Secolul 20 este cel mai bogat în revoluţii mondiale. Revoluţia, prin
definiţie, presupune schimbarea spectaculoasă a unei stări de fapt printr-o
acţiune conştientă şi direcţionată. Putem vorbi despre revoluţii violente, cum
sunt cele politice (revoluţia franceză din 1789, revoluţia rusă din 1917, revoluţia
română din 1989) sau despre revoluţii „de catifea“, cum sunt cele la nivelul
conştiinţelor şi a mentalităţilor (revoluţia industrială din Anglia, revoluţia
sexuală de la jumătatea anilor 60). În general nu există revoluţii exclusiv
violente sau exclusiv paşnice. Ele pot avea caracteristici mixte dar există una
predominantă. De multe ori violenţa irupe atunci când nu mai poate fi evitată o
revoluţie, atunci când tensiunile acumulate în urma procesului schimbării nu au
găsit un mijloc adecvat de a se dezamorsa.
Revoluţiile din domeniul ştiinţific sunt cele care au, în general, un
caracter dual: violente, radicale pentru oamenii de ştiinţă şi de catifea pentru
marea masă a oamenilor.
În cazul revoluţiilor paşnice, de multe ori nici nu ne dăm seama că am fost
martorii şi „victimele“ lor. Schimbarea se produce lent şi gradual, astfel încât, la
un moment dat, refuzăm să mai conştientizăm corect caracteristicile perioadei
anterioare şi nici nu mai putem relaţiona diferitele elemente ale universului
apropiat fără ajutorul efectelor noilor revoluţii. Şi asta pentru un motiv foarte
simplu: toate revoluţiile s-au bazat pe informaţie, mai corect spus pe folosirea ei
într-un mod care să servească scopului propus. Revoluţiile s-au născut sau au
avut succes apelând fie la persuasiune, fie la manipulare, pentru a se legitima în
ochii opiniei publice şi, astfel, pentru a-şi îndeplini obiectivele. Revoluţiile care
n-au reuşit sunt cele care n-au beneficiat de o propagandă bună şi n-au folosit
tehnicile potrivite de persuasiune sau de manipulare. Dar toate revoluţiile
folosesc, în diferite momente ale desfăşurării lor, manipularea şi persuasiunea.
Cea mai importantă rămâne, însă, informaţia. Mulţi oameni gândesc încă astfel:
„ceea ce nu cunosc, nu există !“. Dacă nu există, nu-l conştientizează. Astfel, nu
este influenţat. Prin urmare nu reacţionează la stimulii trimişi de sursele de
propagandă. Deci, nu participă la revoluţie.
Revoluţia nucleară
Deşi ar fi fost normal ca această descoperire să împingă omenirea înainte,
ea este cea care, paradoxal, a îngheţat evoluţia ei, ca specie socială, a născut
războiul rece, cea mai mare arenă de desfăşurare, confruntare şi ultrafinisare a
mijloacelor de informare în masă şi, implicit, a tehnicilor de manipulare, cu
ajutorul acestora. Folosirea bombei atomice împotriva Japoniei în august 1945
(la 6 august asupra Hiroshimei, iar apoi asupra oraşului Nagasaki) a fost
precedată de o amplă campanie de manipulare a opiniei publice americane,
pentru a o convinge de necesitatea acestui gest. Deşi guvernul american era la
curent cu decizia Imperiului Crizantemei de a capitula, acest lucru n-a fost adus
la cunoştinţa opiniei publice, dintr-un simplu motiv: americanii doreau să
experimenteze pe viu cea mai cumplită armă, care le-ar fi adus supremaţia în
ceea ce se anunţa confruntarea secolului – est-vest. Nici astăzi documentarele
despre efectele exploziilor nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki nu sunt agreate
de televiziunile americane.
Astfel a intrat în conştiinţa opiniei publice americane, la început, şi apoi în
cea a opiniei publice mondiale, necesitatea construirii bombelor nucleare pentru
asigurarea liniştii propriilor case. Ruşii au folosit acest tip de propagandă atunci
când, la rândul lor, au construit bomba atomică. Veţi constata şi astăzi, în
discursurile unor lideri ai ţărilor care dispun de focoase nucleare, elemente de
propagandă şi ameninţări voalate la adresa duşmanilor. Să ne aducem aminte
despre uriaşa propagandă declanşată împotriva Coreei de Nord când s-a
descoperit că are posibilitatea construirii bombelor nucleare. Au fost folosite
toate tehnicile de manipulare: dezinformare, contorsionarea adevărului,
fragmentarea lui, asocierea cu simboluri negative pentru opinia publică
internaţională. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Pakistan şi India. Fiind naţiuni
înrudite, o eventuală relaxare a relaţiilor dintre ele ar duce la crearea unei zone
stabile, cu populaţie numeroasă şi cu bombe atomice.
În perioada Ceauşescu, se zvonea că România are posibilitatea construirii
bombei atomice. Se induceau astfel două idei: superioritatea noastră faţă de
vecini şi capacitatea României de a fi un pod între est şi vest. Indirect, se sugera
prietenului de la răsărit că deschiderea occidentului faţă de România se
datorează şi capacităţii noastre de a ne înarma nuclear, atenuând astfel senzaţia
de trădare pe care au creat-o anumite gesturi ale regimului de la Bucureşti. Miaduc
aminte că, am auzit din mai multe surse, că, la un moment dat, se pare că în
1968, România ar fi fost în pericol de a fi invadată de trupele sovietice şi că
numai ameninţarea cu superlaserul pe care numai noi îl deţineam i-a descurajat
pe ruşi. Lăsând la o parte hilarul unei astfel de ipoteze, în acel moment m-am
simţit mândru că ţara mea poate ţine piept uriaşului rus.
Cea mai interesantă şi perfidă propagandă, concepută şi pusă în practică,
prin metode de manipulare diferite, în ambele blocuri politice, a fost folosită
pentru convingerea propriilor popoare că înarmarea aduce şi garantează pacea.
Că super înarmarea unei părţi va duce la descumpănirea celeilalte. Nu s-a spus niciodată că, la cantitatea de arme nucleare care se află în acest moment pe
pământ, în cazul unui conflict atomic, nu vor exista învingători şi învinşi.
* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu