Tehnici de manipulare a mintii, oamenilor, femeilor, tehnici de manipulare sentimentala, manipularea in vanzari
Cele mai noi tehnici in arta manipularii

Structura cognitiva a mintii umane

0



În ultima vreme, ceea ce am învăţat despre structura cognitivă a minţii umane ne ajută să înţelegem de ce multe din mecanismele create sau dezvoltate pentru supravieţuirea omului (de ex. capacitatea de a observa cu colţul ochiului ceea ce seamănă cu un tigru fugind) sunt gata de a fi exploatate de către mecanismele irealului pe care le-am identificat mai sus. Astfel, de exemplu, să luăm în considerare unele din principalele caracteristici ale televiziunii: sunetele puternice, ca rafalele de mitralieră care se propagă din televizor 24 de ore pe zi; ruperile şi tăieturile bruşte între scene; folosirea frecventă a graficelor de înaltă tehnologie şi a unor sunete, culori şi îmbrăcăminte bizare pentru a reţine atenţia privitorilor pentru 15-20 de secunde. Acestea şi alte caracteristici ale TV testate de „somităţile” din domeniu care le-au descoperit/inventat se dovedesc la o examinare mai atentă a fi nu mai mult decât exploatarea structurii reziduale a minţii noastre dobândite în urma evoluţiei anterioare. Trei caracteristici ale minţii umane contribuie în special la atracţia noastră către ireal :

1. Ce-ai făcut pentru mine în ultima vreme?

Suntem extrem de sensibili la informaţiile recente; tulburările emoţionale cum ar fi resentimentele durează o perioadă, apoi sunt uitate. Dezastrele teribile cum ar fi o catastrofă aviatică atrag atenţia asupra avioanelor pentru o perioadă; sunt iniţiate toate genurile de reforme, apoi centrul atenţiei se mută în altă parte.

2. Nu mă deranja decât dacă se întâmplă ceva nou şi senzaţional.

Suntem interesaţi doar de „ştiri”, de apariţia neaşteptată a ceva nou. Evenimentele neaşteptate sau extraordinare par a avea acces rapid în conştiinţă, pe când un zgomot de fundal care nu se schimbă, o dificultate constantă, sau o problemă cronică sunt repede trecute pe planul doi. Este uşor să strângi bani în situaţii de urgenţă, cum au făcut cele câteva victime ale unui dezastru care s-a bucurat de o mare publicitate; e mult mai greu să strângi bani pentru marele număr de victime al malnutriţiei constante. Răspundem repede lipsurilor şi pericolelor. Schimbările graduale din lume trec neobservate pe când schimbările bruşte sunt imediat sesizate de mintea noastră.

3. Treci la subiect!

Sistemul mental determină semnificaţia oricărui eveniment, relevanţa sa pentru o persoană. În acest proces, el aruncă în afară aproape toate informaţiile care ajung la noi. Din miliardele de frunze pe care le-ai văzut vara trecută, de câte îţi mai aminteşti ? O săgeată roşie care-ţi trece prin faţa ochilor poate însemna că soţia ta a venit acasă într-o maşină roşie, dar tu nu observi stimulul vizual, ci doar semnificaţia sa. O sirenă este înfricoşătoare fiindcă înseamnă că poliţia vrea să opreşti. Minţile noastre sunt făcute să simplifice, să facă ordine într-o lume care adesea este la fel de haotică pe cât pare. Când facem astfel, nu numai că respingem o mare parte din informaţiile cu care intrăm în contact, dar şi păstrăm, mult după ce şi-au pierdut utilitatea sau valabilitatea, scheme vechi şi fragmente de informaţie. Aceste caracteristici ne ajută să explicăm unele dintre celelalte „mari” descoperiri ale industriei divertismentului/celebrităţilor. Industria câştigă de pe urma marii noastre nevoi de modele simplificatoare prin exploatarea sa la maxim. Ea face exces de simplificări. Realizează că cei câţiva care pot reuşi ca celebrităţi pot avea poveşti complexe sau pe mai multe planuri şi totuşi supravieţuiesc în conştiinţa publicului. Complexitatea duce la pierderea unei identităţi clare. Iată de ce este atât de importantă o poveste clară, simplă, fără ambiguităţi şi pe un singur plan, şi mai ales una care poate fi spusă o perioadă nedefinită de timp. Vorbind despre mintea umană, trebuie să analizăm percepţiile umane, ansamblul de manifestări psihice de bază care face transferul elementelor constitutive ale realităţii în conştiinţa umană.

Percepţiile

Percepţiile sunt reflectările în conştiinţă ale unui obiect sau fenomen din realitate, prin acţiunea nemijlocită a acestuia asupra organelor de simţ. Percepţiile reprezintă o conduită psihologică prin care un individ îşi organizează senzaţiile şi ia cunoştinţă de real. Cele trei caracteristici ale percepţiilor deosebit de importante în comunicare sunt următoarele: percepţiile au calitatea de a fi empirice, învăţate şi selective. Percepţiile sunt empirice.
Unele percepţii se formează uşor. Obiectele fizice obişnuite nu ne fac prea multe probleme odată ce am învăţat ce sunt. Puţini oameni sunt incapabili să recunoască un automobil, o minge de fotbal, o casă, ş.a.m.d., doar dacă, desigur, au vreun tip de incapacitate senzorială sau afecţiune neurologică. Pe de altă parte, o persoană care are de-a face cu o monedă străină pentru prima oară probabil că nu va şti cu siguranţă cât de mulţi bani are.
Un alt exemplu: aţi întâlnit vreodată un tip pe care credeaţi că-l cunoaşteţi şi v-aţi apropiat de el spunând ceva de genul „Salut !“, ca să nu arătaţi că nu sunteţi siguri că el e ? Această experienţă comună apare de obicei când nu suntem capabili să ne uităm bine la o persoană. Suntem incapabili să răspundem la toate întrebările necesare pentru a ne da seama cine este persoana. Pe scurt, ne lipsesc informaţiile adecvate şi, prin urmare, ezităm. Şi mai complicate sunt percepţiile care implică experienţe interioare. Până aici, am vorbit despre experienţe legate de fenomene care sunt externe receptorului - pe scurt, despre lucrurile „din afară“. Nu tot ceea ce simţim, totuşi, este exterior nouă. Corpurile noastre reacţionează la toate tipurile de senzaţii interne, dar noi nu ştim întotdeauna care este sursa stimulilor. Când acest lucru se întâmplă, e greu să interpretăm ce „simţim”. Corpurile noastre ne vorbesc, dar noi nu înţelegem întotdeauna ce ne spun. Nelinişte este termenul folosit frecvent pentru senzaţia de natură necunoscută. Desigur, nu toate senzaţiile pe care le avem fără a le cunoaşte cauza sau originea intră în categoria neliniştii. Dacă ai o durere, de exemplu, poţi să-ţi dai seama ce ai fără să ştii de ce o ai.
Deoarece în general ne lipsesc informaţii complet satisfăcătoare pentru interpretarea experienţelor, majoritatea percepţiilor noastre sunt empirice într-o oarecare măsură. Din fericire, conjunctura ne ajută adesea să stabilim ce ne spune un anumit stimul. Dacă pulsul începe să vă crească şi degetele vă tremură în prezenţa cuiva care vă ameninţă, probabil că veţi interpreta aceste caracteristici fiziologice drept simptome ale fricii. Dacă comentariile sunt doar ostile, simptomele pot reflecta mânia. Pe de altă parte, imediat după sau în timpul unui raport sexual, aceleaşi senzaţii fizice pot fi interpretate ca fiind simptome ale plăcerii.
Percepţiile se învaţă
Interpretările pe care le dăm experienţelor, în special cele referitoare la stările interioare ale altora, nu sunt înnăscute, ci învăţate. Indiferent dacă prin condiţionare sau prin experienţe repetate, oamenii încep să ataşeze anumite înţelesuri unor semne şi grupe de semne. Un semn este orice lucru care reprezintă altceva. De exemplu, un tomberon răsturnat poate fi interpretat ca semn că un câine e liber prin zonă sau că un vandal a trecut pe acolo. Ar putea fi un semn şi pentru multe alte lucruri, cum ar fi un vânt puternic, un şofer neglijent, sau faptul că persoana care l-a scos afară l-a pus pe o pantă prea mare pentru a rămâne în picioare.
Combinaţiile de semne ne ajută să determinăm ce este adevărat într-o situaţie dată. O mulţime de copaci scoşi din rădăcini lângă tomberon scoate din calcul teoria câinelui şi a vandalului, cu excepţia cazului în care ne gândim la un câine foarte mare sau un vandal foarte puternic. Ideea este că legăturile dintre semne şi lucrurile pe care le reprezintă se învaţă de-a lungul timpului. Individul care vă întreabă de ce sunteţi mânios a învăţat probabil că unele caracteristici fizice, cum ar fi tonul vocii, privirea şi diferite configuraţii faciale sunt semne ale mâniei. Cum sugerează exemplul cu tomberonul, totuşi, aceleaşi semne semnifică adesea mai multe lucruri.
Un tip special de semn care este esenţial pentru comnicare este simbolul. Un simbol este orice lucru pe care-l alegem intenţionat pentru a reprezenta altceva. Legătura dintre un simbol şi ceea ce reprezintă este de obicei arbitrară. Nu există nici o relaţie necesară între cuvântul scaun, de exemplu, şi obiectul pe care-l identificăm cu acest nume.
Odată ce am învăţat o anumită conexiune, devine din ce în ce mai greu să avem în vedere alte posibilităţi. Percepţiile devin stabile. Acesta este unul din motivele pentru care oamenii pot părea adesea a fi atât de siguri că ştiu ce se petrece în mintea altora. Acest tip de învăţare, ca şi altele, este dificil de corectat, şi unii indivizi devin aproape imuni la posibilitatea ca percepţiile lor să se înşele.

Stereotipuri

Percepţiile care rezistă schimbărilor realiste au adesea ca rezultat formarea stereotipurilor. Un stereotip este o părere fixă despre caracteristicile comune ale obiectelor dintr-o clasă de obiecte care ignoră diferenţele individuale. Un stereotip cultural este o părere fixă despre un grup de oameni, uniţi de unele caracteristici comune, care nu ţine seama de diferenţele dintre membri. Stereotipurile culturale sunt adesea defavorabile. Unul din aspectele mai înşelătoare ale stereotipurilor culturale este că informaţiile despre un singur individ sunt adesea generalizate la grupuri întregi de oameni.
Stereotipurile culturale pot afecta concepţiile şi imaginea oamenilor în proprii lor ochi. Percepţiile altora legate de noi pot afecta modul în care ne privim noi înşine. Dacă o persoană este tratată în mod persistent ca şi cum ar avea unele caracteristici nedorite, acea persoană ar putea, cu timpul, să înceapă să arate acele caracteristici.
Deoarece dorim să avem o comunicare constructivă, una din principalele noastre sarcini este să depăşim efectele negative ale stereotipiilor. Această sarcină este vitală cei aflaţi în poziţia de lideri.

Stăpânirea capacităţilor de comunicare. Combaterea stereotipurilor culturale şi a alor percepţii greşite.

La un anumit moment, fiecare dintre noi s-a făcut vinovat de neînţelegerea sau rănirea altora, ca urmare a faptului că percepţiile pe care ni le formasem erau false. În mod asemănător, toţi am folosit cândva un stereotip cultural pentru a descrie un grup de oameni. Percepţiile greşite de toate tipurile, inclusiv stereotipurile culturale, rezultă din însăşi natura lor - faptul că percepţiile sunt empirice, învăţate şi selective. Dar nu ne putem opri aici. Iată câteva moduri în care vă puteţi îmbunătăţi capacitatea de a vă forma percepţii exacte şi corecte:
1. Gândiţi-vă dacă aveţi destule informaţii ca să vă formaţi o percepţie exactă. V-aţi făcut o impresie despre ceilalţi bazată doar pe una sau două surse de informaţii? Trebuie să vă schimbaţi percepţiile datorită unor informaţii suplimentare sau a unor condiţii schimbătoare ?
2. Verificaţi exactitatea interpretării pe care aţi dat-o semnelor şi simbolurilor folosite pentru a vă forma percepţiile. Ar putea aceste semne şi simboluri să aibă alte semnificaţii decât cele pe care le-aţi dat dvs. ?
3. Analizaţi-vă concentrarea atenţiei. V-aţi format percepţiile doar pe baza a câtorva caracteristici ale unui obiect, persoană, sau idee ? Ar fi putut să vă scape ceva care v-ar fi schimbat percepţiile ?
Percepţiile sunt selective Nimeni nu poate fi atent în acelaşi timp la tot ce este legat de obiectul percepţiei. Unele caracteristici ies mai mult în evidenţă decât altele. Prin urmare, ceea ce percepem este determinat în mare măsură de concentrarea atenţiei. Dacă vă îndoiţi, încercaţi următorul exerciţiu. Cereţi prietenilor dv. să vă spună al cui portret este pe faţa bancnotei de o mie de lei. Este de prevăzut că cei mai mulţi vor spune: „Mihai Eminescu” şi vor avea dreptate. Apoi întrebaţi-i ce culoare are faţa bancnotei. Mulţi nu vor şti. Ne atrage atenţia portretul persoanei de pe faţa bancnotei, deoarece, alături de alte motive, vrem să fim atenţi să nu-i dăm cuiva altă bancnotă. Suntem atenţi la numerele de pe bancnote din acelaşi motiv, dar deoarece numerele care arată valoarea apar de mai multe ori, ele fac mai puţin obiectul atenţiei noastre.
Deoarece percepţiile sunt selective şi observatorii au tendinţa de a se concentra doar asupra câtorva caracteristici ale obiectului percepţiei şi, la un moment dat, două obiecte care au aceste trăsături în comun pot fi cu uşurinţă confundate. Multe persoane au făcut închisoare din cauza unui martor ocular care le-a identificat greşit, observând doar unele trăsături proeminente ale adevăratului criminal care semănau foarte mult cu cele ale nefericitului suspect. Factorii care influenţează percepţiile

Deoarece percepţiile sunt învăţate, înseamnă că factorii care influenţează învăţarea influenţează indirect şi percepţiile. Cei mai semnificativi factori sunt convingerile, motivele şi atitudinile. Termenul convingere se referă la părerile unei persoane despre ce este adevărat. Motivul este cauza din spatele unei acţiuni care-l face pe un individ să se comporte într-un anumit fel. În sfârşit, atitudinea este înclinarea unei persoane de a evalua obiectele percepţiilor sale favorabil sau defavorabil.

Convingerile

În 1989, ştirea despre un drapel care a fost ars a fost în centrul atenţiei. Preşedintele Bush a ţinut un discurs oficial în sprijinul unui amendament constituţional care să interzică actele de acest gen, considerate de el forme de profanare. O persoană care are convingeri puternice despre ce înseamnă să fii patriot poate percepe un drapel arzând sau, mai precis, persoana care face acest lucru, într-un mod deosebit de negativ - ca fiind rău, reprobabil, de nedorit, jignitor, ş.a.m.d. Pe de altă parte, cineva care crede că drapelul este doar un simbol, că materialul din care este făcut nu are nici o semnificaţie luat izolat, sau că distrugerea sa nu afectează în nici un fel ceea ce simbolizează el va percepe probabil diferit acest act. El îl poate vedea pe cel care arde steagul ca făcând un gest prostesc, lipsit de înţelegere, şi chiar patetic. Unii l-ar considera chiar erou. Exemplul cu steagul de pe Arcul de Triumf.

Motivele

Ca şi convingerile, motivele influenţează percepţiile. O maşină nouă ni se pare mai bună când avem nevoie de una decât atunci când doar o privim. Mâncarea miroase mai bine şi are gust mai bun când ne e foame decât când abia am mâncat. Un superior i se poate părea mai ameninţător unui angajat care caută să fie avansat într-o instituţie decât atunci când angajatul este mulţumit de poziţia sa prezentă. Un coleg de cameră tăcut îi pare mult mai simpatic studentului care vrea să înveţe pentru examen decât atunci când vrea să vorbească despre o problemă personală. Motivele se nasc din nevoi şi se concentrează pe reducerea sau satisfacerea acestor nevoi. În funcţie de motivaţiile unei persoane, părerile sale în legătură cu unul şi acelaşi obiect pot varia considerabil.

Atitudinile

În sfârşit, atitudinile pot influenţa percepţiile. Dacă nu vă place o persoană, adică o evaluaţi în mare măsură în termeni defavorabili, probabil că veţi vedea comportamentul acelei persoane diferit în comparaţie cu o persoană care are o atitudine favorabilă. Veţi considera că o persoană care vă place este competentă, atentă, inteligentă, profundă şi sociabilă. Pe de altă parte, dacă nu vă place persoana, veţi considera că exact acelaşi comportament reflectă incompetenţă, neatenţie, prostie, superficialitate şi răceală.
Cum influenţează percepţiile comunicarea. Percepţiile influenţează atât producerea, cât şi receptarea mesajelor. În primul rând, ele afectează ce şi cum spun producătorii mesajului. În al doilea rând, percepţia afectează modul în care cei care receptează mesajul îi atribuie semnificaţie şi reacţionează faţă de el. Influenţe asupra producerii mesajelor. Să presupunem că staţi în dormitor, învăţând pentru examen, şi auziţi un ciocănit din direcţia uşii. Ciocănitul cere mai multe răspunsuri, cum ar fi „Da”, „Ce e?” sau „Intră“. Acum să presupunem că ciocănitul este foarte tare. Acest lucru vă poate irita şi vă poate face să formulaţi unul din răspunsuri într-un mod ostil. Deşi persoana care ciocăne poate doar a vrut să se asigure că aţi auzit-o, o interpretare învăţată anterior a unui ciocănit puternic ca fiind semn că o persoană este agresivă şi respingătoare, vă face să răspundeţi într-un mod care vă arată iritarea.
Influenţe asupra a ceea ce se spune. Realitatea percepută influenţează puternic mesajele pe care le producem. Acest efect este cel mai puternic în motivele şi intenţiile pe care le atribuim celorlaţi oameni. Alte exemple pot întări acest punct de vedere. Profesorul vede un student căscând în timpul cursului şi se simte obligat să-l întrebe: „Te plictiseşti cumva?” Un angajat primeşte o mărire de salariu mai mică decât se aştepta şi i se plânge şefului: „ştiu că nu vă place de mine, dar cred că mărirea asta este insultătoare”. Cineva nerăbdător să ia cina îi spune partenerei sale: “Vrei să ajungem acolo chiar când închid ?” În sfârşit, o persoană care a fost insultată de un prieten răspunde: “ştiu că n-ai vrut”.
În fiecare din aceste cazuri, percepţia intenţiilor sau motivelor celeilalte părţi poate fi foarte corectă sau inexactă. Din momentul în care percepţia s-a format, totuşi, persoana presupune că este corectă. Reacţiile din primele patru cazuri ar putea afecta mult relaţiile, care ar putea ajunge chiar la punctul de conflict. În ultimul caz, deoarece percepţia greşită nu-l discreditează pe celălalt, ar putea să nu dăuneze în plus relaţiei, dar nerecunoaşterea faptului că insulta este deliberată ar putea face scopul să pară naiv, ridicol sau chiar prostesc. Aceste tipuri de percepţii nu sunt singurele care afectează producerea mesajelor. Percepţia care vă ameninţă într-un fel vă poate face să vă exprimaţi frica. Percepţia că aţi beneficiat de pe urma comportamentului altora vă poate face să vă exprimaţi aprecierea. Prezenţa unei trăsături deosebit de evidente a unui obiect poate avea ca rezultat comentariile dvs. despre el. „Ia uite ce gras e !“ (Copiii sunt mai ales capabili să spună în public ceva ce au observat la o persoană sau obiect, atunci când părinţii lor ar prefera să nu le împărtăşească şi altora percepţiile lor).
Influenţe asupra formulării mesajelor. Când folosim expresia cum este formulat un mesaj, nu ne preocupă exclusiv calităţi cum ar fi tonul vocii sau fluenţa. Formularea este legată şi de alegerea limbajului. De exemplu, cuvintele Mda şi Alo au amândouă acelaşi conţinut când răspunzi la telefon. Mda, totuşi, este o alegere mai probabilă când cineva găseşte convorbirea plictisitoare decât atunci când aşteaptă un telefon important.
Un alt exemplu: să presupunem că îl percepeţi pe unul din superiorii dvs. ca fiind o persoană autoritară şi care se consideră foarte importantă - tipul care este obişnuit să se impună. Să mai presupunem că dvs., ca subordonat, trebuie să vă supuneţi cererilor superiorului dvs., atâta timp cât ele cadrează cu relaţia profesională, desigur. Să presupunem că superiorul este în poziţia de a pedepsi lipsa de ascultare. În sfârşit, să presupunem că superiorul v-a cerut ceva, de exemplu: „Vreţi să vă duceţi jos să-mi aduceţi raportul vânzărilor de luna trecută, vă rog ?” Chiar dacă mesajul conţine cuvintele „te rog”, fără îndoială că interpretaţi rugămintea ca pe un ordin. Puţin nemulţumit, daţi un răspuns acceptabil, cum ar fi: „Da, domnule” sau „Da, doamnă“. Dacă acelaşi lucru v-ar fi cerut de un coleg pe care îl simpatizaţi, răspunsul dvs. ar putea fi mai obişnuit:
„Sigur”, „Cu plăcere” sau „Imediat”. Toate cele patru moduri de exprimare a supunerii în exemplul nostru au acelaşi conţinut. Le diferenţiază modul de exprimare. Răspunsurile exprimă mesaje relaţionale. Un mesaj relaţional este un mesaj care exprimă sentimentele persoanei care comunică ceva faţă de persoana cu care interacţionează. Percepţiile sunt deci importante atât pentru ceea ce spunem cât şi pentru modul în care o facem. Există însă încă un aspect al percepţiei/comunicării legat de modul în care percepţiile influenţează receptarea mesajelor.
Influenţe asupra receptării mesajelor. Comunicarea implică transmiterea de simboluri. În calitate de persoane care comunică ceva, noi alegem simboluri (de obicei cuvinte şi indicatori nonverbali specifici) pentru a ne reprezenta gândurile şi sentimentele. Aceste simboluri sunt considerate semne a ceea ce vrea să spună producătorul mesajului. Mesajul dintr-o tranzacţie de comunicare este întotdeauna acela pe care receptorul îl construieşte din interpretarea pe care o dă simbolurilor pe care le transmite producătorul mesajului. În funcţie de modul în care receptorul asociază o semnificaţie, reacţiile sale vor fi diferite. În mod clar, percepţia este strâns legată de acest proces. Mai precis, percepţia afectează asocierea semnificaţiilor şi reacţiile ce urmează.
Influenţe asupra asocierii de semnificaţii. V-aţi întrebat vreodată de ce celebrităţile apar atât de frecvent în reclame şi programe comerciale ? Pentru un motiv oarecare, asocierea unei celebrităţi cu un produs pe care suntem îndemnaţi să-l cumpărăm face acel produs, din punct de vedere al percepţiei, diferit de ceea ce este atunci când este asociat cu altcineva. Cu mulţi ani în urmă psihologul Solomon Asch a încercat să explice puterea aparentă a unor surse prestigioase în schimbarea atitudinilor. După studierea problemei, el a ajuns la concluzia că nu atitudinile sunt cele care se schimbă, ci obiectul percepţiei. Cu alte cuvinte, când un atlet celebru ne îndeamnă să mâncăm o anumită marcă de cereale, de exemplu, vedem acea marcă ca fiind mai atractivă şi hrănitoare. Din punctul de vedere al celui ce percepe, marca pe care o promovează atletul nu este identică cu cea pe care o vinde altcineva. Pe scurt, produsul este o alegere mai bună. Deoarece sursa mesajului afectează percepţiile legate de el, caracteristicile vedetei pot fi strâns legate de efectele mesajului.
Influenţe asupra reacţiilor. Indiferent dacă distorsiunile în perceperea unui mesaj sunt rezultatul caracteristicilor producătorului sau receptorului de care sunt legate, reacţiile oamenilor pot fi afectate în câteva moduri importante. Încercaţi să vă amintiţi ultima ceartă pe care aţi avut-o. Aţi spus lucruri de genul: „Nu asta am vrut să spun”, „Vreau să spun că...” sau „De ce îmi atribui întotdeauna lucruri pe care nu le-am spus?” Cearta poate că a pornit de la ceva inocent spus de dvs., de exemplu: „De ce nu ne uităm la TV ?” Din punctul dvs. de vedere, aţi sugerat pur şi simplu cum să vă petreceţi timpul. Din perspectiva repondentului, comentariul reprezintă o decizie, care poate determina răspunsul: „De ce trebuie să facem întotdeauna numai ce vrei tu ?” Percepţiile distorsionate pot funcţiona uneori în avantajul producătorului mesajului. Ca să folosim două din exemplele anterioare, când oamenii văd că într-o reclamă, o marcă de cereale este prezentată ca fiind mai bună decât în realitate, cel care face reclamă are o posibilitate mai mare să le influenţeze raţiunea şi comportamentul. Deoarece ambiguitatea creşte posibilitatea de asociere - şi asociere greşită - de semnificaţii, tendinţa de a fi vag când claritatea poate provoca o reacţie negativă este recomandată uneori ca strategie de comunicare. Strategia este denumită ambiguitate deliberată. Ambiguitatea deliberată este frecvent evidentă în declaraţiile publice ale persoanelor oficiale asupra unor probleme cum ar fi avortul şi taxele. În general, totuşi, există puţine dovezi care sugerează că percepţiile distorsionate ajută comunicarea efectivă. Mai probabil, ele funcţionează în dezavantajul celui ce comunică ceva. Dacă scopul dvs. este să fiţi înţeles, percepţiile greşite nu vă ajută. Dacă scopul dvs. este să influenţaţi, puteţi reuşi, dar nu neapărat în modul în care doriţi. Când o altă persoană percepe greşit ceea ce îi spuneţi sau îl îndemnaţi să gândească, simtă, creadă sau facă, puteţi reuşi doar să iritaţi persoana, să creaţi antagonism, să încurajaţi conflictul, să creaţi rezistenţă, sau chiar să-l trimiteţi într-o direcţie diferită de cea care intenţionaţi.
Într-o altă ilustrare a modului în care percepţia greşită poate influenţa reacţiile receptorului, un părinte care îşi exprimă grija în legătură cu performanţele şcolare ale copilului poate fi caracterizat ca pisălog. În loc să recunoască motivul real, copilul se simte tras la răspundere şi îşi arată resentimentul învăţând chiar mai slab. În mod similar, modul în care preocuparea pentru consumul de alcool este exprimată de administratorii de colegiu poate fi considerată un atac asupra drepturilor studenţilor. În loc să asculte, cineva ar putea pur şi simplu să respingă această preocupare ca fiind încă un simptom de „vederi învechite”.
* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE

Rolul televiziunii

0

Rolul televiziunii Evident că apariţia, dezvoltarea şi efectele televiziunii n-au trecut necercetate de sociologi, psihologi şi futurologi. De-a lungul timpului, o mulţime de teorii au încercat să explice care sunt mecanismele de producere a legăturilor dintre telespectator şi televiziune, care sunt caracteristicile acestui mijloc de informare în masă care fac din el cel mai puternic instrument de influenţare a opiniei publice. Este greu să construieşti o teorie pertinentă despre televiziune, în primul rând din cauza imposibilităţii creării unui sistem de valori pur, necontaminat de televiziune. Cu alte cuvinte, nu avem un observator neutru, neimplicat în procesul de producere a irealului care să-l poată descrie cu obiectivitate.

Analiza bardică

Cea mai interesantă teorie despre televiziune este cea a lui Fiske şi Hartley, care se bazează pe conceptul de „televiziune bardică“. Această teorie îşi începe construcţia de la ideea că fiecare telespectator decodifică codurile din programul pe care-l urmăreşte, nu numai pe baza propriei sale experienţe de viaţă, nivel de inteligenţă şi educaţie, dar şi pe baza convenţiilor culturale acceptate de societatea în care trăieşte. Acest punct de vedere este corect, chiar dacă în zilele noastre programele de televiziune devin din ce în ce mai interculturale şi acceptate în multe ţări, diferite din punct de vedere cultural. Aşadar, din ce în ce mai mult, producătorii de programe de televiziune folosesc coduri mai degrabă universale decât locale, lucru care dovedeşte apariţia unor şabloane culturale mondiale din cauza, în special, a uniformizării intelectuale şi a influenţei unui singur centru de putere economic. Televiziunea funcţionează ca un ritual social prin care fiecare individ se simte integrat în societate. Prin televiziune, telespectatorul simte că împărtăşeşte aceleaşi valori culturale ca şi vecinul său. Televiziunea, după această teorie, trece peste deosebirile individuale. Cred că aici merită să ne oprim puţin. După părerea mea, televiziunea este singura care are acest rol, şi îl foloseşte frecvent. Televiziunea foloseşte cel mai frecvent şi în mod evident absenţa diferenţelor dintre indivizi, datorită educaţiei din şcoală. Televiziunea doar perpetuează şi întăreşte această coincidenţă dintre modul de a gândi şi a înţelege cuvântul al oamenilor.
Este evident că trebuie să ne concentrăm atât asupra mesajelor, cât şi asupra instituţiilor care le generează şi asupra reacţiei telespectatorilor având în vedere în egală măsură intenţia celui ce vrea să comunice ceva.
Denumirea de bardică vine de la termenul arhaic englezesc bard care definea persoana însărcinată cu colindarea satelor şi anunţarea diferitelor edicte regale sau hotărâri ale nobilului local. Termenul a fost preluat din cultura celtică, unde bardul era poetul care înştiinţa norodul, prin versuri, despre faptele de vitejie ale eroilor săi. Analiza încearcă să compare televiziunea cu bardul din vechime, găsindu-le roluri extrem de asemănătoare.
Trebuie făcută precizarea, extrem de importantă, că aici, termenul de cultură folosit defineşte ansamblul aspectelor intelectuale ale unei civilizaţii şi nu calitatea unui om instruit sau sistemul de întrepătrundere a artelor. Iată care sunt, în opinia celor doi, funcţiile bardice ale televiziunii: - mediator al limbajului. Televiziunea transformă diferitele tipuri de limbaj într- unul singur, uşor de înţeles de majoritatea oamenilor. Ea transformă percepţiile noastre obişnuite într-un sistem specializat de limbaj.
- structurează mesajul în funcţie de nevoile culturii respective şi ale oamenilor. Textele sunt concepute a fi din ce în ce mai simple, pentru a fi acceptate de toată lumea. Dar fiecare program are propriul său limbaj, în funcţie de nivelul cultural şi educaţional al privitorilor. Cred că nu putem vorbi despre „o singură“ cultură ci despre diferitele nivele de înţelegere de către telespectatori a codurilor transmise. De exemplu, ER are un succes uriaş, chiar dacă majoritatea textului este structurată în fraze şi sintagme tehnice, necunoscute majorităţii celor ce-l urmăresc.
- ocupă centrul culturii sale . Acest lucru se întâmplă deoarece este singură în cadrul culturii sale, şi este în competiţie doar cu ea însăşi. Chiar dacă televiziunea a luat-o mult înaintea cărţilor sau filmelor, există multe ţări în care ea n-a ocupat încă centrul culturii. În plus, este adesea privită ca un outsider pe tărâmul cultural. Totuşi, este adevărat că televiziunea răspunde nevoii resimţite a unui centru comun.
- este orală - Codurile sale sunt mai puţin elaborate decât cele folosite în mesajele scrise. Mesajul este mai simplificat şi mai uşor de înţeles. Aici există o problemă. Mulţi analişti, printre care şi cei doi, pierd din vedere importanţa imaginii, care este un fel de cuvânt. Să ne gândim la semnele japoneze. Nu sunt ele cuvinte şi imagini în acelaşi timp ? Nu cred că televiziunea poate fi privită doar ca un mod oral de a transmite imagini. Foarte des, mesajul oral este acoperit sau îşi pierde unele din coduri din cauza imaginilor, dar mai ales din cauza mijloacelor tehnice utilizate pentru a reuni imaginile (estetica televiziunii). De exemplu, o succesiune rapidă de tăieturi pe imagine va distrage atenţia privitorului de la mesajul transmis oral. Nu putem vorbi despre această caracteristică a televiziunii fără a o pune în legătură cu imaginea, care este cuvânt şi codurile din mesajul scris care se nasc prin succesiunea cuvintelor, exact ca şi codurile de televiziune, create de succesiunea imaginilor.
- este pozitivă şi dinamică. Aici concluziile mele diferă de analiza bardică. În primul rând, am dubii serioase în privinţa caracterului ei pozitiv. Este adevărat că, de obicei, încearcă să prezinte părţile luminoase ale societăţii, subliniindu-le valoarea şi etichetând fiecare aspect care nu cadrează cu restul ca fiind inadecvat. Are de-a face cu ideea de “înăuntru-în afară“. Asta îşi găseşte locul în modelul nostru cultural actual - este pozitiv şi adecvat. Asta nu - este inadecvat. Trăsăturile subiectului care se încadrează sunt accentuate, în detrimentul celorlalte. În decursul ultimilor ani putem observa o schimbare a subiectelor programelor. Multe din aşa-numitele răspunsuri inadecvate la realitate sunt prezentate acum mai des ca fiind un rezultat al atitudinii societăţii în confruntarea cu unii oameni. Televiziunea nu este mai dinamică decât mesajul scris. Trebuie să treacă mult timp până când un subiect nou este abordat într-un mod nou de către producătorii de televiziune. Televiziunea este la fel de dinamică ca şi societatea. Televiziunea se modifică doar după ce este sigură că societatea este pregătită pentru această transformare, care îşi are motorul în ea însăşi. Televiziunea doar reflectă schimbările care au loc în valorile culturale şi le ajută să fie împărtăşite de toţi privitorii. Pentru mine noţiunea de „claw back” (atragere înapoi), folosită extrem de des când este descris un efect al televizunii, are următoarea semnificaţie: „Tu (telespectatorul) trebuie să stai şi să împărtăşeşti valorile tuturor celorlalţi. O să-ţi spunem când a venit timpul să-ţi schimbi aceste valori.” Vreau să spun că privitorul este forţat să revină de fiecare dată la centrul culturii, care se presupune că este televiziunea şi mesajele sale. - lucrează cu mituri. Acestea sunt selectate şi combinate în secvenţe, denumite mitologii. Articularea lor nu este înţeleasă în mod conştient de către privitor, şi totuşi ele sunt comunicate cu succes. Ele apar sub forma convenţiilor vizuale şi de cunoaştere, părerilor apriori despre natura realităţii, pe care, în majoritatea timpului, o cultură se mulţumeşte să le lase nepătate, fără a le pune sub semnul îndoielii. Acest lucru este foarte adevărat, dar televiziunea este de asemenea un creator de mituri. Majoritatea programelor încearcă să creeze şi să întărească unele mituri care devin comune doar pentru privitorii acelui program. Astăzi, este foarte greu să spui care mit este cultural şi care este o invenţie a televiziunii. Cred că majoritatea miturilor sunt creaţii ale televiziunii. Ea creează mituri pentru a se legitima ca fiind centrul culturii şi pentru a atrage spectatorii cu succesul său. Aşadar, unul din cele mai puternice mijloace prin care convenţiile de organizare suferă profunde transformări este televiziunea.
Fiske şi Hartley au enumerat 7 roluri ale televiziunii, ca mijloc de comunicare în masă.

1. Articularea principalelor linii ale consensului cultural stabilit asupra naturii realităţii (şi, desigur, a realităţii naturii). Este adevărat că televiziunea este unul din cele mai puternice mecanisme de conectare a concepţiilor despre realitate. De obicei oamenii nu fac un efort deosebit să lege diferitele idei şi să le pună într-un sistem coerent de gândire. Acesta este unul din rolurile televiziunii: să pună în practică un mod simplu de realizare a conexiunilor şi să ignore fiecare întrebare care necesită un răspuns care deviază de la linia stabilită. De exemplu, conceptul de „viaţă reală“ (real life) folosit în unele emisiuni (MTV) încearcă să-l asigure pe privitor că nu este parte a „acelei” realităţi, ci a acesteia, descrisă de televiziune şi adoptată de majoritatea oamenilor. Emisiunea încearcă să reafirme credinţele societăţii la un anumit moment. Deci, realitatea este cea înfăţişată de televiziune şi nu cea pe care o putem vedea cu ochii noştri în altă parte. Dar, în ultima vreme, datorită uriaşei diversificări a programelor, realitatea începe să devină „mai multe realităţi”: fiecare program cu realitatea sa. Acest lucru se produce foarte uşor. Există unele caracteristici tipice ale personalitaţii umane care necesită un anume fel de reflectare a realităţii. Aceste caracteristici nu sunt legate de cultură, ci de temperament. Aşadar, diferitele feluri de temperament necesită diferite feluri de reflectare a realităţii prin intermediul televiziunii. Puteţi observa acest lucru urmărind trei seriale poliţiste pe diferite canale. Chiar dacă sunt unele lucruri stabile în fiecare serial, există diferenţe uriaşe în articularea aceloraşi linii culturale. Rezultatele sunt, uneori, hilare.

2. Implicarea fiecărui membru al culturii în sistemele sale dominante de valori. Valorile culturale nu mai sunt în mod necesar dominante în viaţa reală, ci în realitatea înfăţişată de televiziune. Deoarece individul nu mai găseşte aceleaşi valori în jurul său, el încearcă să descopere aceste valori în programele de televiziune. El este fericit când se gândeşte că toţi privitorii acelor programe au împărtăşit aceleaşi valori, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna adevărat. 3. Aprecierea, explicarea, interpretarea şi justificarea acţiunilor reprezentanţilor individuali ai culturii în acea lume. Atragerea indivizilor de la o pură excentricitate la o poziţie social-centrală.

4. Asigurarea culturii de caracterul său adecvat la lume prin afirmarea şi confirmarea ideologiilor sale, într-o implicare activă în practică şi într-o lume potenţial imprevizibilă. Aici, analiza ar trebui reactualizată pentru că în ultima vreme din ce în ce mai multe programe de televiziune prezintă eşecul unor vechi convenţii şi moduri de gândire.

5. Prezentarea oricăror inadvertenţe în percepţia culturii despre ea însăşi. Acesta este unul dintre cele mai importante roluri ale televiziunii: să pună în centrul atenţiei oamenii şi valorile care nu cadrează cu linia oficială. Din nefericire, televiziunea trebuie să se schimbe periodic în funcţie de schimbările reale din mintea oamenilor şi să prezinte o fostă inadvertenţă ca un element prezent în linia culturală. Uneori continuă să prezinte ceva ca fiind inadecvat, chiar dacă majoritatea privitorilor l-au acceptat în viaţa reală ca fiind adecvat. Sau, periodic, prezintă în programele sale unele lucruri inadecvate, demult uitate de către oameni.

6. Convingerea publicului că statutul şi identitatea lor ca indivizi sunt garantate de cultură în general. Din contră, eu cred că televiziunea încearcă să-i facă pe indivizi să creadă că ei nu pot exista ca indivizi, ci ca părţi ale întregului sistem. Dar un individ este de obicei el însuşi un sistem.

7. Transmiterea unui sentiment al apartenenţei culturale. Mulţi oameni se uită la un program doar pentru că ştiu că se uită şi alţii la el. Ei nu vor să fie outsideri a doua zi la birou sau la şcoală, când ceilalţi discută acel program. Ei au impresia că sunt membri ai aceluiaşi sistem de vreme ce pot vorbi despre acelaşi program. În concluzie, cred că televiziunea este o oglindă mişcătoare. Uneori păstrează imaginile mult timp după ce au dispărut şi uneori reflectă imagini noi, înainte de naşterea lor în conştiinţa reală a oamenilor. Foarte des, o comunicare reuşită este o negociere între public (cu propriile sale raportări la acea situaţie) şi mesajul transmis de către televiziune. În aceasta constă frumuseţea televiziunii. Ei transmit ce vor ei dar nu sunt niciodată siguri că noi vom înţelege ce vor ei să înţelegem.

Analiza cantitativă

Am văzut în ce consta analiza bardică, una dintre cele mai exhaustive apropieri de televizune. Există însă şi analize parţiale, ale căror rezultate, puse împreună ca într-un uriaş puzzle, ne pot da o imagine apropiată de realitate a relaţiei de care vorbeam mai devreme. Una dintre ele este analiza cantitativă. Ea constă în analizarea strictă a ceea ce apare pe ecran, fără judecăţi de valoare sau interpretări ale conţinutului. Pur şi simplu, analiza cantitativă reprezintă o statistică a frecvenţei apariţiei unor elemente care ne interesează (bărbaţi, femei, copiii, avocaţi, muncitori, albi, negri etc.). Ea nu este interesată de calitate, de reacţia telespectatorilor sau de interpretare ci este o observare obiectivă a conţinutului concret al transmisiei televizate. Cele mai multe analize de acest gen se concentrează pe perioada de prime-time, adică cea de maximă audienţă, chiar dacă, o analiză obiectivă ar trebui să aibă în vizor întreg programul din ziua respectivă, pentru că există diferenţe sensibile între conţinutul programelor difuzate în diferite intervale orare. Au fost sociologi care au încercat să tragă concluzii calitative despre influenţa programelor asupra telespectatorilor, folosindu-se de rezultatele analizei cantitative dar acest lucru s-a dovedit aproape imposibil pentru că nu s-a putut crea o relaţie logică între variaţia numărului de telespectatori (şi caracteristicile lor) şi frecvenţa apariţiei unui anumit gen de elemente într-un interval orar dat. Să vedem acum câteva rezultate ale unei astfel de analize cantitative, realizate asupra programelor de ficţiune. Personajele acestora sunt în majoritate bărbaţi (de două ori mai numeroşi decât femeile), aparţin clasei de mijloc (şi nu meseriilor care presupun rutina) şi au vârste cuprinse între 40 şi 50 de ani (cu relativ puţini tineri şi bătrâni faţă de numărul total). Criminalii sunt bărbaţi (de 4 ori mai mulţi decât femeile), sunt mai bătrâni decât eroii şi sunt albi. De altfel numărul negrilor prezenţi pe ecran este foarte mic.
Există o ciudăţenie şi în ceea ce priveşte calitatea locurilor de muncă ale personajelor. Deşi în realitate, peste 50 % dintre oameni activează în locuri de muncă cu prestigiu scăzut, numărul celor prezentat pe ecran reprezintă doar 10 % din totalul celor care muncesc. Restul lucrează în medii cu un înalt prestigiu profesional, care necesită aptitudini deosebite şi calităţi pe care personajele le au într-un număr mai mare decât corespondenţii lor reali. Majoritatea personajelor din programele de ficţiune sunt prezentate ca fiind lucrători profesionali şi manageriali: deşi 67% din forţa de muncă din SUA este angajată în servicii administrative sau din sfera serviciilor, doar 25% din personajele TV au asemenea slujbe.
Cea mai larg acceptată concluzie a acestui gen de analiză este că televiziunea prezintă modul în care se vede societatea şi nu modul în care este. Mai mult, televiziunea tinde să reflecte modul în care societatea şi-ar dori să fie. Cu alte cuvinte, televiziunea sacrifică realitatea pentru a prezenta acele aspecte ale ei pe care noi le preţuim mai mult şi cărora le dăm o importanţă sau pe care ni le imaginăm a avea o importanţă mult mai mare decât o au cu adevărat. Un sondaj făcut printre copiii a arătat că majoritatea îşi doresc o profesie care să le permită exercitarea puterii şi influenţarea vieţii celorlalţi. Una dintre aceste profesii este cea de avocat. Nu mai pare surprinzătoare, atunci, frecvenţa mult diferită de realitate, a personajelor care servesc sistemul judiciar. Există, evident, întrebarea dacă nu cumva numărul exagerat al avocaţilor în programele de televiziune îi face pe copiii să-şi dorească o astfel de profesie. E foarte greu de stabilit în ce măsură televiziunea reflectă concepţiile telespectatorilor săi şi în ce măsură le influenţează. Înclin să cred că se întâmplă ambele lucruri, în paralel. Iniţial, televiziunea, în lansarea unui nou program, analizează cu atenţie părerea potenţialilor lor telespectatori despre subiectul abordat sau despre personajele lui şi construieşte astfel scenariul încât să o reflecte cât mai fidel. Construit astfel programul are toate şansele de a fi urmărit de un număr mare de telespectatori şi, prin efect inductiv, şi acele persoane care nu aveau o părere ca cea a majorităţii, o vor îmbrăţişa, datorită influenţei pe care programul respectiv o va exercita asupra lor. Mai mult, datorită acelui fenomen de suprasaturare a pieţei cu programe asemănătoare, născute toate din succesul primului (vezi cazul serialelor cu medici E.R., Chicago Hope, L.A. Doctors), imaginea pe care o au telespectatorii despre această profesie şi despre mediul în care se desfăşoară devine un şablon al majorităţii.
Faptul că marea majoritate a criminalilor sunt pedepsiţi până la sfârşitul filmului poate arăta două lucruri: modul idealist în care cetăţenii văd eficacitatea poliţiei şi a justiţiei sau încercarea televiziunii de a insufla telespectatorilor săi încredere în modul în care aceste instituţii îşi fac datoria. Există aici un paradox, explicabil însă. Adolescentul mediu de 15 ani a văzut mai mult de 13.000 omoruri la TV. Mai mult de jumătate din personajele TV sunt implicate într-o confruntare violentă în fiecare săptămână; în realitate, mai puţin de 1% dintre americani sunt victime ale violenţei criminale în orice an dat, conform statisticilor FBI. În timp ce numărul crimelor care se întâmplă, în credinţa populară, este mult mai mare decât numărul lor real (crimele la televizor sunt de zece ori mai numeroase decât în viaţa reală), incidenţa cazurilor nerezolvate sau al criminalilor rămaşi nepedepsiţi este mult mai mică decât în realitate. E relativ simplu de explicat. Trăind într-o lume în continuă schimbare şi, prin urmare, din ce în ce mai periculoasă, oamenii îşi construiesc modul de a o vedea în funcţie de temerile lor. Teama de suferinţă fizică, de moarte în final, îi face să exagereze pericolul la care sunt expuşi şi astfel să supraevalueze numărul criminalilor care ar putea atenta la integritatea lor fizică sau chiar la viaţa lor. Tot această teamă îi face să-şi dorească ca sistemul judiciar să fie bine pus la punct (mult mai bine decât este în realitate) şi astfel, să le vegheze liniştea. Această viziune este reflectată şi în programele de televiziune. Există şi aici un cerc vicios. Numărul mare de criminali prezenţi în programele de televiziune influenţează, la rândul lui, imaginea pe care copiii încep să o aibă despre societatea în care pătrund ca cetăţeni.
În concluzie, analiza cantitativă ne poate ajuta să înţelegem atât modul în care societatea se vede pe sine cât şi modul în care televiziunea influenţează această viziune.

Forum cultural

O altă teorie vede televiziunea ca pe un forum cultural. Televiziunea reprezintă un proces permanent de gândire publică. Este cea care păstrează şi perpetuează modul în care cultura se autodefineşte. Este, în acelaşi timp, păstrătoarea ritualurilor prin care societatea se raportează la cultură. Toate subiectele abordate reflectă societatea şi, extinzând termenul de cultură şi apropiindu-l de cel de civilizaţie, reflectă cultura acelei societăţi, relaţiile dintre membrii săi, privite prin prisma interdependenţelor culturale şi a elementelor culturale unificatoare. Televiziunea este cea care prezintă greşelile celor care nu se înscriu perfect în universul cultural dat. Ea este cea care atrage atenţia asupra lucrurilor care pot pune în pericol cultura unui popor. Ea este cea care prezintă datele conflictelor şi urmăreşte de foarte aproape rezolvarea lor. Televiziunea este cea care reflectă conştiinţa de sine a unei societăţi. Este axată pe urmărirea mecanismelor interne de reglare a inadvertenţelor culturale. Ea este cea care stimulează evoluţia modelului cultural al unei societăţi. Propune telespectatorilor săi o continuă reconfigurare a înţelesurilor şi este prima care reflectă schimbarea mentalităţilor.
Concluzia unei astfel de teorii este că telespectatorii sunt corealizatori ai programelor de televiziune, că sunt cei care folosesc televiziunea pentru a se privi şi analiza, pentru a-şi discuta problemele, pentru a şi le rezolva, pentru a găsi împreună căile de evoluţie, de a descoperi greşelile şi acele elemente care ies din schema acceptată cultural ca fiind reprezentarea societăţii.

* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE

Caracteristicile televiziunii

0

Caracteristicile televiziunii

Avantaje * Oamenii reali * Industria irealului * Noua realitate globală * Mecanismele producerii irealului * Standarde scăzute * Teoria marii prostii

Avantaje

Televiziunea este, fară îndoială, una dintre cele mai importante invenţii ale acestui secol, nu atât prin complexitatea sa tehnică, cât, mai ales, prin schimbările pe care le-a provocat în mentalităţile oamenilor şi prin controlul indirect pe care l-a exercitat asupra evoluţiei societăţii. „Modul în care comunicăm este cel puţin la fel de important ca lucrul pe care îl comunicăm“ spunea Mc Luhan, unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători în domeniul televiziunii. Este foarte important să înţelegem că mesajul poate fi corect dar transmis incorect, poate fi simplu, dar poate deveni complicat prin transmiterea sa într-un anumit mod, poate avea un scop sigur, identificat şi susţinut dar poate avea efecte neaşteptate prin transformările suferite în procesul transmiterii sale. O să vă dau un exemplu simplu: dacă stau drept, serios şi vă spun că mărul este un fruct, veţi considera, în cel mai bun caz, că vreau să vă transmit banalităţi stupide. Dar dacă voi sta în cap, îmbrăcat într-un sari, voi râde ca un disperat şi vă voi spune că mărul e un fruct, spectacolul pe care vi-l voi oferi nu vă va mai permite să asimilaţi mesajul meu ci vă va direcţiona atenţia şi concentrarea asupra modului de comunicare, efectul obţinut fiind direct legat de acesta şi nu de conţinutul mesajului. Este una dintre caracteristicile televiziunii, care o deosebeşte de celelalte mijloace mass-media. Este singurul mod de transmisie viu, care imită realitatea, astfel încât e foarte uşor să creeeze un ambient care să te extragă din mediul tău obişnuit şi să te transpună într-o pseudorealitate, în care mesajele vor avea viaţa lor şi se vor supune regulilor irealului. Irealul este direct dependent de senzaţiile noastre, este o creaţie a senzaţiilor noastre şi nu a raţiunii noastre. E adevărat că şi un ziar poate apela la aceleaşi mijloace. Prezentarea unui titlu cu litere de-o şchioapă şi înflorate, în timp ce altul este scris cu litere minuscule, cu un stil ilizibil. Sau un articol extrem de interesant, pus în apropierea unui anunţ publicitar la telefoanele erotice. şi exemplele pot continua.
Însă televiziunea este singurul mijloc mass-media care poate îmbina sunetul cu scrisul şi cu imaginea. De aceea, mijloacele de alterare a realităţii devin practic infinite.
De ce, totuşi, televiziunea a avut o astfel de dezvoltare şi a căpătat o astfel de importanţă ? În primul rând pentru că este cel mai ieftin mijloc de informare în masă, lucru deloc de neglijat într-o economie mondială caracterizată de decalaje enorme între diferite categorii de oameni. De altfel, se poate constata că orice om, odată aflat în posesia unui televizor, are acces aproape gratis (dacă nu punem la socoteală abonamentul şi curentul electric) la informaţie. Nu există diferenţe între modul de recepţie al unui bogat faţă de un sărac. Există, de exemplu, ziare sau reviste de specialitate extrem de scumpe, cu o realizare grafică de excepţie care împiedică achiziţionarea lor de către orice om. Dar la televiziune nu există astfel de diferenţe. Sigur că poţi să-ţi cumperi un televizor ultraplat, digital, mare cât tot peretele care se vede din balconul vecinului, dar mesajul ajunge la fel în orice casă. De aceea, producătorii de programe de televiziune trebuie să-şi pună mintea serios la contribuţie pentru a putea transmite un mesaj corect tuturor telespectatorilor săi, mesaj pe care îl primesc toţi, în acelaşi timp şi nediferenţiat. Cu alte cuvinte, diferenţierea receptorilor se face la ieşire şi nu la sursă, ca în cazul presei scrise.

Un alt motiv pentru care televiziunea are o astfel de răspândire este tocmai progresul lent tehnologic de prezentare a imaginii şi a sunetului. Atenţie! Nu mă refer la schimbările tehnice uriaşe din interiorul cutiei ci la interfaţa mesaj-receptor. Cea mai importantă schimbare este apariţia ecranului panoramic care nu face decât să accentueze efectele psihologice induse de ecranul obişnuit (dezvoltarea pe orizontală şi nu pe verticală). O altă schimbare este apariţia televiziunii color care a permis diversificarea mijloacelor de recreere a realităţii, într-un mod mult mai veridic, aşadar mult mai eficient. Oamenii nu au trebuit să se adapteze la schimbările timpului, putând şi acum să recepţioneze programele televiziunii cu un aparat primitiv. Spre deosebire de radio, unde, trecerea de la unde medii la unde FM s-a făcut treptat, necesitând investiţii serioase, o astfel de investiţie în cadrul televiziunii se va impune abia peste câţiva ani, odată cu trecerea la televiziunea digitală. Va fi, de altfel, cea mai mare revoluţie mediatică de până acum, permiţând combinarea televiziunii cu computerul. Aşadar, de la inventarea sa, transmiterea mesajului se face prin intermediul unui ecran dreptunghiular şi a unui difuzor. Poate senzaţiile să fie ceva mai puternice în cazul unui ecran uriaş, color şi a unui sunet dolby surround. Dar diferenţele sunt minore şi emiţătorii de mesaj nu se preocupă de acestea.

Capacitatea de a recepţiona practic oriunde mesajul prin intermediul televiziunii. Spre deosebire de ziare, care pot lipsi de pe vârful unui munte, televiziunea este, prin intermediul sateliţilor, omniprezentă. Mai are un avantaj. Folosirea unui limbaj universal, care poate transmite mesajul indiferent de limba pe care o vorbeşte receptorul. O combinaţie sunet- imagine, profesionist făcută, poate obţine aceleaşi efecte la oameni provenind din ţări diferite. Un exemplu concludent în acest sens este rubrica „no-comment” a Euronews-ului, care repropune ştirile zilei, fără comentariu.

Oamenii reali

O altă caracteristică importantă a televiziunii, care îi conferă, prin efecte, şi o importanţă sporită, este prezenţa oamenilor „reali”. Telespectatorii sunt în contact „direct” cu cei care, în opinia lor, sunt responsabili de mesajul transmis. Cu alte cuvinte, mesajul este însoţit de cel care îl transmite sau care dă senzaţia telespectatorilor că o face. Prezenţa oamenilor în faţa noastră, trăsăturile lor, modul de a vorbi, de a se îmbrăca şi de a gesticula face ca urmărirea unui program să devină o întâlnire între cel de acasă şi cel de pe ecran. Este un fel de discuţie prietenească, la care cel de acasă are senzaţia că participă direct. Chiar dacă nu este aşa, senzaţiile pe care le trăieşte şi pe care le poate vedea pe feţele „interlocutorilor săi” sunt cu atât mai puternice şi cu atât mai mult tind să ia locul unei analize raţionale a mesajului transmis. Un ziarist din presa scrisă, pe care nu l-ai văzut niciodată îţi poate deveni simpatic sau antipatic numai după ce i-ai citit materialele şi le-ai supus unei analize. În cazul televiziunii, mesajul poate deveni inutil, în momentul în care cel care-l transmite îi este antipatic telespectatorului. E ca atunci când lângă tine, într-un bar se aşează un individ antipatic, care-şi dă şi el cu părerea. Mulţi oameni trăiesc cu iluzia că pot înţelege corect un mesaj dacă văd faţa celui care-l transmite. Nu ne dăm seama, că cei mai mulţi dintre noi nu avem capacitatea de a „citi” feţele celorlalţi şi că senzaţiile trăite la vederea lor nu fac decât să se adauge la senzaţiile determinate de mesajul în sine.
Televiziunea nu solicită prea mult intelectul telespectatorilor. Este, de cele mai multe ori, exhaustivă şi explică sau ilustrează de la A la Z o situaţie, facilitând astfel în mod deosebit, asimilarea acestei explicaţii de către cei care nu au o opinie formată sau care nu dispun de alte informaţii care să le permită analizarea pe cont propriu a situaţiei respective. Cu alte cuvinte, facilitează extrem de mult receptarea mesajului, îmbrăcându-l cu toate acele elemente pe care, în mod normal, receptorul ar trebui să le caute singur şi să le corelaţioneze. Într-o lume cu sute de milione de analfabeţi (în Statele Unite 30 % dintre americani sunt analfabeţi) şi cu superspecializaţi (adică fără cunoştinţe din domenii diferite care să le permită realizarea unor corelaţii logice pentru a putea înţelege mesajele transmise de obicei de mediile care îi înconjoară), oferirea unui complex care să-i permită receptorului să-l „înghită” fără prea mare efort face din televiziune mediul preferat de oameni pentru a primi informţiile. Dacă celelalte mijloace de informare în masă îţi prezintă informaţiile semipreparate sau semicoapte, televiziunea le oferă gata mestecate şi prezentate pe un platou frumos garnisit.
Pentru că intermediază realitatea pentru telespectatorii săi, reconstruind-o în funcţie de interesele sale şi determinând înlocuirea adevărului fiecăruia dintre receptori cu adevărul unic al transmiţătorului, telviziunea a fost denumită industria irealului.

Industria Irealului

Analiza industriei irealului are ca obiect un fenomen neliniştitor: pe noi înşine. Este o analiză a modului în care am permis televiziunii să devină una dintre cele mai importante forţe din viaţa noastră care nu numai că defineşte realitatea pentru cei mai mulţi dintre noi, dar ceea ce este infinit mai grav, şterge distincţia dintre realitate şi irealitate.
În analiza noastră trebuie să plecăm de la ideea că televiziunea este departe de a fi inofensivă. Ea nu este, aşa cum crede cea mai mare parte a oamenilor, un simplu instrument de petrecere a timpului liber sau de obţinere de informaţii pure care ne dau libertatea de a le analiza aşa cum credem noi de cuvinţă. Televiziunea este foarte importantă şi tot ceea ce este important este şi extrem de periculos. Nu atât prin simpla existenţă ci prin implicaţiile şi efectele acestei existenţe. Societatea contemporană se confruntă cu unul dintre cele mai importante experimente ale istoriei, al cărei subiect şi este. Ne întâlnim acum cu o situaţie unică: societatea umană se reinventează pentru a se înţelege. Televiziunea este unul dintre cele mai puternice mijloace folosite în acest experiment, fiind în acelaşi timp şi câmpul principal de încercare pentru o mare parte din ceea ce noi numim realitate. Este cel mai complex laborator pentru producerea realităţii.
Pe măsură ce realitatea lumii exterioare devine din ce în ce mai complexă, solicitând din ce în ce mai mult capacităţile fiecărui om şi obligându-l la o evoluţie continuă (în timp ce natura umană are o inerţie fantastică în a se adapta şi a face faţă mediului înconjurător), oamenii au dezvoltat o artă a simplificării acestei realităţi şi a remodelării ei pentru a facilita adaptarea şi a uşura găsirea unor răspunsuri la problemele vieţii. Oamenii au dezvoltat, în special în anii de după al doilea război mondial, o fascinaţie a irealului nemaiîntâlnită în istorie. Scopul transfigurării bunului simţ (al realităţii nemediate) este să evităm să facem faţă unei lumi mult prea complexe pentru disponibilităţile noastre intelectuale de a o înţelege.
Faptul că această sarcină a căzut în seama unei industrii arată faptul că societatea noastră nu mai lasă inventarea irealului pe seama şansei, a accidentului sau a unor acţiuni izolate. Fabricarea irealului a devenit o mare afacere. El este produs şi vândut pe scară largă. Rezultatul final este o societate din ce în ce mai puţin capabilă să facă faţă propriilor probleme direct, onest şi inteligent. La fabricarea irealului îşi dau mâna doi factori: primul este spaima oamenilor că realitatea îi depăşeşte şi îi obligă să asculte de „alţii” şi al doilea, paradoxal, dorinţa „altora” de a crea o realitate pe care s-o controleze şi în care să apară ca garanţi ai adevărurilor enunţate. Să mă explic. Oamenii nu mai înţeleg multe lucruri. Nu mai au timp sau nu mai au capacităţile intelectuale, nu mai pot face faţă avalanşei extraordinare de informaţii. Astfel, pentru că se simt dezarmaţi în această lume care merge înainte cu sau fără ei, riscând să rămână pe drum la cea mai mică greşeală, oamenii visează la o societate simplă, în care lucrurile sunt simple şi legea cauză-efect este aplicabilă în mod elementar şi extrem de vizibil. Oamenii încearcă să transpună acest vis în realitate. O fac prin filme, prin cărţi, dar în special o fac prin televiziune. Aici viaţa devine extrem de simplă. Explicaţiile vin înainte de terminarea programului, concluziile sunt trase de alţii care sunt creditaţi din start cu deţinerea adevărului pentru simplul fapt că se află acolo. Nu trebuie decât să deschizi televizorul pentru a afla cum trebuie să interpretezi ultimele evenimente şi ce atitudine trebuie să ai faţă de o schimbare sau o situaţie inedită apărută în societate. Efortul intelectual se reduce şi siguranţa creşte, În funcţie de numărul celor care susţin un anumit adevăr. Cu senzaţia că sunt informaţi şi că trag concluzii cu minţile proprii, oamenii nu fac decât să accepte o realitate creată de televiziune care să le dea senzaţia că sunt stăpâni pe destinul lor, fără să trebuiască să asculte sau să se supună altora. Pe de altă parte liderii societăţii au nevoie să obţină calitatea de garanţi ai adevărului. O pot face prin simplificarea realităţii în sensul în care ei au răspunsuri. Cu alte cuvinte, se inventează o realitate la care ei au răspunsuri. Acest lucru le permite păstrarea statutului de conducător. Introducerea realităţii într-un şablon simplificat le permite să controleze şi să prevadă mersul mentalităţii oamenilor şi evoluţia sistemelor de referinţă ale acestora. Într-o realitate reconstruită cu măiestrie, un lider sau un garant social poate să-ţi demonstreze că albul e negru şi să te facă să accepţi un fapt iraţional, pentru simplul fapt că el este corelat cu celelalte elemente ale noii realităţi prezentate.

Noua realitate globală

Printr-o simplă comparare a caracteristicilor noii realităţi globale şi cele ale noii irealităţi, construite şi transmise în special de televiziune putem constata un contrast care explică rolul dar şi efectele recreerii realităţii înconjurătoare cu ajutorul imaginilor şi sunetelor.

Caracteristicile Noii Realităţi Globale:
1. Un grad mai mare de complexitate datorită efortului sporit de gândire necesar pentru a înţelege corect orice eveniment sau fenomen din societatea modernă.

2. Din ce în ce mai multe sfere ale vieţii aruncate împreună în conjuncturi stranii.

3. Ritmul mai rapid al tuturor evenimentelor datorat capacităţii de a comunica rapid prin calculatoare; nivel general de stres mai mare în viaţa noastră.

4. Din punct de vedere social, economic şi moral vom deveni, dacă n-am devenit deja, o naţiune de a doua mână.

5. Din ce în ce mai mult destinul nostru este controlat de alte naţiuni.

6. Din ce în ce mai mult valorile noastre sunt subiectul unor discuţii serioase.

Caracteristicile Noii Irealităţi:
1. Versiuni din ce în ce mai simplificate, dacă nu trivializate ale oricărui lucru, de la prezentarea unor mari cantităţi de date necorelate, imagini rapide şi fără legătură, care nu trebuie integrate, şi care sfidează capacitatea oricui de a le corela într-un mod coerent.

2. Din ce în ce mai multe fragmente de imagini sau sunete de 15 până la 20 de secunde cu informaţii limitate, simplificate şi desprinse din context care se concentrează într-o singură direcţie prin folosirea a nenumărate imagini disparate.

3. Concentrarea pe scopuri pe termen scurt cum ar fi banii, notorietatea, faima imediată, încercarea de a ne crea stabilitate, refuzând să ne actualizăm concepţiile despre lume.

4. Continuăm să credem că suntem cei mai mari şi cei mai buni.

5. Continuăm să credem că ne putem descurca foarte bine şi fără alţii.

6. Continuăm să credem că suntem poporul ales al lui Dumnezeu, şi că toţi ceilalţi ne invidiază şi ne bagă beţe în roate.

Vreau să fiu înţeles foarte bine. Departe de mine intenţia de a blama televiziunea în sine. Televiziunea este doar un instrument. Ceea ce este de blamat este uşurinţa cu care se lasă folosită dar mai ales uşurinţa cu care ajung oameni de televiziune şi, prin urmare, garanţi ai adevărurilor transmise, persoane care nu au un control al subtilităţilor de transmitere a unui mesaj astfel încât să reflecte în măsură cât mai mare realitatea, persoane care sunt ele însele rezultate ale procesului de producere a irealului. De cele mai multe ori, producerea irealului este un proces care se perpetuează nu printr-o voinţă superioară ci prin sistemul de promovare în fotoliul producătorilor a celor mai bune rezultate ale experimentului. Se garantează astfel continuitatea procesului şi perpetuarea unei realităţi mediate. Cu alte cuvinte, pune un om care n-are cunoştinţe suficiente să-ţi povestească despre integrarea în Uniunea Europenă şi vei vea o viziune simplistă a fenomenului. Pune-l apoi pe cel care a ascultat această explicaţie în situaţia de a vorbi despre politica agricolă şi veţi constata surprinşi cu câtă uşurinţă face trimiteri la „adevărurile” lansate de personajul televiziv anterior.
Principalul defect al analizelor care au ca subiect televiziunea este că sunt făcute în mare măsură izolate de multe din celelalte forţe care se manifestă în societăţile moderne. În era sistemelor complexe nici o forţă sau un aspect major al societăţii nu poate fi analizat izolat sau ignorat. Astfel, de o importanţă majoră în înţelegerea fenomenului este faptul că în industria irealului, adică în televiziune, fenomenul irealului este văzut ca o caracteristică a societăţii contemporane. Ca rezultat, fenomenul irealului se manifestă simultan la diferite niveluri ale societăţii.
Analizând cu atenţie evoluţia televiziunii, în special în anii de după revoluţie s-a putut identifica un mecanism folosit la producerea irealului. Surprinzător poate părea faptul că el nu diferă decât foarte puţin de mecanismul mult mai vechi şi, prin urmare, mai bine pus la punct, al producerii irealului într- o societate ca cea din Statele Unite. Poate şi faptul că cea mai urmărită televiziune din România a importat o grilă de programe, programe şi moduri de a realiza programe din Statele Unite de acolo de unde sunt proprietarii ei.

Mecanismele Producerii Irealului

1. Confundarea limitelor, adică confuzia şi distorsionarea deliberată a domeniilor tradiţionale ale societăţii - de exemplu între divertisment şi ştiri; regula generală este că tot ce apare la TV, şi din ce în ce mai mult în orice segment al societăţii este o ramură a divertismentului.

2. Producerea imaginilor, adică orice imagine pe care şi-o pot imagina oamenii poate fi acum construită electronic şi este capabilă să interacţioneze cu orice altă imagine; regulile generale sunt: (a) toate imaginile sunt egale şi (b) cu cât este mai bizară imaginea, „cu atât mai egală“, mai „bună“ este; în termeni Orwellieni, unele imagini sunt mai egale decât altele.

3. Fragmentarea personalităţii sau diviziunea persoanei - ideile nu numai că sunt divizate şi prezentate incoerent la TV şi din ce în ce mai mult în toate formele de divertisment şi comunicare în societatea noastră, dar astfel sunt şi diferitele aspecte ale oamenilor; astfel, părţi izolate ale corpului (de ex. sâni, feţe, nasuri, păr, dinţi etc.) au o identitate proprie; în plus, aspectele individuale ale psihicului persoanei (de ex. ego-ul), emoţiile specifice (de ex. lăcomia, mânia, dragostea) sau caracterele arhetipale (de ex. Walker) sunt de asemenea izolate şi tratate în afara contextului care s-ar putea raporta la întreaga persoană.

4. Producerea persoanei - principiul general este că o anumită persoană poate fi produsă sau făcută să reprezinte orice caracteristici ale personalităţii, determinate prin cercetări de marketing. a fi atrăgătoare pentru un segment important de populaţie.

5. Dispararea ideilor - la suprafaţă cel puţin există o mică (dacă există) conexiune între ideile care se perindă la TV sau în alte segmente ale societăţii noastre; nu apare nici un fir călăuzitor, context de ansamblu, sau perspectivă istorică care l-ar putea ajuta pe privitor, cititor, public etc. să distingă ceva din mozaicul de idei şi imagini, presupunând că există ceva care le leagă împreună într-un tot coerent.

6. Un univers închis în sine însuşi - principiul general este că televiziunea şi, din ce în ce mai mult toate celelalte forme de comunicare din societatea noastră se referă din ce în ce mai puţin la altceva din afara lumii lor artificiale, auto- construite, închise în ea însăşi; rezultatul este că practic toate formele irealului au devenit aproape total capabile să integreze orice critică care le este adresată prin includerea acestor critici în desfăşurarea lor de zi cu zi; astfel, emisiunile TV şi comerciale de orice fel, de exemplu popularele ştiri de sâmbăta asta încorporează chiar în ele acest cinism împotriva media.

7. Reducerea personalităţii - totul este personalitate la TV şi în general în societatea de divertisment în România; ideile abstracte au tendinţa să nu existe; ele există doar dacă pot fi reprezentate într-o persoană concretă; de exemplu, Einstein este personificarea intelectualului, Esmeralda este arhetipul femeii care a suferit mult în viaţă etc.

8. Simplificarea radicală - toate formele irealului nu au loc pentru idei abstracte şi cu atât mai puţin pentru idei complexe;

9. Mijloace imediate pentru a deveni celebru - unul din cele mai neliniştitoare aspecte ale irealului este că psihopaţii pot înţelege mai bine decât cei care se presupune că stăpânesc aşa-numita realitate „normală“ mijloacele de obţinere a celebrităţii imediate, adică anihilarea cuiva care este deja celebru.

10. Cauzalitatea inversă - televiziunea a abandonat cauzalitatea tradiţională, adică secvenţa tradiţională de evenimente, irelevantă; sunetul TV joacă un rol important în acest proces, şi din această cauză, rolul său este adesea trecut cu vederea; sunetul TV îl cheamă pe privitorul/ascultătorul pasiv înapoi în faţa televizorului ca să urmărească reluarea unui “eveniment important” (de ex., mai întâi se marchează un gol - sau se prezintă un eveniment politic important, sau o ştire -) şi apoi urmărim într-o secvenţă inversată ce “l-a provocat”, “cauza“ în acest caz devenind “efect”.

11. Stadiul industrial descentralizat al producţiei irealului - celebrităţile sunt producătorii principali ai întregii industrii şi industria a avansat la următorul stadiu în dezvoltarea sa; celebrităţile pot fi acum produse în aproape orice televiziune din ţară.

Standarde scăzute

Există o legătură strânsă între procesul de creare a irealului şi standardele profesionale pe care le respectă realizatorii de programe de televiziune. Cu cât standardele sunt mai scăzute cu atât este mai uşor să modelezi realitatea şi s-o repropui telespectatorilor în forma dorită de tine. Cu cât este mai coborât nivelul conştiinţei şi al principiilor, cu atât este mai lipsit de dificultăţi să pui cap la cap lucruri care nu au decât o legătură minoră. Cu alte cuvinte, cu cât ai mai puţine reguli de urmat, cu atât te descurci mai uşor în complexitatea societăţii contemporane. Standardele scăzute, impuse de lipsa de profesionalism, de principii morale, de etică, de capacitate intelectuală, de nivel cultural permit coborârea permanentă a calităţii programelor şi diminuarea capacităţii telespectatorilor de a alege, de a face judecăţi de valoare, de a căpăta uneltele necesare pentru a deosebi calitatea de kitch, adevărul de fals, ficţiunea de realitate, frumosul de urât, interesantul de important.

Iată care sunt cele 6 argumente cel mai des folosite pentru a justifica impunerea şi raportarea la standarde scăzute :

1. telespectatorii sunt vinovaţi pentru că sunt incapabili să înţeleagă lucruri importante şi complexe şi, de aceea, trebuie ajutaţi - teoria marii prostii
2. trebuie dat oamenilor ceea ce-şi doresc
3. dacă telespectatorilor nu le place ce văd, pot închide televizorul sau pot schimba canalul
4. de ce e rău să te distrezi ?
5. dacă nu le dăm oamenilor ce-şi doresc, o va face altcineva
6. oamenii pot diferenţia între „ştirile fierbinţi, reale şi importante” şi distracţie
Să le luăm pe rând şi să le analizăm.

1. Nu încape îndoială că însuşi publicul trebuie să-şi asume o mare parte din vină pentru calitatea scăzută a programelor de televiziune care n-ar putea supravieţui dacă n-ar exista o cerere mare pentru ele. Totuşi, chiar dacă teza Marii Prostii ar fi adevărată, acest lucru n-ar justifica lipsa de responsabilitate a mass-media. Ceea ce se ignoră este faptul că mass-media este responsabilă pentru alimentarea şi încurajarea acestei „prostii” pentru a-şi atinge scopurile: creşterea audienţei şi a încasărilor din publicitate sau a masei de oameni care pot fi subiectul tehnicilor de manipulare folosite de unele programe. A spune că publicul este singurul vinovat de prostia lui înseamnă să ignori legătura simbiotică dintre cei consideraţi proşti şi cei care alimentează şi profită de pe urma acestei prostii. După cum se ştie, în toată lumea, legea pedepseşte escrocheriile, chiar dacă autorii lor susţin că nu şi-au obligat victimele să fie „proaste”. În plus, acest lucru înseamnă să ignori imensul rol pe care îl joacă mass-media atât în crearea cât şi în susţinerea acestei prostii. Înseamnă să ignori principiile morale şi etice pe care ar trebui să se bazeze acţiunile şi politicile media. Iată cum ar suna un astfel de principiu enunţat pentru a apăra standardele scăzute „ Atunci când există un segment de public (şi, desigur, cu cât e mai mare cu atât mai bine) care este destul de prost să consume ceea ce producem noi, atunci suntem justificaţi moral să satisfacem acea nevoie sau cerere.”.

2. Al doilea argument este folosit şi de traficanţii de droguri sau de cei care practică sau controlează prostituţia şi pornografia. Argumentul este fals, chiar făcând abstracţie de etică şi morală. O mulţime de emisiuni noi eşuează tocmai pentru că nu prezic şi nu respectă preferinţele telespectatorilor. Acesta este un motiv pentru care o mulţime de emisiuni şi de filme nu fac altceva decât să se maimuţărească unele pe altele. De aici apare o nouă idee, mai periculoasă. Media n-ar face decât să satisfacă o cerere deja existentă şi nu participă, ca traficantul de droguri, la crearea şi menţinerea cererii. E ca şi când ai spune că românii îşi doreau telenovele chiar înante de a şti ce sunt acelea. Acest lucru ignoră cu desăvârşire nu numai relaţia simbiotică care există întotdeauna între producătorul şi cumpărătorul unui produs sau al unui serviciu, dar şi puterea mass-media de a crea, menţine şi modela nevoile receptorilor. Gândiţi-vă la relaţia dintre un părinte şi copilul său. Orice copil ar mânca dulciuri până ar face diabet. Cu cât oprobiu i-am privi pe părinţii care ar permite acest lucru ? şi ei ar putea folosi aceeaşi justificare: îi dau ceea ce-şi doreşte ! În orice caz, şi justificarea aceasta este falsă. Astfel, în grila unei televiziuni ar trebui să se regăsească toate tipurile de programe dorite de telespectatori. Acest lucru nu se întâmplă pentru că importantă este dorinţa masei şi nu a grupurilor. Masa cea mare este un viitor consumator de detergenţi sau de idei propagandistice, în funcţie de obiectivele pe care şi le stabileşte o televiziune.

3. Al treilea argument este fie o dovadă de ipocrizie, fie de prostie. A nega dependenţa telespectatorilor de televiziune înseamnă să nu cunoşti impactul uriaş pe care îl are mass-media electronică aupra oamenilor. Înseamnă să ignori analizele psihologice şi sociologice care arată clar că ruperea de televiziune ar însemna pentru cei mai mulţi oameni ruperea de „realitate”, singura pe care o cunosc şi care le dă un sentiment de siguranţă.
Din fericire, un astfel de argument poate fi folosit, e adevărat că din ce în ce mai rar, în România, unde există, măcar la nivelul teoretic, alternative la televiziune. Dar ne îndreptăm rapid spre o societate în care televiziunea va fi omniprezentă şi omnipotentă, fiind un element de legătură între multe dintre elementele sale. Televiziunea tinde şi la noi în ţară să ia locul culturii. Astfel, poţi opri televizorul dar nu-i poţi opri efectele. Este reconfortant să crezi că, dacă ai controlul unui buton, ai independenţă şi libertate de gândire şi de acţiune, dar astfel de acţiuni sunt simbolice, goale de orice semnificaţie adevărată. Gândiţi-vă la o telecomandă care ar schimba personalitatea sau starea de spririt a unei persoane apropiate...
Partea a doua a argumentului este hilară. La ora 16, dacă baleiezi pe toate posturile româneşti, găseşti telenovele. Argumentul ignoră cu bună ştiinţă faptul că toate emisiunile TV- de pe canalul public, cele comerciale sau prin cablu- arată din ce în ce mai la fel. Numărul mare de canale nu presupune şi îmbunătăţirea calităţii alegerii. Un astfel de argument nu ţine mai ales în cazul în care, din motive economice, televiziunea publică este obligată să producă acelaşi tip de programe ca şi televiziunile comerciale, pentru a-şi mări audienţa şi, implicit, încasările.

4. „Ce e rău să te distrezi ?” sună exact ca şi „Ce e rău să mănânci desert ?”. Nimic, cu condiţia să nu devină singura masă ! O societate care a devenit atât de dependentă de baloane de săpun şi distracţie în general pentru a funcţiona nu este tocmai o societate pregătită să facă faţă unor relităţi grele, fără a mai vorbi de schimbare - şi chiar sacrificiu - pentru a le rezolva. Cel mai frecvent argument este stresul în continuă creştere căruia trebuie să-i facă faţă omul de rând. Odată ajuns în casă, el trebuie să uite de probleme şi să intre într-o atmosferă de relaxare. A împărţi viaţa în alb şi negru, în stresul de la serviciu şi relaxarea din faţa televizorului este o greşeală care poate îi poate costa scump pe cei care o fac. Stresul este real dar metoda cu care se combate este ireală, este fabricată şi nu analizează şi, prin urmare, nu rezolvă problemele care stau la baza problemelor cu care se confruntă oamenii.

5. Argumentul este total lipsit de morală. Tradus în termeni de zi cu zi, poţi spune că, dacă mai este cel puţin o persoană care ar putea ucide pentru a-şi atinge un obiectiv, eşti justificat şi tu să ucizi, ba chiar împuternicit s-o faci. (exemplul cu portofelul) În plus, cu cât o iei înaintea „concurenţei”, cu atât mai bine. Justificarea unui rău prin posibilitatea existenţei altuia este nefirească.

6. Al şaselea argument, în afara faptului că este folosit des de cei care îl folosesc şi pe primul (al marii prostii) în funcţie de interese, nu ţine cont de slaba informare a telespectatorilor şi de dependenţa lor de serviciul pe care îl face televiziunea. A spune că un copil poate face diferenţa dintre rău şi bine în alt mod decât a fost învăţat de părinţi, e ca şi când ai nega rolul educaţiei, al transmiterii unor noţiuni şi valori, lucru pe care îl face şi televiziunea. Un alt aspect este construirea coerentă a irealului. Nu există goluri în proces. Nu există spaţii de manevră şi nici termene de comparaţie. Nu există buletine de ştiri pure care să poată să-i ajute pe oameni să facă distincţia între important şi interesant.
Toate aceste argumente au la bază un singur lucru. Ignorarea cu bună ştiinţă sau din prostie a faptului că televiziunea este o parte componentă a unei realităţi complexe. În secolele trecute realitatea putea fi descompusă în părţi relativ stabile, independente - la fel ca o maşină care poate fi descompusă în bucăţi - dar acest lucru nu se mai poate face astăzi, într-o societate în care totul este o parte a unui sistem electronic extrem de intercorelat. Un sistem este prin definiţie o entitate cu componente care nu au o existenţă aparte sau nu funcţionează în afara întregului din care fac parte. Inima, plămânii sau ochii omului nu funcţionează complet în afara corpului uman, din care sunt doar simple părţi.

* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE

Manipulare - Telefenomenul

0


Televiziunea este categoric un fenomen. Dar, spre deosebire de un fenomen natural care se produce, provoacă pagube şi apoi dispare, televiziunea este un fenomen în continuă desfăşurare şi progres. Este un fenomen care se autocreează.
S-a produs, a influenţat societatea, societatea a influenţat fenomenul, care s-a modificat, a reinfluenţat societatea şi aşa mai departe, ca un bulgăre de zăpadă. Astăzi e greu să ne dăm seama cine pe cine influenţează mai mult: televiziunea societatea sau invers ? Mulţi consideră că, fiind parte integrantă a societăţii, televiziunea nu poate exercita un efect de schimbare asupra acesteia decât concomitent cu modificarea principiilor după care ea însăşi acţionează. Că televiziunea este doar o oglindă care trebuie să reflecte ceea ce societatea arată. Că, în fapt, televiziunea nu este decât societatea redusă la dimensiunea unei cutii. Mi-e greu să fiu de acord cu acest lucru. Privind strict momentul de faţă, putem spune cu precizie că televiziunea este o creaţie a societăţii ? Eu aş înclina mai mult spre a doua variantă. Eu cred că televiziunea a devenit un organ aparte, un supraorgan care controlează, în primul rând, prin importanţa pe care i-o dau oamenii, tot ce se întâmplă în restul organismului. Încet, încet, televiziunea a devenit un pol în jurul căruia se învârt celelalte sectoare ale existenţei societăţii. Este înţeleptul satului la scară planetară. Nu există nici un exemplu în istoria omenirii de creaţie a societăţii care să ajungă să controleze într-o asemenea măsură modificările prin care trece însăşi societatea. Sigur că se poate argumenta că inventarea bombei nucleare a schimbat profund relaţiile dintre state şi, implicit, percepţia asupra universului cunoscut. Dar bomba nucleară este pentru mulţi o noţiune abstractă. Ironic, mulţi au văzut cum arată o astfel de bombă din imaginile difuzate la televizor.
Societatea îşi trimite reprezentanţii (aleşi de cele mai multe ori pe criterii subiective şi greşite) să construiască un organism ce poate fi folosit în evoluţia acelei societăţi. Un organism prin care societatea să-şi exercite controlul asupra ei. Un instrument prin care societatea să perpetueze ceea ce are bun şi să elimine ceea ce are rău, un instrument de autodecantare. Dar organismul nou creat are o viaţă a lui şi, brusc, capătă conştiinţa propriei valori, a rolului pe care îl poate juca şi al mijloacelor care îi stau la dispoziţie pentru a-l juca. Îşi ia rolul în serios şi decide că influenţa pe care a căpătat-o s-a datorat în primul rând adevărului pe care îl deţine şi pe care, cu mărinimie, îl împărtăşeşte oamenilor. De aici până la a avea pretenţia că este cel chemat să aducă ordine în societatea modernă nu este decât un pas. Pe care televiziunea a început să-l facă din ce în ce mai des.
Sigur că, privind obiectiv, televiziunea are o influenţă atât de mare mai ales pentru că oamenii sunt atât de dornici de a pasa altora responsabilităţile: de a gândi, de a trage concluzii, de a decide. Oamenilor le este din ce în ce mai greu să-i cunoască pe ceilalţi. Nu mai au elementele necesare cu care să încerce să construiască judecăţi de valoare. Sub impresia că le oferă aceste elemente, televiziunea le transmite în acelaşi timp şi modul în care ele trebuie combinate. Şi, aşa cum un copil va aranja cuburile exact cum i-a arătat mama lui, aşa şi oamenii vor combina elementele puse la dispoziţie de televiziune aşa cum i-a arătat aceasta. Un experiment simplu ne poate convinge de acest lucru. Arătaţi unui grup de copii un obiect roşu, un pix, de exemplu. Peste un timp puneţi-i să vă spună un obiect roşu care le vine în minte. Şi, deşi au văzut multe alte obiecte roşii, cei mai mulţi dintre ei vă vor da ca exemplu pixul pe care l-aţi arătat. Ceea ce nu arată decât că adevărurile construite de altcineva de la un capăt la altul cu elemente identificabile ne pare mai uşor de acceptat decât cel căutat de noi, prin mijloace proprii. Cu cât adevărul acela seamănă cu ceea ce credem noi că am fi descoperit dacă am fi făcut efortul de a căuta singuri, cu atât şansa de a crede în el cu tărie este mai mare.

Pasiunea noastră

Există multe pasiuni cărora oamenii le cad pradă. Televizunea este o super pasiune, care a pus stăpânire pe aproape întreaga populaţie terestră. Nu este un simplu fenomen care ne afectează viaţa câteva minute sau zile ci este o pasiune care ne controlează modul de a gândi şi de a reacţiona. Practic, majoritatea pasiunilor sunt acum intermediate prin televiziune. Este un fel de pasiunea pasiunilor. Deschizi televizorul şi interesul tău special pentru un subiect sau lucru este satisfăcut. Este cunoscut faptul că numărul tinerelor care se înscriu la gimnastică creşte sensibil după Olimpiade. Că apetitul pentru muzică este stimulat de numărul crescând al canalelor specializate care te învaţă cum să-ţi placă un anumit gen.
Foarte ciudat este faptul că, spre deosebire de alte pasiuni, cum ar fi fotbalul, de exemplu, televiziunea nu are toate caracteristicile. Orice om pasionat de fotbal va şti care sunt regulile care stau la baza desfăşurării jocului. Vor şti câte ceva despre istoria fotbalului, vor putea să-şi reamintească golul marcat de Boloni în meciul cu Italia. Un pasionat de muzică va şti în ce an a câştigat Madonna primul ei Grammy sau cu ce album a făcut vâlvă Michael Jackson. Un filatelist va şti când a fost lansat primul Cap de bour şi cam la ce sumă este estimat astăzi. Şi exemplele ar putea continua. Încercaţi acum să vă aduceţi aminte (dacă aţi ştiut vreodată) când a fost inventată televiziunea. Încercaţi să vă aduceţi aminte o emisiune pe care aţi văzut-o acum 15 sau 20 de ani. Încercaţi să vă amintiţi cine a comentat aselenizarea... Reuşiţi ? Puneţi întrebări asemănătoare cu tematică fotbalistică unui copil de 14 ani şi veţi fi uimiţi de câte lucruri ştie despre obiectul pasiunii sale. De ce totuşi, oamenii nu simt nevoia să ştie mai mult despre cum funcţionează o televiziune (las la o parte apetenţa despre amănunte picante din viaţa vedetelor), despre regulile care stau la baza creării programelor sau despre modul în care televiziunea ne influenţează viaţa ?
Există şi un răspuns: pentru că avem senzaţia că ştim toate aceste lucruri. Ne naştem cu televiziune, creştem cu televiziune, avem în faţa ochilor mereu televiziunea... Ce mai poate ascunde un lucru pe care îl vedem atât de des şi în atâtea ipostaze ? E ca un membru al familiei cu care ne-am obişnuit atât de mult încât nu ne vine să-l mai întrebăm din când în când la ce se mai gândeşte sau de ce a luat o decizie. Îi acordăm o doză de încredere necondiţionată şi suntem tentaţi să-i scuzăm ieşirile şi scăpările. De multe ori ne lăsăm convinşi numai pentru că „ştim“ că nu ne vrea răul. De multe ori, calitatea de „apropiat“ este mai importantă decât greutatea sau corectitudinea argumentelor sale. V-aţi gândit vreodată cât de surprinşi descoperim lucruri noi la cei pe care avem senzaţia că-i cunoaştem perfect ? Uneori ne surprind chiar şi propriile lor mărturisiri. Asta pentru că suntem atât de obişnuiţi cu ei încât avem senzaţia că ştim totul. De aceea e foarte greu să vorbeşti despre televiziune unor oameni care au senzaţia că ştiu totul despre ea. Cum să-i spui unui om că ceea ce vede nu este lucrul la care se uită ? O să-ţi râdă în faţă.

Un pic de istorie

Şi pentru că vorbeam despre absenţa elementelor biografice ale obiectului pasiunii mondiale, trebuie să începem incursiunea prin acest univers prin a puncta câteva momente importante ale istoriei creaţiei şi dezvoltării lui. În 1873, în Irlanda, Joseph May, un tânăr telegrafist descoperă efectul fotoelectric: o bară de seleniu, expusă la lumină, îşi modifică rezistenţa electrică. Variaţia intensităţii luminii duce la transmiterea de semnale electrice. Doi ani mai târziu, George Carey din Boston imaginează transmiterea prin fire a unei imagini construite pe un panou cu ajutorul celulelor fotoelectrice pe un alt panou. Ideea este impracticabilă din cauza dificultăţilor tehnice legate de complexitatea construcţiei.
În 1881 francezul Constantin Senlecq imaginează principiul care stă la baza televiziunii : transmiterea semnalelor emise de celulele fotoelectrice, unul după altul, printr-un singur fir. Chiar dacă germanul Nipkow a îmbunătăţit ideea, imaginând un disc rotativ care să „scaneze“ panoul de celule, ea n-a putut fi pusă în practică cu materialele existente în acea perioadă.
Tubul catodic a fost inventat de Karl Ferdinand Braun de la Universitatea din Strasbourg în 1897. Abia peste 10 ani, un rus, Boris Rosing, s-a gândit că tubul ar putea fi folosit pentru receptarea semnalelor electrice transmise de celulele fotoelectrice. În 1911 avea să fie imaginată şi prima construcţie integral electronică pentru transmiterea imaginilor. Soţianul Campbell Swinton a descris mecanismul respectiv astfel: imaginea este proiectată pe un panou fotoelectric conectat la un tub catodic. Un fascicol de electroni va scana imaginea şi va trimite suite de impulsuri electrice. La recepţionare, impulsurile electrice vor determina variaţia intensităţii unui alt fascicul de electroni care va impresiona un ecran fluorescent al unui alt tub catodic.
Au mai trecut aproape 25 de ani şi, în martie 1935, la Berlin a avut loc prima transmisie televizată. Imaginile erau captate pe film şi apoi scanate cu discul rotativ. Primele camere electronice de luat vederi au fost construite un an mai târziu, în timpul Olimpiadei de la Berlin. În noiembrie acelaşi an, şi francezii emit la Paris primele imagini de televiziune. Un an mai târziu începea emisia BBC-ului. Prima transmisie a fost deschisă de cântecul Adelei Dixon, intitulat chiar aşa: „Televiziune“.
Numele celei ce avea să transforme radical a doua jumătate a secolului XX a împlinit 100 de ani. După ce fenomenului şi construcţiei li s-a spus pe rând Telectroscop sau telescop electric, fizicianul rus Constantin Persky, vorbind despre fenomen în timpul Expoziţiei Mondiale de la Paris a folosit termenul „Television“. A fost imediat îmbrăţişat de presă şi de ceilalţi cerecetători în domeniu. Cu mici variaţii, astăzi, cuvântul televiziune poate fi regăsit în dicţionarele din toată lumea. Cu alte cuvinte, un cuvânt universal pentru un fenomen universal.
Primul aparat de filmat s-a numit iconoscop şi, aşa cum am spus, s-a folosit pentru prima oară la transmiterea imaginilor de la Olimpiada din 1936 la Berlin şi Leipzig. Au fost construite încăperi speciale pentru vizionarea imaginilor transmise. Iconoscopul avea nu mai puţin de 2 metri şi jumătate lungime. BBC-ul avea să transmită ceremonia de încoronare a regelui George al Vl-lea ăn 1937 şi, un an mai târziu, Marele Derby Epsom. Interesul publicului a crescut. În doar doi ani, numărul receptoarelor de televiziune a crescut doar în Londra de la 2000 la 20.000.
Şi americanii aveau să descopere televiziunea în 1939 când, la New York începea să transmită primul studio.
Războiul avea să stopeze dezvoltarea televiziunii, dar, imediat după încheierea acestuia, industria transmiterii de imagini avea să folosească cercetările în domeniul radarelor şi emiterii de semnale de înaltă frecvenţă.
Românii se vor bucura relativ repede de invenţia care transforma lumea. La 31 decembrie 1956 începea să emită Televiziunea Română. Cu un program de 21 de ore pe lună, televiziunea propunea numai transmisii în direct, fiind mult mai economic de realizat. În 1972, la 15 februarie începea să emită şi TVR 2. LA 23 august 1985, pentru a transmite ceremoniile legate de aniversarea zilei naţionale, avea să fie inaugurată televizunea în culori. Ştiaţi că în lume sunt mai multe televizoare decât telefoane ? Există ţări, ca Statele Unite, unde, practic, fiecare familie deţine cel puţin un televizor. Creşterea spectaculoasă a avut loc între anii 1950-1960, când, de la 10 % procentul celor ce aveau un televizor a crescut la 90 %. A mai crescut ceva: timpul petrecut în faţa televizorului. Dacă în 1950, un american stătea 4 ore, astăzi el stă 7 ore în fiecare zi. Media mondială este ceva mai scăzută decât în Statele Unite, din considerente în special culturale. Şi România a cunoscut o dezvoltare asemănătoare după Revoluţia din decembrie. După ce, în 1989, Televizunea Publică transmitea 1795 de ore pe an, în 1995 emisia a ajuns la 12.850 de ore pe an. Dacă în 1990 existau 2 canale de televiziune naţionale, astăzi există 9. Ca şi în occident, unde televiziunile sunt deţinute de mari holdinguri de presă, şi în România se observă o diminuare a numărului staţiilor independente şi o creştere a celor aflate în componenţa sau sunt controlate de marile companii. Astfel, grupul Media Pro deţine două posturi de televiziune, două posturi de radio, o companie de cinematografie, două ziare, Pro Sport şi Ziarul Financiar, câteva reviste. Intact deţine un post de televiziune, un post de radio şi un ziar central. Gelsor are acum o televiziune, are un ziar central Curentul şi lanţul de ziare locale Monitorul. Pe plan local, multe posturi preferă să retransmită programele marilor televiziuni

Televiziunea – interes propriu sau interesul cetăţenilor

Revenind la dilema legată de rolul televiziunii în societatea noastră, trebuie să ne oprim un moment asupra întrebării pe care şi-au pus-o mulţi: Televiziunea are în principal un interes personal, egoist şi materialist sau este ataşată idealurilor luptei pentru protejarea interesului telespectatorului ? Este televiziunea doar o întreprindere care îşi planifică şi modifică strategiile de producţie şi vînzare doar pentru a obţine o creştere a profitului sau este un instrument prin care oameni cu un grad înalt de conştiinţă civică, cu o capacitate crescută de analiză şi cu talent de comunicatori încearcă să păstreze echilibrele atât de fragile din societate, punând umărul astfel, la evoluţia ei ? Interes propriu Cum altfel ar putea fi definită goana disperată după creşterea audienţei ? Abandonarea acelor programe care nu aduc venituri pentru că audienţa lor, formată din grupuri omogene dar puţin numeroase, nu atinge nivelul considerat interesant de către companiile de publicitate ? Simplificarea până la hilar a mesajelor transmise astfel încăt să fie satisfăcut nivelul mediu de percepţie ? Promovarea interesantului în locul importantului ?
Cultivarea senzaţionalismului, încercându-se înlocuirea circului din faimoasa sintagmă cu programul de televiziune ? Înlocuirea ştirilor utilitare, de interes cetăţenesc cu cele care au drept scop obţinearea unei reacţii politice sau comerciale ? Autopromovarea, exasperantă uneori, a propriilor programe, în speranţa obţinerii efectului: „dacă se vorbeşte atât despre el, înseamnă că e bun !“ ?
Totul porneşte de la confuzia pe care oamenii o fac între important şi interesant. De multe ori consumăm energii uriaşe pentru lucruri total lipsite de importanţă, aşa cum un copil va fi atras şi se va chinui până la a învăţa să meargă pentru a pune mâna pe un obiect strălucitor dar inutil. Chiar dacă avem senzaţia că ne maturizăm, rămân în noi unele porniri de a pune mâna pe acel flecuşteţ strălucitor. Pe care, de cele mai multe ori, după un timp, îl aruncăm plictisiţi. Sau îl înlocuim cu alt flecuşteţ. Sigur că un mare rol în această atitudine a noastră îl are lipsa culturii, mai precis a acelor elemente de cunoaştere care să ne permită judecăţi de valoare şi decizii benefice pentru noi. Avem tot mai mult tentaţia de a abandona drumul obositor al analizei permanente şi al adoptării strategiilor pe termen lung în favoarea trăirii momentului, satisfacerii nevoilor de bază.
Iar televiziunea ştie să profite din plin de această apetenţă a noastră pentru lucruri lipsite de importanţă dar strălucitoare. De aceea, de cele mai multe ori, compromisurile care se fac duc la simplificarea exagerată a lucrurilor, la golirea de orice conţinut ideatic a mesajelor transmise şi la transmiterea senzaţiei că lumea este atât de simplă pe cât ne-am dori-o noi, dorinţă născută din cauza dificultăţilor pe care le întâmpinăm în a o înţelege. Iar noi savurăm momentele de linişte şi siguranţă pe care ni le oferă programele de televiziune, tocmai pentru că nu ne solicită prea mult ba chiar, dacă suntem dispuşi (şi nu suntem mai întotdeauna ?), ni se dau şi explicaţiile, şi concluziile şi strategiile de urmat. Cei care iau apărarea televiziunii spun că ea n-are rol educativ sau formativ ci doar informativ. Ca şi când educaţia n-ar avea la bază informaţia ! E greu de imaginat cum e posibil să transmiţi cuiva informaţiile fără a-i sugera şi modul în care trebuie să le interpreteze. Chiar dacă acest lucru se face prin simpla înşiruire a informaţiilor. Este clar şi faptul că un grad ridicat de cultură face ca alegerea să fie mai nuanţată şi criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un program pentru a fi urmărit mult mai dificil de îndeplinit. De aceea, televiziunea n-are nici un interes să-i formeze pe acei telespectatori care s-ar putea declara mai apoi nemulţumiţi de ea, deveniţi dintr-o dată mult prea pretenţioşi. Ne putem întreba, atunci, care este interesul televiziunii de a perpetua şi a întări modul simplist în care retransmite realitatea, modul în care o repropune telespectatorilor şi, inevitabil, modul în care aceştia o percep şi în care se raportează la ea ? De ce preferă televiziunea să aibă o audienţă cu un nivel mediu sau submediu de instrucţie care să accepte aceleaşi programe în loc să-şi educe telespectatorii pentru a-i învăţa să ceară mai mult de la ei şi de la ceilalţi ? Motivul este destul de simplu. Programele destinate masei sunt relativ ieftine faţă de programe destinate unor telespectatori cu „pretenţii“. Un concurs sau o emisiune de divertisment sunt mult mai ieftine decât un documentar gen Discovery. Iar dacă preţul de producţie al programului creşte, scade profitul obţinut prin vânzarea spaţiilor de publicitate.
Cineva m-a întrebat odată de ce nu se face reclamă cărţilor aşa cum se face detergenţilor. Pentru că atunci când speli mai poţi trage cu ochiul la televizor. Când citeşti, e mai greu. Şi scade audienţa !
Nu există decât o singură explicaţie: interesul propriu. Cu cât numărul telespectatorilor este mai mare cu atât capacitatea de a-i influenţa creşte şi, implicit sporeşte şi impactul reclamelor. Iar mai multă reclamă înseamnă mai multe încasări pentru televiziune.

Interesul cetăţeanului

Ar fi nedrept să nu privim activitatea televiziunii şi prin prisma ajutorului pe care îl dă telespectatorului în a se descurca într-o lume din ce în ce mai confuză, guvernată de legi din ce în ce mai haotice şi contradictorii. E greu să nu observăm că, mai ales în România ultimilor 10 ani, televiziunea a fost motorul principal al unei revoluţii care ne-a scăpat de un regim dictatorial, a fost cea care i-a împiedicat uneori pe conducători să ia decizii care ne-ar fi afectat pe toţi pe termen lung sau i-a forţat să renunţe la afaceri oneroase din care profitau numai ei, a creat în oameni convingerea că ceva depinde şi de ei.
Să fie toţi jurnaliştii în căutarea unor slujbe călduţe, care asigură un confort sporit, o mulţime de relaţii, glorie personală şi salarii mult peste media naţională ? Ca şi în cazul medicilor ar fi absurd să credem că toţi au avut ca unic motiv la alegerea meseriei doar obţinerea unor venituri mari. Chiar să fi uitat dorinţele noastre din copilărie de a-i face pe ceilalţi sănătoşi ? De aceea sunt convins că există în mass media românească foarte mulţi jurnalişti care chiar cred în ceea ce fac, chiar încearcă să-şi pună cunoştinţele şi capacitetea de a raţiona în slujba celor care, din lipsă de timp sau de informaţie, sunt tentaţi să creadă şi să accepte cu uşurinţă orice li se spune.
Să nu uităm că la baza funcţionării unei televiziuni stă încrederea pe care i-o acordă telespectatorii. Fără această încredere, orice efort al unei televiziuni este sortit eşecului. Iar încrederea este răsplata pentru confirmarea judecăţilor de valoare pe care realizatorii sunt chemaţi să le facă pentru a le oferi telespectatorilor. Să nu uităm că un om se iartă mult mai uşor pentru o greşeală decât îl iartă pe semenul lui care l-a sfătuit s-o facă. De aceea, oricât de interesaţi ar fi de obţinerea unor profituri, managerii şi realizatorii unei televiziuni trebuie să ţină cont de condiţia primordială a câştigării încrederii.
Există un alt aspect al influenţei benefice pe care o are televiziunea asupra societăţii. În afara unor campanii de mică anvergură destinate satisfacerii unor interese personale, economice sau politice ale celor care deţin respectivul canal de comunicare în masă, cea mai mare parte a informaţiilor sunt destinate creării unor sisteme de valori care să-i permită telespectatorului să judece lumea şi să ia decizii în momentele cheie. Se poate obiecta aici că sistemele de valori respective sunt subiective şi aparţin celor care realizează programele de televiziune, putând fi pentru acest motiv, nepotrivite pentru telespectatorul care le adoptă. Aceeaşi obiecţie o putem aduce şi vis-a-vis de educaţia pe care o fac părinţii, a căror dragoste nu dă automat caracterul de obiectivitate şi perfecţiune sistemelor de valori transmise copiiilor lor.
În concluzie, în condiţiile în care fiecare dintre noi suntem o sursă de transmitere a informaţiilor în scopul, mai mult sau mai puţin declarat, de a-i influenţa pe ceilalţi, de a-i convinge de valabilitatea adevărului nostru, realizatorii de televiziune nu sunt mai de condamnat pentru că folosesc mijlocul acesta pentru a face acelaşi lucru. Aşa cum vorbitorii din pieţele Greciei Antice erau respectaţi, crezuţi sau nu, urmaţi sau nu, aşa şi realizatorii de televiziune încearcă să-şi transmită (uneori să-şi şi impună prin mijloace de manipulare) propriile sisteme de valori. Realizatorii nu sunt nici mai buni nici mai răi decât telespectatorii lor. Vorbim de o medie, evident ! De aceea, accesul la un mijloc extrem de puternic de a-i influenţa pe ceilalţi are aceleaşi efecte ca şi în cazul cetăţenilor simpli, ajunşi în funcţii de conducere: pe unii îi responsabilizează şi altora le dă senzaţia că deţin adevărul absolut. Aceştia din urmă sunt treptat eliminaţi pentru că, foarte probabil, mai devreme sau mai târziu, ideile lor vor fi contrazise de realitate.

Concluzie

Cred că, în principiu, televiziunea este o întreprindere al cărui prim obiectiv, din punctul de vedere al proprietarului, este de a-i aduce profituri materiale sau influenţă politică. Dar, pentru atingerea acestui obiectiv, televiziunea trebuie să câştige încrederea telespectatorilor săi. Pentru asta, trebuie să servească interesele cetăţenilor. Ea se poate preface o vreme că serveşte aceste interese dar, în jocul competiţional de pe piaţa mass-media, e greu de păstrat o mască.
Sunt convins că există ziarişti interesaţi mai mult de bani, relaţii şi faimă dar ştiu că cei mai mulţi sunt preocupaţi de a-şi folosi informaţiile pentru a face puţină ordine în această lume, atât de mozaicat reflectată de programele de televiziune.

* Radu Herjeu - TEHNICI DE PROPAGANDĂ, MANIPULARE ŞI PERSUASIUNE ÎN TELEVIZIUNE