dintr-o emoţie trăită ca parte activă. Un alt dezavantaj este acela că, după ce ai văzut filmul cu Albă ca Zăpada, este imposibil să ţi-o proiectezi mental astfel decăt era prezentată în film. Cu alte cuvinte, imaginaţia copiiilor nu este stimulată, creierul lor primind modele gata construite, pe care urmează să le aplice de fiecare dată când se află în faţa unei situaţii sau persoane asemănătoare. Neocortexul (cel care creeză imagini) nu este folosit la capacitatea lui maximă. Tendinţa de a lucra cu şabloane este stimulată de această înlocuire a efortului de a-ţi imagina lucrurile cu prezentarea lor într-o formă deja finită. Crearea imaginilor nu este doar distractivă ci stă la baza visării şi gândurilor înalte (idealuri). Visăm, ne gândim şi imaginăm diferite variante ale viitorului prin intermediul imaginilor.
Excesul privirii la televizor duce la uniformizarea viziunilor asupra viitorului, concretizate toate prin imagin şablon, preluate de la televizor. De câte ori n-aţi auzit un copil spunând: „Când o să fiu mare, o să-mi fac o casă ca ce adin filmul cutare “ ? Sau: „Când o să fiu mare, o să mă fac doctor şi să lucrez într-un spital ca cel din serialul X“. Faptul că sunt mulţi părinţi care şi-au botezat copiii după personajele din seriale este mult mai puţin grav decât faptul că acei copii se visează personaje principale ale unei vieţi care să imite filmul.
Există o altă mare deficienţă în raporturile noastre cu oamenii de pe ecran. Ne este imposibil să-i simţim. Oamenii pun mare preţ pe capacitatea lor de a-i simţi pe ceilalţi, de a intui dacă mint, dacă sunt fericiţi, dacă sunt trişti. A-l privi pe celălalt în ochi este o metodă sigură de a simţi dacă e sincer sau nu cu tine. Înlocuirea acestui contact direct cu interacţiunea ireală dintre telespectator şi persoanjele care interpretează un rol sau îşi modifică comportamentul din cauza camerei de luat vederi în faţa căreia trebuie să vorbească, ne face să renunţăm şi în viaţa de zi cu zi la aceste capacităţi umane şi să ne bazăm din ce în ce mai mult pe aparenţe şi nu pe ceea ce putem descoperi ca fiind adevărat simţind şi gândind acţiunile celuilalt.
Televiziunea nu ne poate da toate acestea. Noi putem râde sau plânge, putem fi supăraţi sau furioşi, dar acestea sunt doar nişte reacţii. Nu ne implică direct decât prin circuitul scurt, dacă vreţi. Este o scurtcircuitare a noastră, în care multe capacităţi (cea de analiză, de implicare) sunt lăsate pe dinafară. În viaţa de zi cu zi nu se întâmplă aşa. Şi de aceea tindem să ne comportăm întotdeauna aşa cum o facem în faţa televizorului. Ne înduioşăm în faţa unui bătrân care cerşeşte şi trecem mai departe ca şi când programul urmărit s-a încheiat sau am schimbat canalul.
De multe ori copiii fac şi altceva în timp ce se uită la televizor. Pe de o parte acest lucru poate fi bun pentru că-i sustrage de sub influenţa directă a imaginilor. Pe de cealaltă parte, însă, le pătrunde în subconştient ideea că nu este absolut necesar să asculţi pe cineva atunci când vorbeşte şi nici nu trebuie să mângâi pe cineva care plânge. Dacă creierul, ca şi restul corpului nostru, este emiţător de unde electromagnetice, există atunci o formă subtilă de energie care se manifestă doar în timpul interacţiunii nemijlocite dintre oameni. Ea nu poate fi manifestată între un telespectator şi ecranul televizorului său. Empatia şi dragostea faţă de alţi oameni nu se pot dezvolta cu adevărat decât prin relaţionarea directă, faţă în faţă cu ei. Pentru cei mai mulţi, oamenii care apar în televizor sunt ca nişte obiecte. Poate vrem să ştim cât mai multe despre ei, ne plac sau îi admirăm, dar nu îi vom simţi niciodată cu adevărat.
* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE

Continue Reading »

Structura cognitiva a mintii umane

În ultima vreme, ceea ce am învăţat despre structura cognitivă a minţii umane ne ajută să înţelegem de ce multe din mecanismele create sau dezvoltate pentru supravieţuirea omului (de ex. capacitatea de a observa cu colţul ochiului ceea ce seamănă cu un tigru fugind) sunt gata de a fi exploatate de către mecanismele irealului pe care le-am identificat mai sus. Astfel, de exemplu, să luăm în considerare unele din principalele caracteristici ale televiziunii: sunetele puternice, ca rafalele de mitralieră care se propagă din televizor 24 de ore pe zi; ruperile şi tăieturile bruşte între scene; folosirea frecventă a graficelor de înaltă tehnologie şi a unor sunete, culori şi îmbrăcăminte bizare pentru a reţine atenţia privitorilor pentru 15-20 de secunde. Acestea şi alte caracteristici ale TV testate de „somităţile” din domeniu care le-au descoperit/inventat se dovedesc la o examinare mai atentă a fi nu mai mult decât exploatarea structurii reziduale a minţii noastre dobândite în urma evoluţiei anterioare. Trei caracteristici ale minţii umane contribuie în special la atracţia noastră către ireal :

1. Ce-ai făcut pentru mine în ultima vreme?

Suntem extrem de sensibili la informaţiile recente; tulburările emoţionale cum ar fi resentimentele durează o perioadă, apoi sunt uitate. Dezastrele teribile cum ar fi o catastrofă aviatică atrag atenţia asupra avioanelor pentru o perioadă; sunt iniţiate toate genurile de reforme, apoi centrul atenţiei se mută în altă parte.

2. Nu mă deranja decât dacă se întâmplă ceva nou şi senzaţional.

Suntem interesaţi doar de „ştiri”, de apariţia neaşteptată a ceva nou. Evenimentele neaşteptate sau extraordinare par a avea acces rapid în conştiinţă, pe când un zgomot de fundal care nu se schimbă, o dificultate constantă, sau o problemă cronică sunt repede trecute pe planul doi. Este uşor să strângi bani în situaţii de urgenţă, cum au făcut cele câteva victime ale unui dezastru care s-a bucurat de o mare publicitate; e mult mai greu să strângi bani pentru marele număr de victime al malnutriţiei constante. Răspundem repede lipsurilor şi pericolelor. Schimbările graduale din lume trec neobservate pe când schimbările bruşte sunt imediat sesizate de mintea noastră.

3. Treci la subiect!

Sistemul mental determină semnificaţia oricărui eveniment, relevanţa sa pentru o persoană. În acest proces, el aruncă în afară aproape toate informaţiile care ajung la noi. Din miliardele de frunze pe care le-ai văzut vara trecută, de câte îţi mai aminteşti ? O săgeată roşie care-ţi trece prin faţa ochilor poate însemna că soţia ta a venit acasă într-o maşină roşie, dar tu nu observi stimulul vizual, ci doar semnificaţia sa. O sirenă este înfricoşătoare fiindcă înseamnă că poliţia vrea să opreşti. Minţile noastre sunt făcute să simplifice, să facă ordine într-o lume care adesea este la fel de haotică pe cât pare. Când facem astfel, nu numai că respingem o mare parte din informaţiile cu care intrăm în contact, dar şi păstrăm, mult după ce şi-au pierdut utilitatea sau valabilitatea, scheme vechi şi fragmente de informaţie. Aceste caracteristici ne ajută să explicăm unele dintre celelalte „mari” descoperiri ale industriei divertismentului/celebrităţilor. Industria câştigă de pe urma marii noastre nevoi de modele simplificatoare prin exploatarea sa la maxim. Ea face exces de simplificări. Realizează că cei câţiva care pot reuşi ca celebrităţi pot avea poveşti complexe sau pe mai multe planuri şi totuşi supravieţuiesc în conştiinţa publicului. Complexitatea duce la pierderea unei identităţi clare. Iată de ce este atât de importantă o poveste clară, simplă, fără ambiguităţi şi pe un singur plan, şi mai ales una care poate fi spusă o perioadă nedefinită de timp. Vorbind despre mintea umană, trebuie să analizăm percepţiile umane, ansamblul de manifestări psihice de bază care face transferul elementelor constitutive ale realităţii în conştiinţa umană.

Percepţiile

Percepţiile sunt reflectările în conştiinţă ale unui obiect sau fenomen din realitate, prin acţiunea nemijlocită a acestuia asupra organelor de simţ. Percepţiile reprezintă o conduită psihologică prin care un individ îşi organizează senzaţiile şi ia cunoştinţă de real. Cele trei caracteristici ale percepţiilor deosebit de importante în comunicare sunt următoarele: percepţiile au calitatea de a fi empirice, învăţate şi selective. Percepţiile sunt empirice.
Unele percepţii se formează uşor. Obiectele fizice obişnuite nu ne fac prea multe probleme odată ce am învăţat ce sunt. Puţini oameni sunt incapabili să recunoască un automobil, o minge de fotbal, o casă, ş.a.m.d., doar dacă, desigur, au vreun tip de incapacitate senzorială sau afecţiune neurologică. Pe de altă parte, o persoană care are de-a face cu o monedă străină pentru prima oară probabil că nu va şti cu siguranţă cât de mulţi bani are.
Un alt exemplu: aţi întâlnit vreodată un tip pe care credeaţi că-l cunoaşteţi şi v-aţi apropiat de el spunând ceva de genul „Salut !“, ca să nu arătaţi că nu sunteţi siguri că el e ? Această experienţă comună apare de obicei când nu suntem capabili să ne uităm bine la o persoană. Suntem incapabili să răspundem la toate întrebările necesare pentru a ne da seama cine este persoana. Pe scurt, ne lipsesc informaţiile adecvate şi, prin urmare, ezităm. Şi mai complicate sunt percepţiile care implică experienţe interioare. Până aici, am vorbit despre experienţe legate de fenomene care sunt externe receptorului - pe scurt, despre lucrurile „din afară“. Nu tot ceea ce simţim, totuşi, este exterior nouă. Corpurile noastre reacţionează la toate tipurile de senzaţii interne, dar noi nu ştim întotdeauna care este sursa stimulilor. Când acest lucru se întâmplă, e greu să interpretăm ce „simţim”. Corpurile noastre ne vorbesc, dar noi nu înţelegem întotdeauna ce ne spun. Nelinişte este termenul folosit frecvent pentru senzaţia de natură necunoscută. Desigur, nu toate senzaţiile pe care le avem fără a le cunoaşte cauza sau originea intră în categoria neliniştii. Dacă ai o durere, de exemplu, poţi să-ţi dai seama ce ai fără să ştii de ce o ai.
Deoarece în general ne lipsesc informaţii complet satisfăcătoare pentru interpretarea experienţelor, majoritatea percepţiilor noastre sunt empirice într-o oarecare măsură. Din fericire, conjunctura ne ajută adesea să stabilim ce ne spune un anumit stimul. Dacă pulsul începe să vă crească şi degetele vă tremură în prezenţa cuiva care vă ameninţă, probabil că veţi interpreta aceste caracteristici fiziologice drept simptome ale fricii. Dacă comentariile sunt doar ostile, simptomele pot reflecta mânia. Pe de altă parte, imediat după sau în timpul unui raport sexual, aceleaşi senzaţii fizice pot fi interpretate ca fiind simptome ale plăcerii.
Percepţiile se învaţă
Interpretările pe care le dăm experienţelor, în special cele referitoare la stările interioare ale altora, nu sunt înnăscute, ci învăţate. Indiferent dacă prin condiţionare sau prin experienţe repetate, oamenii încep să ataşeze anumite înţelesuri unor semne şi grupe de semne. Un semn este orice lucru care reprezintă altceva. De exemplu, un tomberon răsturnat poate fi interpretat ca semn că un câine e liber prin zonă sau că un vandal a trecut pe acolo. Ar putea fi un semn şi pentru multe alte lucruri, cum ar fi un vânt puternic, un şofer neglijent, sau faptul că persoana care l-a scos afară l-a pus pe o pantă prea mare pentru a rămâne în picioare.
Combinaţiile de semne ne ajută să determinăm ce este adevărat într-o situaţie dată. O mulţime de copaci scoşi din rădăcini lângă tomberon scoate din calcul teoria câinelui şi a vandalului, cu excepţia cazului în care ne gândim la un câine foarte mare sau un vandal foarte puternic. Ideea este că legăturile dintre semne şi lucrurile pe care le reprezintă se învaţă de-a lungul timpului. Individul care vă întreabă de ce sunteţi mânios a învăţat probabil că unele caracteristici fizice, cum ar fi tonul vocii, privirea şi diferite configuraţii faciale sunt semne ale mâniei. Cum sugerează exemplul cu tomberonul, totuşi, aceleaşi semne semnifică adesea mai multe lucruri.
Un tip special de semn care este esenţial pentru comnicare este simbolul. Un simbol este orice lucru pe care-l alegem intenţionat pentru a reprezenta altceva. Legătura dintre un simbol şi ceea ce reprezintă este de obicei arbitrară. Nu există nici o relaţie necesară între cuvântul scaun, de exemplu, şi obiectul pe care-l identificăm cu acest nume.
Odată ce am învăţat o anumită conexiune, devine din ce în ce mai greu să avem în vedere alte posibilităţi. Percepţiile devin stabile. Acesta este unul din motivele pentru care oamenii pot părea adesea a fi atât de siguri că ştiu ce se petrece în mintea altora. Acest tip de învăţare, ca şi altele, este dificil de corectat, şi unii indivizi devin aproape imuni la posibilitatea ca percepţiile lor să se înşele.

Stereotipuri

Percepţiile care rezistă schimbărilor realiste au adesea ca rezultat formarea stereotipurilor. Un stereotip este o părere fixă despre caracteristicile comune ale obiectelor dintr-o clasă de obiecte care ignoră diferenţele individuale. Un stereotip cultural este o părere fixă despre un grup de oameni, uniţi de unele caracteristici comune, care nu ţine seama de diferenţele dintre membri. Stereotipurile culturale sunt adesea defavorabile. Unul din aspectele mai înşelătoare ale stereotipurilor culturale este că informaţiile despre un singur individ sunt adesea generalizate la grupuri întregi de oameni.
Stereotipurile culturale pot afecta concepţiile şi imaginea oamenilor în proprii lor ochi. Percepţiile altora legate de noi pot afecta modul în care ne privim noi înşine. Dacă o persoană este tratată în mod persistent ca şi cum ar avea unele caracteristici nedorite, acea persoană ar putea, cu timpul, să înceapă să arate acele caracteristici.
Deoarece dorim să avem o comunicare constructivă, una din principalele noastre sarcini este să depăşim efectele negative ale stereotipiilor. Această sarcină este vitală cei aflaţi în poziţia de lideri.

Stăpânirea capacităţilor de comunicare. Combaterea stereotipurilor culturale şi a alor percepţii greşite.

La un anumit moment, fiecare dintre noi s-a făcut vinovat de neînţelegerea sau rănirea altora, ca urmare a faptului că percepţiile pe care ni le formasem erau false. În mod asemănător, toţi am folosit cândva un stereotip cultural pentru a descrie un grup de oameni. Percepţiile greşite de toate tipurile, inclusiv stereotipurile culturale, rezultă din însăşi natura lor - faptul că percepţiile sunt empirice, învăţate şi selective. Dar nu ne putem opri aici. Iată câteva moduri în care vă puteţi îmbunătăţi capacitatea de a vă forma percepţii exacte şi corecte:
1. Gândiţi-vă dacă aveţi destule informaţii ca să vă formaţi o percepţie exactă. V-aţi făcut o impresie despre ceilalţi bazată doar pe una sau două surse de informaţii? Trebuie să vă schimbaţi percepţiile datorită unor informaţii suplimentare sau a unor condiţii schimbătoare ?
2. Verificaţi exactitatea interpretării pe care aţi dat-o semnelor şi simbolurilor folosite pentru a vă forma percepţiile. Ar putea aceste semne şi simboluri să aibă alte semnificaţii decât cele pe care le-aţi dat dvs. ?
3. Analizaţi-vă concentrarea atenţiei. V-aţi format percepţiile doar pe baza a câtorva caracteristici ale unui obiect, persoană, sau idee ? Ar fi putut să vă scape ceva care v-ar fi schimbat percepţiile ?
Percepţiile sunt selective Nimeni nu poate fi atent în acelaşi timp la tot ce este legat de obiectul percepţiei. Unele caracteristici ies mai mult în evidenţă decât altele. Prin urmare, ceea ce percepem este determinat în mare măsură de concentrarea atenţiei. Dacă vă îndoiţi, încercaţi următorul exerciţiu. Cereţi prietenilor dv. să vă spună al cui portret este pe faţa bancnotei de o mie de lei. Este de prevăzut că cei mai mulţi vor spune: „Mihai Eminescu” şi vor avea dreptate. Apoi întrebaţi-i ce culoare are faţa bancnotei. Mulţi nu vor şti. Ne atrage atenţia portretul persoanei de pe faţa bancnotei, deoarece, alături de alte motive, vrem să fim atenţi să nu-i dăm cuiva altă bancnotă. Suntem atenţi la numerele de pe bancnote din acelaşi motiv, dar deoarece numerele care arată valoarea apar de mai multe ori, ele fac mai puţin obiectul atenţiei noastre.
Deoarece percepţiile sunt selective şi observatorii au tendinţa de a se concentra doar asupra câtorva caracteristici ale obiectului percepţiei şi, la un moment dat, două obiecte care au aceste trăsături în comun pot fi cu uşurinţă confundate. Multe persoane au făcut închisoare din cauza unui martor ocular care le-a identificat greşit, observând doar unele trăsături proeminente ale adevăratului criminal care semănau foarte mult cu cele ale nefericitului suspect. Factorii care influenţează percepţiile

Deoarece percepţiile sunt învăţate, înseamnă că factorii care influenţează învăţarea influenţează indirect şi percepţiile. Cei mai semnificativi factori sunt convingerile, motivele şi atitudinile. Termenul convingere se referă la părerile unei persoane despre ce este adevărat. Motivul este cauza din spatele unei acţiuni care-l face pe un individ să se comporte într-un anumit fel. În sfârşit, atitudinea este înclinarea unei persoane de a evalua obiectele percepţiilor sale favorabil sau defavorabil.

Convingerile

În 1989, ştirea despre un drapel care a fost ars a fost în centrul atenţiei. Preşedintele Bush a ţinut un discurs oficial în sprijinul unui amendament constituţional care să interzică actele de acest gen, considerate de el forme de profanare. O persoană care are convingeri puternice despre ce înseamnă să fii patriot poate percepe un drapel arzând sau, mai precis, persoana care face acest lucru, într-un mod deosebit de negativ - ca fiind rău, reprobabil, de nedorit, jignitor, ş.a.m.d. Pe de altă parte, cineva care crede că drapelul este doar un simbol, că materialul din care este făcut nu are nici o semnificaţie luat izolat, sau că distrugerea sa nu afectează în nici un fel ceea ce simbolizează el va percepe probabil diferit acest act. El îl poate vedea pe cel care arde steagul ca făcând un gest prostesc, lipsit de înţelegere, şi chiar patetic. Unii l-ar considera chiar erou. Exemplul cu steagul de pe Arcul de Triumf.

Motivele

Ca şi convingerile, motivele influenţează percepţiile. O maşină nouă ni se pare mai bună când avem nevoie de una decât atunci când doar o privim. Mâncarea miroase mai bine şi are gust mai bun când ne e foame decât când abia am mâncat. Un superior i se poate părea mai ameninţător unui angajat care caută să fie avansat într-o instituţie decât atunci când angajatul este mulţumit de poziţia sa prezentă. Un coleg de cameră tăcut îi pare mult mai simpatic studentului care vrea să înveţe pentru examen decât atunci când vrea să vorbească despre o problemă personală. Motivele se nasc din nevoi şi se concentrează pe reducerea sau satisfacerea acestor nevoi. În funcţie de motivaţiile unei persoane, părerile sale în legătură cu unul şi acelaşi obiect pot varia considerabil.

Atitudinile

În sfârşit, atitudinile pot influenţa percepţiile. Dacă nu vă place o persoană, adică o evaluaţi în mare măsură în termeni defavorabili, probabil că veţi vedea comportamentul acelei persoane diferit în comparaţie cu o persoană care are o atitudine favorabilă. Veţi considera că o persoană care vă place este competentă, atentă, inteligentă, profundă şi sociabilă. Pe de altă parte, dacă nu vă place persoana, veţi considera că exact acelaşi comportament reflectă incompetenţă, neatenţie, prostie, superficialitate şi răceală.
Cum influenţează percepţiile comunicarea. Percepţiile influenţează atât producerea, cât şi receptarea mesajelor. În primul rând, ele afectează ce şi cum spun producătorii mesajului. În al doilea rând, percepţia afectează modul în care cei care receptează mesajul îi atribuie semnificaţie şi reacţionează faţă de el. Influenţe asupra producerii mesajelor. Să presupunem că staţi în dormitor, învăţând pentru examen, şi auziţi un ciocănit din direcţia uşii. Ciocănitul cere mai multe răspunsuri, cum ar fi „Da”, „Ce e?” sau „Intră“. Acum să presupunem că ciocănitul este foarte tare. Acest lucru vă poate irita şi vă poate face să formulaţi unul din răspunsuri într-un mod ostil. Deşi persoana care ciocăne poate doar a vrut să se asigure că aţi auzit-o, o interpretare învăţată anterior a unui ciocănit puternic ca fiind semn că o persoană este agresivă şi respingătoare, vă face să răspundeţi într-un mod care vă arată iritarea.
Influenţe asupra a ceea ce se spune. Realitatea percepută influenţează puternic mesajele pe care le producem. Acest efect este cel mai puternic în motivele şi intenţiile pe care le atribuim celorlaţi oameni. Alte exemple pot întări acest punct de vedere. Profesorul vede un student căscând în timpul cursului şi se simte obligat să-l întrebe: „Te plictiseşti cumva?” Un angajat primeşte o mărire de salariu mai mică decât se aştepta şi i se plânge şefului: „ştiu că nu vă place de mine, dar cred că mărirea asta este insultătoare”. Cineva nerăbdător să ia cina îi spune partenerei sale: “Vrei să ajungem acolo chiar când închid ?” În sfârşit, o persoană care a fost insultată de un prieten răspunde: “ştiu că n-ai vrut”.
În fiecare din aceste cazuri, percepţia intenţiilor sau motivelor celeilalte părţi poate fi foarte corectă sau inexactă. Din momentul în care percepţia s-a format, totuşi, persoana presupune că este corectă. Reacţiile din primele patru cazuri ar putea afecta mult relaţiile, care ar putea ajunge chiar la punctul de conflict. În ultimul caz, deoarece percepţia greşită nu-l discreditează pe celălalt, ar putea să nu dăuneze în plus relaţiei, dar nerecunoaşterea faptului că insulta este deliberată ar putea face scopul să pară naiv, ridicol sau chiar prostesc. Aceste tipuri de percepţii nu sunt singurele care afectează producerea mesajelor. Percepţia care vă ameninţă într-un fel vă poate face să vă exprimaţi frica. Percepţia că aţi beneficiat de pe urma comportamentului altora vă poate face să vă exprimaţi aprecierea. Prezenţa unei trăsături deosebit de evidente a unui obiect poate avea ca rezultat comentariile dvs. despre el. „Ia uite ce gras e !“ (Copiii sunt mai ales capabili să spună în public ceva ce au observat la o persoană sau obiect, atunci când părinţii lor ar prefera să nu le împărtăşească şi altora percepţiile lor).
Influenţe asupra formulării mesajelor. Când folosim expresia cum este formulat un mesaj, nu ne preocupă exclusiv calităţi cum ar fi tonul vocii sau fluenţa. Formularea este legată şi de alegerea limbajului. De exemplu, cuvintele Mda şi Alo au amândouă acelaşi conţinut când răspunzi la telefon. Mda, totuşi, este o alegere mai probabilă când cineva găseşte convorbirea plictisitoare decât atunci când aşteaptă un telefon important.
Un alt exemplu: să presupunem că îl percepeţi pe unul din superiorii dvs. ca fiind o persoană autoritară şi care se consideră foarte importantă - tipul care este obişnuit să se impună. Să mai presupunem că dvs., ca subordonat, trebuie să vă supuneţi cererilor superiorului dvs., atâta timp cât ele cadrează cu relaţia profesională, desigur. Să presupunem că superiorul este în poziţia de a pedepsi lipsa de ascultare. În sfârşit, să presupunem că superiorul v-a cerut ceva, de exemplu: „Vreţi să vă duceţi jos să-mi aduceţi raportul vânzărilor de luna trecută, vă rog ?” Chiar dacă mesajul conţine cuvintele „te rog”, fără îndoială că interpretaţi rugămintea ca pe un ordin. Puţin nemulţumit, daţi un răspuns acceptabil, cum ar fi: „Da, domnule” sau „Da, doamnă“. Dacă acelaşi lucru v-ar fi cerut de un coleg pe care îl simpatizaţi, răspunsul dvs. ar putea fi mai obişnuit:
„Sigur”, „Cu plăcere” sau „Imediat”. Toate cele patru moduri de exprimare a supunerii în exemplul nostru au acelaşi conţinut. Le diferenţiază modul de exprimare. Răspunsurile exprimă mesaje relaţionale. Un mesaj relaţional este un mesaj care exprimă sentimentele persoanei care comunică ceva faţă de persoana cu care interacţionează. Percepţiile sunt deci importante atât pentru ceea ce spunem cât şi pentru modul în care o facem. Există însă încă un aspect al percepţiei/comunicării legat de modul în care percepţiile influenţează receptarea mesajelor.
Influenţe asupra receptării mesajelor. Comunicarea implică transmiterea de simboluri. În calitate de persoane care comunică ceva, noi alegem simboluri (de obicei cuvinte şi indicatori nonverbali specifici) pentru a ne reprezenta gândurile şi sentimentele. Aceste simboluri sunt considerate semne a ceea ce vrea să spună producătorul mesajului. Mesajul dintr-o tranzacţie de comunicare este întotdeauna acela pe care receptorul îl construieşte din interpretarea pe care o dă simbolurilor pe care le transmite producătorul mesajului. În funcţie de modul în care receptorul asociază o semnificaţie, reacţiile sale vor fi diferite. În mod clar, percepţia este strâns legată de acest proces. Mai precis, percepţia afectează asocierea semnificaţiilor şi reacţiile ce urmează.
Influenţe asupra asocierii de semnificaţii. V-aţi întrebat vreodată de ce celebrităţile apar atât de frecvent în reclame şi programe comerciale ? Pentru un motiv oarecare, asocierea unei celebrităţi cu un produs pe care suntem îndemnaţi să-l cumpărăm face acel produs, din punct de vedere al percepţiei, diferit de ceea ce este atunci când este asociat cu altcineva. Cu mulţi ani în urmă psihologul Solomon Asch a încercat să explice puterea aparentă a unor surse prestigioase în schimbarea atitudinilor. După studierea problemei, el a ajuns la concluzia că nu atitudinile sunt cele care se schimbă, ci obiectul percepţiei. Cu alte cuvinte, când un atlet celebru ne îndeamnă să mâncăm o anumită marcă de cereale, de exemplu, vedem acea marcă ca fiind mai atractivă şi hrănitoare. Din punctul de vedere al celui ce percepe, marca pe care o promovează atletul nu este identică cu cea pe care o vinde altcineva. Pe scurt, produsul este o alegere mai bună. Deoarece sursa mesajului afectează percepţiile legate de el, caracteristicile vedetei pot fi strâns legate de efectele mesajului.
Influenţe asupra reacţiilor. Indiferent dacă distorsiunile în perceperea unui mesaj sunt rezultatul caracteristicilor producătorului sau receptorului de care sunt legate, reacţiile oamenilor pot fi afectate în câteva moduri importante. Încercaţi să vă amintiţi ultima ceartă pe care aţi avut-o. Aţi spus lucruri de genul: „Nu asta am vrut să spun”, „Vreau să spun că...” sau „De ce îmi atribui întotdeauna lucruri pe care nu le-am spus?” Cearta poate că a pornit de la ceva inocent spus de dvs., de exemplu: „De ce nu ne uităm la TV ?” Din punctul dvs. de vedere, aţi sugerat pur şi simplu cum să vă petreceţi timpul. Din perspectiva repondentului, comentariul reprezintă o decizie, care poate determina răspunsul: „De ce trebuie să facem întotdeauna numai ce vrei tu ?” Percepţiile distorsionate pot funcţiona uneori în avantajul producătorului mesajului. Ca să folosim două din exemplele anterioare, când oamenii văd că într-o reclamă, o marcă de cereale este prezentată ca fiind mai bună decât în realitate, cel care face reclamă are o posibilitate mai mare să le influenţeze raţiunea şi comportamentul. Deoarece ambiguitatea creşte posibilitatea de asociere - şi asociere greşită - de semnificaţii, tendinţa de a fi vag când claritatea poate provoca o reacţie negativă este recomandată uneori ca strategie de comunicare. Strategia este denumită ambiguitate deliberată. Ambiguitatea deliberată este frecvent evidentă în declaraţiile publice ale persoanelor oficiale asupra unor probleme cum ar fi avortul şi taxele. În general, totuşi, există puţine dovezi care sugerează că percepţiile distorsionate ajută comunicarea efectivă. Mai probabil, ele funcţionează în dezavantajul celui ce comunică ceva. Dacă scopul dvs. este să fiţi înţeles, percepţiile greşite nu vă ajută. Dacă scopul dvs. este să influenţaţi, puteţi reuşi, dar nu neapărat în modul în care doriţi. Când o altă persoană percepe greşit ceea ce îi spuneţi sau îl îndemnaţi să gândească, simtă, creadă sau facă, puteţi reuşi doar să iritaţi persoana, să creaţi antagonism, să încurajaţi conflictul, să creaţi rezistenţă, sau chiar să-l trimiteţi într-o direcţie diferită de cea care intenţionaţi.
Într-o altă ilustrare a modului în care percepţia greşită poate influenţa reacţiile receptorului, un părinte care îşi exprimă grija în legătură cu performanţele şcolare ale copilului poate fi caracterizat ca pisălog. În loc să recunoască motivul real, copilul se simte tras la răspundere şi îşi arată resentimentul învăţând chiar mai slab. În mod similar, modul în care preocuparea pentru consumul de alcool este exprimată de administratorii de colegiu poate fi considerată un atac asupra drepturilor studenţilor. În loc să asculte, cineva ar putea pur şi simplu să respingă această preocupare ca fiind încă un simptom de „vederi învechite”.
* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE

Continue Reading »

Rolul televiziunii

Rolul televiziunii Evident că apariţia, dezvoltarea şi efectele televiziunii n-au trecut necercetate de sociologi, psihologi şi futurologi. De-a lungul timpului, o mulţime de teorii au încercat să explice care sunt mecanismele de producere a legăturilor dintre telespectator şi televiziune, care sunt caracteristicile acestui mijloc de informare în masă care fac din el cel mai puternic instrument de influenţare a opiniei publice. Este greu să construieşti o teorie pertinentă despre televiziune, în primul rând din cauza imposibilităţii creării unui sistem de valori pur, necontaminat de televiziune. Cu alte cuvinte, nu avem un observator neutru, neimplicat în procesul de producere a irealului care să-l poată descrie cu obiectivitate.

Analiza bardică

Cea mai interesantă teorie despre televiziune este cea a lui Fiske şi Hartley, care se bazează pe conceptul de „televiziune bardică“. Această teorie îşi începe construcţia de la ideea că fiecare telespectator decodifică codurile din programul pe care-l urmăreşte, nu numai pe baza propriei sale experienţe de viaţă, nivel de inteligenţă şi educaţie, dar şi pe baza convenţiilor culturale acceptate de societatea în care trăieşte. Acest punct de vedere este corect, chiar dacă în zilele noastre programele de televiziune devin din ce în ce mai interculturale şi acceptate în multe ţări, diferite din punct de vedere cultural. Aşadar, din ce în ce mai mult, producătorii de programe de televiziune folosesc coduri mai degrabă universale decât locale, lucru care dovedeşte apariţia unor şabloane culturale mondiale din cauza, în special, a uniformizării intelectuale şi a influenţei unui singur centru de putere economic. Televiziunea funcţionează ca un ritual social prin care fiecare individ se simte integrat în societate. Prin televiziune, telespectatorul simte că împărtăşeşte aceleaşi valori culturale ca şi vecinul său. Televiziunea, după această teorie, trece peste deosebirile individuale. Cred că aici merită să ne oprim puţin. După părerea mea, televiziunea este singura care are acest rol, şi îl foloseşte frecvent. Televiziunea foloseşte cel mai frecvent şi în mod evident absenţa diferenţelor dintre indivizi, datorită educaţiei din şcoală. Televiziunea doar perpetuează şi întăreşte această coincidenţă dintre modul de a gândi şi a înţelege cuvântul al oamenilor.
Este evident că trebuie să ne concentrăm atât asupra mesajelor, cât şi asupra instituţiilor care le generează şi asupra reacţiei telespectatorilor având în vedere în egală măsură intenţia celui ce vrea să comunice ceva.
Denumirea de bardică vine de la termenul arhaic englezesc bard care definea persoana însărcinată cu colindarea satelor şi anunţarea diferitelor edicte regale sau hotărâri ale nobilului local. Termenul a fost preluat din cultura celtică, unde bardul era poetul care înştiinţa norodul, prin versuri, despre faptele de vitejie ale eroilor săi. Analiza încearcă să compare televiziunea cu bardul din vechime, găsindu-le roluri extrem de asemănătoare.
Trebuie făcută precizarea, extrem de importantă, că aici, termenul de cultură folosit defineşte ansamblul aspectelor intelectuale ale unei civilizaţii şi nu calitatea unui om instruit sau sistemul de întrepătrundere a artelor. Iată care sunt, în opinia celor doi, funcţiile bardice ale televiziunii: - mediator al limbajului. Televiziunea transformă diferitele tipuri de limbaj într- unul singur, uşor de înţeles de majoritatea oamenilor. Ea transformă percepţiile noastre obişnuite într-un sistem specializat de limbaj.
- structurează mesajul în funcţie de nevoile culturii respective şi ale oamenilor. Textele sunt concepute a fi din ce în ce mai simple, pentru a fi acceptate de toată lumea. Dar fiecare program are propriul său limbaj, în funcţie de nivelul cultural şi educaţional al privitorilor. Cred că nu putem vorbi despre „o singură“ cultură ci despre diferitele nivele de înţelegere de către telespectatori a codurilor transmise. De exemplu, ER are un succes uriaş, chiar dacă majoritatea textului este structurată în fraze şi sintagme tehnice, necunoscute majorităţii celor ce-l urmăresc.
- ocupă centrul culturii sale . Acest lucru se întâmplă deoarece este singură în cadrul culturii sale, şi este în competiţie doar cu ea însăşi. Chiar dacă televiziunea a luat-o mult înaintea cărţilor sau filmelor, există multe ţări în care ea n-a ocupat încă centrul culturii. În plus, este adesea privită ca un outsider pe tărâmul cultural. Totuşi, este adevărat că televiziunea răspunde nevoii resimţite a unui centru comun.
- este orală - Codurile sale sunt mai puţin elaborate decât cele folosite în mesajele scrise. Mesajul este mai simplificat şi mai uşor de înţeles. Aici există o problemă. Mulţi analişti, printre care şi cei doi, pierd din vedere importanţa imaginii, care este un fel de cuvânt. Să ne gândim la semnele japoneze. Nu sunt ele cuvinte şi imagini în acelaşi timp ? Nu cred că televiziunea poate fi privită doar ca un mod oral de a transmite imagini. Foarte des, mesajul oral este acoperit sau îşi pierde unele din coduri din cauza imaginilor, dar mai ales din cauza mijloacelor tehnice utilizate pentru a reuni imaginile (estetica televiziunii). De exemplu, o succesiune rapidă de tăieturi pe imagine va distrage atenţia privitorului de la mesajul transmis oral. Nu putem vorbi despre această caracteristică a televiziunii fără a o pune în legătură cu imaginea, care este cuvânt şi codurile din mesajul scris care se nasc prin succesiunea cuvintelor, exact ca şi codurile de televiziune, create de succesiunea imaginilor.
- este pozitivă şi dinamică. Aici concluziile mele diferă de analiza bardică. În primul rând, am dubii serioase în privinţa caracterului ei pozitiv. Este adevărat că, de obicei, încearcă să prezinte părţile luminoase ale societăţii, subliniindu-le valoarea şi etichetând fiecare aspect care nu cadrează cu restul ca fiind inadecvat. Are de-a face cu ideea de “înăuntru-în afară“. Asta îşi găseşte locul în modelul nostru cultural actual - este pozitiv şi adecvat. Asta nu - este inadecvat. Trăsăturile subiectului care se încadrează sunt accentuate, în detrimentul celorlalte. În decursul ultimilor ani putem observa o schimbare a subiectelor programelor. Multe din aşa-numitele răspunsuri inadecvate la realitate sunt prezentate acum mai des ca fiind un rezultat al atitudinii societăţii în confruntarea cu unii oameni. Televiziunea nu este mai dinamică decât mesajul scris. Trebuie să treacă mult timp până când un subiect nou este abordat într-un mod nou de către producătorii de televiziune. Televiziunea este la fel de dinamică ca şi societatea. Televiziunea se modifică doar după ce este sigură că societatea este pregătită pentru această transformare, care îşi are motorul în ea însăşi. Televiziunea doar reflectă schimbările care au loc în valorile culturale şi le ajută să fie împărtăşite de toţi privitorii. Pentru mine noţiunea de „claw back” (atragere înapoi), folosită extrem de des când este descris un efect al televizunii, are următoarea semnificaţie: „Tu (telespectatorul) trebuie să stai şi să împărtăşeşti valorile tuturor celorlalţi. O să-ţi spunem când a venit timpul să-ţi schimbi aceste valori.” Vreau să spun că privitorul este forţat să revină de fiecare dată la centrul culturii, care se presupune că este televiziunea şi mesajele sale. - lucrează cu mituri. Acestea sunt selectate şi combinate în secvenţe, denumite mitologii. Articularea lor nu este înţeleasă în mod conştient de către privitor, şi totuşi ele sunt comunicate cu succes. Ele apar sub forma convenţiilor vizuale şi de cunoaştere, părerilor apriori despre natura realităţii, pe care, în majoritatea timpului, o cultură se mulţumeşte să le lase nepătate, fără a le pune sub semnul îndoielii. Acest lucru este foarte adevărat, dar televiziunea este de asemenea un creator de mituri. Majoritatea programelor încearcă să creeze şi să întărească unele mituri care devin comune doar pentru privitorii acelui program. Astăzi, este foarte greu să spui care mit este cultural şi care este o invenţie a televiziunii. Cred că majoritatea miturilor sunt creaţii ale televiziunii. Ea creează mituri pentru a se legitima ca fiind centrul culturii şi pentru a atrage spectatorii cu succesul său. Aşadar, unul din cele mai puternice mijloace prin care convenţiile de organizare suferă profunde transformări este televiziunea.
Fiske şi Hartley au enumerat 7 roluri ale televiziunii, ca mijloc de comunicare în masă.

1. Articularea principalelor linii ale consensului cultural stabilit asupra naturii realităţii (şi, desigur, a realităţii naturii). Este adevărat că televiziunea este unul din cele mai puternice mecanisme de conectare a concepţiilor despre realitate. De obicei oamenii nu fac un efort deosebit să lege diferitele idei şi să le pună într-un sistem coerent de gândire. Acesta este unul din rolurile televiziunii: să pună în practică un mod simplu de realizare a conexiunilor şi să ignore fiecare întrebare care necesită un răspuns care deviază de la linia stabilită. De exemplu, conceptul de „viaţă reală“ (real life) folosit în unele emisiuni (MTV) încearcă să-l asigure pe privitor că nu este parte a „acelei” realităţi, ci a acesteia, descrisă de televiziune şi adoptată de majoritatea oamenilor. Emisiunea încearcă să reafirme credinţele societăţii la un anumit moment. Deci, realitatea este cea înfăţişată de televiziune şi nu cea pe care o putem vedea cu ochii noştri în altă parte. Dar, în ultima vreme, datorită uriaşei diversificări a programelor, realitatea începe să devină „mai multe realităţi”: fiecare program cu realitatea sa. Acest lucru se produce foarte uşor. Există unele caracteristici tipice ale personalitaţii umane care necesită un anume fel de reflectare a realităţii. Aceste caracteristici nu sunt legate de cultură, ci de temperament. Aşadar, diferitele feluri de temperament necesită diferite feluri de reflectare a realităţii prin intermediul televiziunii. Puteţi observa acest lucru urmărind trei seriale poliţiste pe diferite canale. Chiar dacă sunt unele lucruri stabile în fiecare serial, există diferenţe uriaşe în articularea aceloraşi linii culturale. Rezultatele sunt, uneori, hilare.

2. Implicarea fiecărui membru al culturii în sistemele sale dominante de valori. Valorile culturale nu mai sunt în mod necesar dominante în viaţa reală, ci în realitatea înfăţişată de televiziune. Deoarece individul nu mai găseşte aceleaşi valori în jurul său, el încearcă să descopere aceste valori în programele de televiziune. El este fericit când se gândeşte că toţi privitorii acelor programe au împărtăşit aceleaşi valori, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna adevărat. 3. Aprecierea, explicarea, interpretarea şi justificarea acţiunilor reprezentanţilor individuali ai culturii în acea lume. Atragerea indivizilor de la o pură excentricitate la o poziţie social-centrală.

4. Asigurarea culturii de caracterul său adecvat la lume prin afirmarea şi confirmarea ideologiilor sale, într-o implicare activă în practică şi într-o lume potenţial imprevizibilă. Aici, analiza ar trebui reactualizată pentru că în ultima vreme din ce în ce mai multe programe de televiziune prezintă eşecul unor vechi convenţii şi moduri de gândire.

5. Prezentarea oricăror inadvertenţe în percepţia culturii despre ea însăşi. Acesta este unul dintre cele mai importante roluri ale televiziunii: să pună în centrul atenţiei oamenii şi valorile care nu cadrează cu linia oficială. Din nefericire, televiziunea trebuie să se schimbe periodic în funcţie de schimbările reale din mintea oamenilor şi să prezinte o fostă inadvertenţă ca un element prezent în linia culturală. Uneori continuă să prezinte ceva ca fiind inadecvat, chiar dacă majoritatea privitorilor l-au acceptat în viaţa reală ca fiind adecvat. Sau, periodic, prezintă în programele sale unele lucruri inadecvate, demult uitate de către oameni.

6. Convingerea publicului că statutul şi identitatea lor ca indivizi sunt garantate de cultură în general. Din contră, eu cred că televiziunea încearcă să-i facă pe indivizi să creadă că ei nu pot exista ca indivizi, ci ca părţi ale întregului sistem. Dar un individ este de obicei el însuşi un sistem.

7. Transmiterea unui sentiment al apartenenţei culturale. Mulţi oameni se uită la un program doar pentru că ştiu că se uită şi alţii la el. Ei nu vor să fie outsideri a doua zi la birou sau la şcoală, când ceilalţi discută acel program. Ei au impresia că sunt membri ai aceluiaşi sistem de vreme ce pot vorbi despre acelaşi program. În concluzie, cred că televiziunea este o oglindă mişcătoare. Uneori păstrează imaginile mult timp după ce au dispărut şi uneori reflectă imagini noi, înainte de naşterea lor în conştiinţa reală a oamenilor. Foarte des, o comunicare reuşită este o negociere între public (cu propriile sale raportări la acea situaţie) şi mesajul transmis de către televiziune. În aceasta constă frumuseţea televiziunii. Ei transmit ce vor ei dar nu sunt niciodată siguri că noi vom înţelege ce vor ei să înţelegem.

Analiza cantitativă

Am văzut în ce consta analiza bardică, una dintre cele mai exhaustive apropieri de televizune. Există însă şi analize parţiale, ale căror rezultate, puse împreună ca într-un uriaş puzzle, ne pot da o imagine apropiată de realitate a relaţiei de care vorbeam mai devreme. Una dintre ele este analiza cantitativă. Ea constă în analizarea strictă a ceea ce apare pe ecran, fără judecăţi de valoare sau interpretări ale conţinutului. Pur şi simplu, analiza cantitativă reprezintă o statistică a frecvenţei apariţiei unor elemente care ne interesează (bărbaţi, femei, copiii, avocaţi, muncitori, albi, negri etc.). Ea nu este interesată de calitate, de reacţia telespectatorilor sau de interpretare ci este o observare obiectivă a conţinutului concret al transmisiei televizate. Cele mai multe analize de acest gen se concentrează pe perioada de prime-time, adică cea de maximă audienţă, chiar dacă, o analiză obiectivă ar trebui să aibă în vizor întreg programul din ziua respectivă, pentru că există diferenţe sensibile între conţinutul programelor difuzate în diferite intervale orare. Au fost sociologi care au încercat să tragă concluzii calitative despre influenţa programelor asupra telespectatorilor, folosindu-se de rezultatele analizei cantitative dar acest lucru s-a dovedit aproape imposibil pentru că nu s-a putut crea o relaţie logică între variaţia numărului de telespectatori (şi caracteristicile lor) şi frecvenţa apariţiei unui anumit gen de elemente într-un interval orar dat. Să vedem acum câteva rezultate ale unei astfel de analize cantitative, realizate asupra programelor de ficţiune. Personajele acestora sunt în majoritate bărbaţi (de două ori mai numeroşi decât femeile), aparţin clasei de mijloc (şi nu meseriilor care presupun rutina) şi au vârste cuprinse între 40 şi 50 de ani (cu relativ puţini tineri şi bătrâni faţă de numărul total). Criminalii sunt bărbaţi (de 4 ori mai mulţi decât femeile), sunt mai bătrâni decât eroii şi sunt albi. De altfel numărul negrilor prezenţi pe ecran este foarte mic.
Există o ciudăţenie şi în ceea ce priveşte calitatea locurilor de muncă ale personajelor. Deşi în realitate, peste 50 % dintre oameni activează în locuri de muncă cu prestigiu scăzut, numărul celor prezentat pe ecran reprezintă doar 10 % din totalul celor care muncesc. Restul lucrează în medii cu un înalt prestigiu profesional, care necesită aptitudini deosebite şi calităţi pe care personajele le au într-un număr mai mare decât corespondenţii lor reali. Majoritatea personajelor din programele de ficţiune sunt prezentate ca fiind lucrători profesionali şi manageriali: deşi 67% din forţa de muncă din SUA este angajată în servicii administrative sau din sfera serviciilor, doar 25% din personajele TV au asemenea slujbe.
Cea mai larg acceptată concluzie a acestui gen de analiză este că televiziunea prezintă modul în care se vede societatea şi nu modul în care este. Mai mult, televiziunea tinde să reflecte modul în care societatea şi-ar dori să fie. Cu alte cuvinte, televiziunea sacrifică realitatea pentru a prezenta acele aspecte ale ei pe care noi le preţuim mai mult şi cărora le dăm o importanţă sau pe care ni le imaginăm a avea o importanţă mult mai mare decât o au cu adevărat. Un sondaj făcut printre copiii a arătat că majoritatea îşi doresc o profesie care să le permită exercitarea puterii şi influenţarea vieţii celorlalţi. Una dintre aceste profesii este cea de avocat. Nu mai pare surprinzătoare, atunci, frecvenţa mult diferită de realitate, a personajelor care servesc sistemul judiciar. Există, evident, întrebarea dacă nu cumva numărul exagerat al avocaţilor în programele de televiziune îi face pe copiii să-şi dorească o astfel de profesie. E foarte greu de stabilit în ce măsură televiziunea reflectă concepţiile telespectatorilor săi şi în ce măsură le influenţează. Înclin să cred că se întâmplă ambele lucruri, în paralel. Iniţial, televiziunea, în lansarea unui nou program, analizează cu atenţie părerea potenţialilor lor telespectatori despre subiectul abordat sau despre personajele lui şi construieşte astfel scenariul încât să o reflecte cât mai fidel. Construit astfel programul are toate şansele de a fi urmărit de un număr mare de telespectatori şi, prin efect inductiv, şi acele persoane care nu aveau o părere ca cea a majorităţii, o vor îmbrăţişa, datorită influenţei pe care programul respectiv o va exercita asupra lor. Mai mult, datorită acelui fenomen de suprasaturare a pieţei cu programe asemănătoare, născute toate din succesul primului (vezi cazul serialelor cu medici E.R., Chicago Hope, L.A. Doctors), imaginea pe care o au telespectatorii despre această profesie şi despre mediul în care se desfăşoară devine un şablon al majorităţii.
Faptul că marea majoritate a criminalilor sunt pedepsiţi până la sfârşitul filmului poate arăta două lucruri: modul idealist în care cetăţenii văd eficacitatea poliţiei şi a justiţiei sau încercarea televiziunii de a insufla telespectatorilor săi încredere în modul în care aceste instituţii îşi fac datoria. Există aici un paradox, explicabil însă. Adolescentul mediu de 15 ani a văzut mai mult de 13.000 omoruri la TV. Mai mult de jumătate din personajele TV sunt implicate într-o confruntare violentă în fiecare săptămână; în realitate, mai puţin de 1% dintre americani sunt victime ale violenţei criminale în orice an dat, conform statisticilor FBI. În timp ce numărul crimelor care se întâmplă, în credinţa populară, este mult mai mare decât numărul lor real (crimele la televizor sunt de zece ori mai numeroase decât în viaţa reală), incidenţa cazurilor nerezolvate sau al criminalilor rămaşi nepedepsiţi este mult mai mică decât în realitate. E relativ simplu de explicat. Trăind într-o lume în continuă schimbare şi, prin urmare, din ce în ce mai periculoasă, oamenii îşi construiesc modul de a o vedea în funcţie de temerile lor. Teama de suferinţă fizică, de moarte în final, îi face să exagereze pericolul la care sunt expuşi şi astfel să supraevalueze numărul criminalilor care ar putea atenta la integritatea lor fizică sau chiar la viaţa lor. Tot această teamă îi face să-şi dorească ca sistemul judiciar să fie bine pus la punct (mult mai bine decât este în realitate) şi astfel, să le vegheze liniştea. Această viziune este reflectată şi în programele de televiziune. Există şi aici un cerc vicios. Numărul mare de criminali prezenţi în programele de televiziune influenţează, la rândul lui, imaginea pe care copiii încep să o aibă despre societatea în care pătrund ca cetăţeni.
În concluzie, analiza cantitativă ne poate ajuta să înţelegem atât modul în care societatea se vede pe sine cât şi modul în care televiziunea influenţează această viziune.

Forum cultural

O altă teorie vede televiziunea ca pe un forum cultural. Televiziunea reprezintă un proces permanent de gândire publică. Este cea care păstrează şi perpetuează modul în care cultura se autodefineşte. Este, în acelaşi timp, păstrătoarea ritualurilor prin care societatea se raportează la cultură. Toate subiectele abordate reflectă societatea şi, extinzând termenul de cultură şi apropiindu-l de cel de civilizaţie, reflectă cultura acelei societăţi, relaţiile dintre membrii săi, privite prin prisma interdependenţelor culturale şi a elementelor culturale unificatoare. Televiziunea este cea care prezintă greşelile celor care nu se înscriu perfect în universul cultural dat. Ea este cea care atrage atenţia asupra lucrurilor care pot pune în pericol cultura unui popor. Ea este cea care prezintă datele conflictelor şi urmăreşte de foarte aproape rezolvarea lor. Televiziunea este cea care reflectă conştiinţa de sine a unei societăţi. Este axată pe urmărirea mecanismelor interne de reglare a inadvertenţelor culturale. Ea este cea care stimulează evoluţia modelului cultural al unei societăţi. Propune telespectatorilor săi o continuă reconfigurare a înţelesurilor şi este prima care reflectă schimbarea mentalităţilor.
Concluzia unei astfel de teorii este că telespectatorii sunt corealizatori ai programelor de televiziune, că sunt cei care folosesc televiziunea pentru a se privi şi analiza, pentru a-şi discuta problemele, pentru a şi le rezolva, pentru a găsi împreună căile de evoluţie, de a descoperi greşelile şi acele elemente care ies din schema acceptată cultural ca fiind reprezentarea societăţii.

* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE

Documentul PDF poate fi vizualizat integral aici

Continue Reading »