Copiii si televiziunea

După 1989, societatea românească nu a mai avut timp să se ocupe de copii. Cei doi responsabili pentru îndrumarea copiilor pe drumul lung şi dificil al maturizării, am numit aici familia şi şcoala, s-au văzut confruntaţi în ultimii 10 ani cu probleme dificile în încercarea de a recrea un cadru normal pentru dezvoltarea umană. Părinţii au descoperit că 8 ore de muncă nu mai sunt suficiente pentru a asigura minimul necesar pentru supravieţuire. Din ce în ce mai mulţi părinţi au cel puţin încă un loc de muncă în afara celui oficial. Timpul rămas pentru acele activităţi care stau la baza creării unei legături speciale cu copiii lor s-a redus considerabil. Rolul de îndrumător, de sursă de valori umane necesare de a fi adoptate de copii, a fost abandonat şi părinţii au devenit, în cele mai multe din cazuri, simpli susţinători materiali ai familiei. Pe de cealaltă parte, şcoala, confruntată cu un proces perpetuu de reformare, în care vechile principii erau demolate fără a se pune nimic în loc, s-a dovedit incapabilă să-şi construiască un nou mod de a transmite mesajele specifice. Mulţi dascăli şi-au abandonat profesia pentru altele mult mai bine plătite. Alţii, rămaşi în sistem, se confruntă cu o altă percepţie asupra lumii a copiilor, veniţi la şcoală dintr-un mediu care nu mai corespunde din punct de vedere valoric cu sistemul de învăţământ clasic. Decepţionaţi de noul rol pe care conducătorii României l-au rezervat profesorilor în “noua” construcţie a societăţii, aceştia au primit în plin scăderea importanţei în noua ecuaţie social-economică a educaţiei. Învăţământul uman, destinat construirii bazei informaţional-culturale pe care să se clădească viitoarele construcţii intelectuale, a cedat din ce în ce mai mult spaţiu celui economic, considerat mai important pentru cei care aveau să înfrunte noua realitate din societatea românească. Aceasta este într-o profundă şi contorsionată schimbare în care şcoala a fost incapabilă să-şi asume vreun rol. În loc de factor de influenţă, şcoala a fost în ultimii 10 ani doar o victimă a transformărilor pe care sistemul în care era inclusă le-a suferit. Din păcate, dacă situaţia economică a copiilor de astăzi se poate îmbunătăţi într-un viitor oarecare, situaţia bazei informaţional-valorice pe care aceştia vor trebui să-şi construiască viaţa va fi mult mai dificil de schimbat.
Astfel a apărut un scurtcircuit în sistemul normal de educaţie bazat pe complementaritatea responsabilităţii familiei şi şcolii. A dispărut în primul rând controlul pe care cele două elemente ale sistemului trebuia să le exercite una asupra celeilalte. Dacă familia nu funcţionează cum trebuie, colectivitatea (şi aici includ în primul rând şcoala) ar trebui să sancţioneze acest lucru şi să readucă lucrurile în parametrii normali. La rândul ei, familia ar trebui să se implice mai mult în relaţia dintre copil şi şcoală, să fie capabilă să perceapă imediat sincopele apărute în aceasta şi să se implice în rezolvarea lor. Ce se întâmplă, de fapt ? Şcoala a încetat să mai fie un element central al colectivităţii. Relaţia cu familia a devenit formală, implicarea în problemele cu care se confruntă aceasta şi care influenţează modul în care copilul participă la procesul de învăţământ tinde să dispară de tot, în virtutea noului principiu al neimplicării în spaţiul privat. Familia a început să cedeze din responsabilităţile ei privind educaţia, pasând-o şcolii. Lipsa de timp şi, de multe ori, de interes faţă de modul în care propriul copil este educat şi în care elementele date de şcoală sunt integrate într-un sistem de valori, face imposibilă corectarea din timp a eventualelor disfuncţionalităţi apărute ca urmare, mai ales, a influenţelor exterioare. Cu alte cuvinte, a dispărut aproape total cooperarea normală dintre familie şi şcoală pentru oferirea celor mai potrivite condiţii de dezvoltare intelectuală a copiilor. O altă problemă care a apărut în ultimii ani este suspiciunea şi învinovăţirea reciprocă. Mulţi părinţi consideră că şcoala nu oferă acele elemente necesare copilului pentru a “răzbate în viaţă”. Ba, mai mult, mulţi consideră că se acordă mult prea mult spaţiu unor materii de învăţământ care, în opinia lor, nu-i ajută cu nimic pe copii în a-şi apropia succesul în viaţa de adult. De aceea, tot mai mulţi părinţi îşi trimit copiii la şcoli cu profil economic sau informatic, sacrificând posibilitatea de construirea a unei solide culturi generale în favoarea ultraspecializării, considerate vitale pentru reuşita în viaţă. Apariţia învăţământului particular a dus la pasarea definitivă a responsabilităţii în sarcina celui care este plătit pentru a presta un serviciu, în acest caz şcoala. Există şi un alt fenomen grav: abandonul şcolar. Există în mediul rural o tendinţă de a descuraja continuarea studiilor după absolvirea învăţământului obligatoriu ba chiar de abandonare a acestuia înainte de termenul legal. Aproape 2 % dintre copii abandonează şcoala în fiecare an. Acest lucru va avea un efect grav asupra capacităţii acestor copii de a se integra mai târziu într- un sistem social, în care şcoala îndeplineşte rolul de liant.
O altă sursă de obstacole în calea dezvoltării intelectuale normale a copiilor este şi explozia sărăciei după 1989. Statisticile (ICCV-1995) arată clar că, în timp ce 10 % dintre familii trăiesc în sărăcie extremă, peste 22 % dintre copiii români se află în această situaţie. Cele mai bogate familii din România (reprezentând 5 % din total) cresc doar 2 % dintre copii. Şi dacă, pentru părinţi, sărăcia înseamnă imposibilitatea asigurării unei locuinţe decente, a obiectelor indispensabile acesteia, pentru un copil înseamnă reducerea (uneori anularea) posibilităţii de a avea acces la educaţie, atât prin şcoală (rechizite, haine, transport, taxe, manuale) cât şi prin sistemele complementare (cărţi, Internet, teatru).
Aceleaşi statistici arată că, în primii 5 ani de tranziţie, procentul de frecventare a grădiniţelor a scăzut în mod constant de la 83 % la 55,2 %. Procentul de cuprindere în învăţământul primar a scăzut de la 97,3 % la 93,5 % iar cel în învăţământul secundar (liceu şi şcoală profesională) de la 91,1 % la 75,5 %.
Toate aceste schimbări produse în sistemul familie - şcoală care ar trebui să dea societăţii la un moment dat un membru capabil să se integreze şi să participe creativ la evoluţia ei vor avea, în perspectivă, consecinţe dezastruoase, unele greu de anticipat. Fapt este că, în acest moment, sistemul a devenit incapabil de a oferi copiilor posibilitatea de a-şi construi un sistem de referinţă coerent, o scară de valori eficientă atât în plan social dar, mai ales în plan uman, unelte cu care aceştia să se poată descoperi şi relaţiona cu ceilalţi membri ai societăţii şi cu societatea, în întregul ei. S-au redus drastic motivaţiile date copiilor pentru a-şi desăvârşi educaţia, de a urmări autodepăşirea şi evoluţia spirituală. Cel mai important obiectiv care li se prezintă astăzi copiilor ca important în viaţă este cel material. Noile sisteme de valori cuprind acest element şi duc, de cele mai multe ori, la o fractură între adevăratele posibilităţi şi capacităţi intelectuale şi artistice ale copiilor şi direcţia trasată de noii formatori de opinie din România. Confuzia şi lipsa de coerenţă a acţiunii tinerilor de astăzi are la bază incapacitatea societăţii de a identifica şi de a transmite în mod eficient acele elemente valorice care să permită alegerea şi, ulterior, parcurgerea unui drum cât mai potrivit pentru capacităţile şi dorinţele reale ale copiilor. În acest vid educaţional şi valoric, în această lipsă de atenţie faţă de copii şi problemele lor, faţă de întrebările şi dorinţa lor de a învăţa, capătă un rol din ce în ce mai important televiziunea. Deşi refuză să-şi recunoască influenţa în plan educativ, aceasta există şi se manifestă, uneori în mod disproporţionat în raport cu mesajele transmise. Incapacitatea de a-şi asuma responsabilitatea pentru un rol pe care nu vrea să-l recunoască duce la neglijarea efectelor pe care anumite programe ale sale le au asupra copiilor şi felul în care acestea le influenţează modul de a vedea viaţa şi societatea, de a-i privi pe ceilalţi şi de a construi relaţii cu ei, în general, modul în care copilul îşi construieşte un sistem de valori.
Abandonat, pe cont propriu, în faţa televizorului, copilul tinde să interpreteze totul, are mijloace intelectuale, şi cu insuficient dezvoltatele capacităţi de analiză şi corelaţionare. Lăsat singur, copilul îşi construieşte un sistem de valori, confecţionat din elementele cu putere de impact mare, necorelate între ele şi insuficient explicitate. Modul în care televiziunea prezintă realitatea devine modul în care copilul o va privi şi implică felul în care va răspunde provocărilor acesteia. Copiii televizorului tind să se raporteze la o realitatea care nu există, ea fiind fabricată de industria irealului. Neconcordanţele dintre adevăr şi convingerile apărute în urma vizionării în exces a televiziunii şi absenţei sau influenţei minore a celorlalte surse de educaţie duc, de cele mai multe ori, la situaţii critice, de neadaptare şi de refuz la adresa societăţii. De multe ori, aceste situaţii duc la revoltă şi la încercarea de a reforma societatea în baza valorilor şi reperelor asimilate de la televizor.

Televiziunea şi copiii

Am văzut în capitolele anterioare modul în care televiziunea influenţează nu numai capacităţile fizice şi intelectuale ale copiilor dar şi procese extrem de importante: concentrarea, atenţia, imaginaţia. Vom analiza acum alte efecte ale modului în care televiziunea recreează realitatea şi urmăririi în exces a programelor.
Copii se uită la televizor, în medie, 23 de ore pe săptămână, mai puţin decât timpul petrecut la şcoală şi cu mult mai puţin decât cel petrecut discutând cu părinţii sau cu prietenii. Un studiu mondial realizat de Academia americană de pediatrie arată că, din cei 70 de ani pe care îi va trăi, un om va sta 7 ani în faţa televizorului.
O statistică îngrijorătoare arată că preşcolarii îşi petrec cea mai mare parte a timpului liber în faţă micilor ecrane. Este extrem de răspândită practica părinţilor de a-şi pune copiii (chiar dacă sunt foarte mici) în faţa televizoarelor pentru a-i linişti şi pentru a scăpa de grija lor. Atracţia pe care în special reclamele o exercită asupra copiilor cu vârste foarte fragede se explică prin succesiunea foarte rapidă de imagini intens colorate, de însoţirea acestora cu melodii jucăuşe şi de folosirea masivă în publicitate a copiilor, a personajelor din desenele animate sau a unor fiinţe fantastice. De asemenea, s-a constatat că, pe măsură ce cresc, tot mai multe activităţi le desfăşoară în prezenţa unui televizor prins. Mănâncă sau se joacă, îşi fac lecţiile sau discută cu ceilalţi în faţa televizorului. Atenţia copiilor este împărţită. S-a constata că 60 % din timp îl acordă televizorului şi nu celeilalte activităţi desfăşurate simultan. După 6 ani, durata vizionării programelor televiziunii scade sensibil atât din cauza diminuării timpului liber cât şi existenţei unor alternative. În adolescenţă creşte iar, în primul rând din cauza incapacităţii multor tineri de a construi relaţii cu ceilalţi şi de a-şi folosi timpul liber în activităţi desfăşurate alături de prietenii lor, în paralel cu scăderea sensibilă a celor realizate împreună cu părinţii.

Copiii şi televiziunea

Televiziunea ilustrează interacţiunea socială şi relaţiile interumane. oamenii din televizor îşi exprimă sentimentele, emoţiile, empatia, bunătatea. Ei se arată şi a fi insensibili şi violenţi. Toate acestea au un impact major asupra modului în care copiii sunt capabili să identifice situaţii similare în viaţa de zi cu zi şi să le înţeleagă conotaţiile. Televiziunea prezintă, de obicei, un complex de teme despre normalitatea sau anormalitatea unor tipuri de relaţii umane, despre legătura dintre anumite situaţii şi răspunsurile cele mai potrivite. Toate acestea reflectă valorile culturale împărtăşite de comunitatea în care se difuzează programele respective. Pe de cealaltă parte, telespectatorii sunt stimulaţi să reacţioneze la prezentarea unor situaţii care seamănă foarte mult cu cele întâlnite în realitate. Mai mult, a crescut tendinţa de a răspunde acestora in urmă în acelaşi mod în care observă că reacţionează personajele de ficţiune. Cu cât situaţia prezentată de o emisiune pare mai reală, cu atât răspunsul telespectatorului este mai intens, cu atât reacţia lui reflectă sistemul de valori în baza căruia ar acţiona în realitate. Din păcate, situaţiile respective sunt ilustrate şi în emisiunile adresate copiilor, ele neputând fi identificate corect, din cauza lipsei de experienţă practică. Astfel, copiii află cu ce situaţii s-ar putea întâlni în viaţă dar, mai presus de aceasta, învaţă cum să răspundă la acestea într-un mod acceptabil din punct de vedere ale normelor sociale împărtăşite de comunitate şi de realizatorii de televiziune.
Televiziunea îi arată pe oameni exprimându-şi trăirile în mod explicit. Aceştia se bucură, se supără, le pare rău, se entuziasmează, le este frică, sunt surprinşi, se simt vinovaţi, sunt dezgustaţi. O analiză atentă ne arată că există un şablon relaţional între situaţie şi reacţia la ea. Cu alte cuvinte, se prezintă atât situaţia cât şi răspunsul considerat normal la aceasta. O analiză cantitativă ne arată că cele mai des reprezentate în televiziune sunt reacţiile de tipul: furie, frică, curiozitate, bucurie şi tristeţe. Mult mai rare sunt manifestările sentimentului de vinovăţie sau de dezgust. Aceste trăiri sunt asimilate de copii împreună cu modurile cele mai frecvent ilustrate de exprimare. Ei “recunosc” în viaţa de zi cu zi caracteristicile manifeste ale trăirilor celorlalţi şi nu ajung la concluzii în urma analizei situaţiei. la rândul lor, apariţia unui anumit afect atrage manifestarea lui într-un anumit fel preluat din modelul prezentat de emisiunile de televiziune. Astfel, copiii învaţă să recunoască manifestările emoţionale, îşi fac o părere despre incidenţa cazurilor în care oamenii simt una sau alta dintre emoţii, învaţă să asocieze unele situaţii cu stări afective specifice şi asimilează aşteptările societăţii privind comportamentul şi manifestările emoţionale. Totul conduce, aşa cum spuneam, la construirea unor anumite modele care includ reacţia emotivă, experienţele, expresia şi comportamentul. Riscul cel mai mare este acela că, la situaţii asemănătoare ca formă, copiii tind să răspundă afectiv şi să se comporte conform modelului asimilat. Până la 7 ani, copiii intervievaţi au fost capabili să recunoască plăcerea şi neplăcerea manifestate de personajele preferate. După această vârstă, ei pot identifica fericirea şi tristeţea unor copiii din emisiunile văzute. dar, doar în jumătate din cazuri, au putut identifica supărarea ca stând la baza reacţiei personajului. Frica a fost şi mai greu de identificat, pentru că modul de manifestare nu corespundea modelului asimilat. Acest model se aplică nu numai în relaţiile dintre copii şi ceilalţi oameni din lumea reală ci şi între ei şi personajele sau situaţiile prezentate în televiziune. Astfel ei reacţionează emoţional la întâmplările din filmele de ficţiune şi faţă de trăirile personajelor ca în realitate.
Dezvoltarea cognitivă influenţează şi răspunsul afectiv la televiziune. Intensitatea reacţiei copiilor la conţinutul programelor scade odată cu creşterea capacităţii de a face distincţia dintre realitate şi ficţiune. În special frica este cea care se manifestă din ce în ce mai puţin pe măsură ce creşte capacitatea de a înţelege intriga filmului urmărit şi de transfera în analizarea situaţiei elemente dobândite în construirea relaţiilor de zi cu zi. Mai mult, s-a observat că frica este mult mai pregnantă în situaţii cu care copiii s-ar putea confrunta în realitate. Pe măsură ce copiii cresc, apare capacitatea de a înţelege legătura dintre cauză şi efect şi de a identifica urmările concrete ale unei acţiuni, chiar dacă acestea nu sunt prezentate ca fiind succesive. Nu e de mirare că mulţi copiii folosesc schema de desfăşurare a intrigii şi ajungerea la un deznodământ ca pe un şablon pe care îl folosesc atunci când evaluează situaţii reale. Putem concluziona că, în absenţa unei participări a părinţilor la procesul natural de creare a unei imagini despre lume şi la stabilirea unor scheme logice de comportament şi reacţie, în condiţiile în care şcoala se dovedeşte incapabilă să umple golurile lăsate de această absenţă, televiziunea este cea care, chiar dacă nu urmăreşte în mod conştient acest lucru, are un câmp larg de acţiune pentru a influenţa dezvoltarea psihică a copiilor şi de a înlocui un proces coerent de educaţie cu unul fragmentat, aproape imposibil de controlat şi cu efecte care apar într-un interval lung de timp.

Efectele fizice

Studiile medicale ale ultimilor ani au demonstrat că privitul televizorului în exces poate duce la o atrofiere a simţurilor prin degradarea senzorilor nefolosiţi suficient sau, din contră, suprasolicitaţi. Toate acestea au ca efect încetinirea sau chiar stoparea înainte de termen a creşterii în volum a creierului copiilor. S-a constatat că acei copii cu care nu se vorbeşte, nu se joacă nimeni şi nu sunt atinşi de nimeni, au creierul cu 20 % mai mic decât media considerată normală pentru vârsta lor. Acelaşi fenomen s-a putut observa şi la animalele tinere care au fost obligate să asiste, fără să poată participa, la joaca altora. Televiziunea exploatează doar două dintre simţurile noastre: văzul şi auzul. Mai mult, s-a observat că slaba calitate a sunetului precum şi imaginile intens colorate, strălucitoare şi derulate la frecvenţe imense afectează senzorii cărora le sunt destinate.
Acuitatea vizuală a unui copil şi vederea tridimensională nu sunt dezvolatate deplin până la vârsta de 4 ani. Imaginea de televiziune este bidimensională şi neclară pentru ochii copiilor care sunt nevoiţi să-şi focalizeze privirea. Televizorul, ca orice aparat electric emite unde electromagnetice. Cercetătorii le-au caracterizat ca fiind potenţiale cauze ale declanşării diferitelor tipuri de cancer. de altfel, tot ei sfătuiesc copiii să stea la cel puţin 1,5 metri de televizor şi cel puţin 50 de cm. de ecranul monitorului de calculator.
Un alt efect negativ îl are televiziunea asupra capacităţii privirii noastre de a căuta, scana, focaliza şi identifica tot ceea ce pătrunde în câmpul vizual. Aceleaşi caracteristici sunt cele care trebuie dezvoltate pentru a citi eficient.
Copiii care privesc la televizor nu-şi dilată pupilele şi nu-şi mişcă ochii, fenomene esenţiale în procesul citirii. Neutilizarea lui duce la atrofierea muşchilor oculari şi, implicit, la dificultăţi în perceperea vizuală corectă a realităţii tridimensionale. Capacitatea de a focaliza este legată de cea de a fi atenţi. Diminuarea uneia duce la scăderea celeilalte. Un copil care se uită mult la televizor va prezenta o capacitate de a se concentra mult mai mică.
Un alt element care afectează percepţia realităţii este succesiunea extrem de rapidă a imaginilor (5-6 secunde la ştiri şi 2-3 secunde în reclame). Neocortexul nu are timpul necesar pentru a analiza şi descifra fiecare imagine. De asemenea, toate culorile imaginilor sunt rezultanta combinaţiilor celor trei culori de bază: roşu, albastru şi verde, lucru în totală contradicţie cu realitatea din afara televizorului. Mai mult, culorile obiectelor din televizor sunt aproape exclusiv procesate de emisfera dreaptă astfel încât cea stângă este subsolicitată. Toate aceste lucruri demonstrează că, din punct de vedere fizic, creierul unui copil care exagerează în privitul la televizor este solicitat incorect şi, implicit, va ajunge să dea răspunsuri greşite stimulilor externi.
Au apărut şi duşmanii televiziunii: jocurile video şi computerele. Posibilităţile de influenţare a dezvoltării copiilor s-au înmulţit şi a devenit aproape imposibil să prevezi modul în care acestea acţionează. Mai mult, este din ce în ce mai greu să-ţi fereşti copilul de aceşti stimuli externi care îşi pun amprenta pe modul în care va arăta construcţia finită intelectuală şi senzitivă a adultului. De aceea, oricâte aparate care să oprească televizorul în momentul începerii unui film care conţine scene de violenţă, oricâte oprelişti am pune în calea folosirii exagerate a jocurilor sau a calculatoarelor, problema nu va putea fi rezolvată astfel. E nevoie de o redefinire a rolului familiei şi al şcolii, găsirea de noi căi de colaborare între aceste două organisme şi, mai ales, conceperea unei noi strategii educative, adaptate noilor cerinţe ale societăţii dar care să nu îi facă pe copii rezistenţi în faţa sincopelor ci şi capabili să le rezolve.

Sursa : Herjeu, Radu - Tehnici de propaganda, manipulare si persuasiune in televiziune