Televiziunea si Violenta

Crime, violuri, tâlhării, incesturi, bătăi... Cu câte dintre aceste lucruri ne întâlnim în viaţa de zi cu zi ? Şi, mai ales, câţi dintre noi ? Mă refer la implicarea noastră directă, ca participant sau spectator nemijlocit la astfel de evenimente ? La foarte puţine ! Şi atunci, îşi poate pune cineva întrebarea: „De ce se preocupă atât de mult televiziunea să ne prezinte zilnic mostre din faţa nevăzută (pentru mulţi dintre noi) a societăţii umane ?“ În măsura în care astfel de gesturi reprezintă doar excese ale unor indivizi, minoritari în cadrul unei societăţi obişnuite, de ce televiziunea amplifică numărul lor, inducând senzaţia de manifestare majoritară a lumii din afara pereţilor locuinţei fiecăruia dintre noi ? De ce telespectatorii trebuie obişnuiţi cu violenţa, manifestată plenar în programele de televiziune ? De ce aceiaşi telespectatori se uită în număr mare la astfel de programe, determinând creşterea audienţei şi, implicit, orientarea televiziunilor spre achiziţia şi difuzarea de programe asemănătoare ? De ce televiziunile dau curs unei astfel de determinări, fără să ţină cont de efectele unei astfel de repropuneri a realităţii prin intermediul micului ecran ?
O mulţime de întrebări la care au încercat să dea răspunsuri armate de sociologi, psihologi şi ziarişti. Întrebări la care, de cele mai multe ori nu se doreşte găsirea unui răspuns. De ce ? Pentru că, nu s-a găsit încă direcţia justă în determinarea acestui fenomen. Cu alte cuvinte, nu s-a putut încă stabili cu certitudine cine influenţează pe cine. Televiziunea, prin programele sale cu conţinut violent stimulează acea latură a personalităţii telspectatorilor care se va manifesta similar în viaţa de zi cu zi sau acele persoane care au porniri violente (inhibate din diferite raţiuni sociale) au o predilecţie pentru a viziona astfel de programe, determinând audienţe record ? Cu alte cuvinte dilema este: Televiziunea, determinant de violenţă în societate sau televiziunea, efect al violenţei din societate ?

Televiziunea – stimulator de violenţă

Trebuie plecat de la o constatare de bun simţ. Influenţa imensă pe care televiziunea o are asupra atitudinilor, convingerilor şi comportamentului telespectatorilor săi nu poate fi negată şi, prin urmare, e greu de presupus că violenţa reflectată de programele sale ar trece fără să lase urme în modul în care oamenii se raportează la ceilalţi şi la societate. Rămâne de văzut în ce măsură conţinutul programelor influenţează creşterea numărului manifestărilor violente din societate.
S-au realizat mai multe studii în acest sens. Unul dintre cele mai elocvente este Notel Study of Violence, desfăşurat într-o mică localitate din Canada. Până în 1973, anul începerii experimentului, locuitorii nu avuseseră acces la programele de televizune din cauza distanţei care separa orîşelul de centre urbane cu staţii de retransmisie a semnalului de televiziune. În doi ani, cercetătorii au putut constata o creştere cu 160 % a numărului actelor de violenţă fizică în cadrul comunităţii din Notel în timp ce, în alte două oraşe (comparabile ca mărime) în care locuitorii avuseseră acces la televiziune şi înainte de începerea experimentului, rata comportamentului violent rămăsese în mare neschimbată.
Un alt studiu a vizat evoluţia ratei criminalităţii în Statele Unite, Canada şi Africa de Sud în urma apariţiei şi răspândirii televiziunii. Astfel, între 1945 şi 1974, În Canada şi Statele Unite rata criminalităţii a crescut cu 92, respectiv 93 %, în timp ce în Africa de Sud, ţară în care nu exista televiziune (!), aceeaşi rată a crescut cu 7 %. După 1975, an în care a început emisia televizată şi în Africa de Sud, rata criminalităţii a crescut cu 130 %. În fiecare ţară s-a observat că în 10-15 ani de la introducerea televiziunii, numărul crimelor s-a dublat.
Există cazuri celebre în istoria criminalităţii de tineri care au ucis numai pentru a copia o schemă violentă văzută în televiziune. Un mare impact asupra publicului american a avut-o cazul fraţilor Brown din Minessota, care şi-au ucis părinţii, folosind un procedeu copiat până la amănunt dintr-un film de ficţiune văzut la televizor. Cei doi au fost condamnaţi, deşi apărarea a susţinut până la sfârşit că o responsabilitate egală poartă şi televiziunea care programase filmul incriminat. Cauzele violenţei din societatea contemporană sunt multiple: creşterea într-o familile dezorganizată, abuzurile la care au fost supuşi copiii, frustrarea legată de nivelul de trai, continua goană după oportunităţi mereu refuzate, dificultatea din ce în ce mai mare de a trece peste prăpastia care separă categoriile sociale, greutatea de a alege singur un drum în viaţă etc. În orice caz, decizia privind dacă şi cum să folosim violenţa ca răspuns la numeroasele şi variatele conflicte cărora trebuie să le facem faţă în fiecare zi este determinată de regulile, normele şi standardele de comportament pe care fiecare om le asimilează din lumea înconjurătoare. Din această lume de la care învăţăm ce valori trebuie să respectăm şi în ce sistem trebuie să le integrăm pentru a ne permite o relaţionare cu ceilalţi cât mai benefică pentru întregul ansamblu al societăţii, fac parte nu numai părinţii noştri şi şcoala cu educatorii ei ci şi televiziunea, cu cele peste 7 ore cât ne pătrunde în medie în casă. Oamenii au tendinţa de a învăţa de la fiecare element cu care vine în contact. Este imposibil de crezut că ei nu învaţă de la acea structurare a realităţii care le este propusă în fiecare zi într-o cantitate care, aşa cum arătam în alt capitol, este depăşită doar de somn şi de serviciu. Astfel, televiziunea a început să joace un rol subtil de profesor de norme şi standarde de comportament, rol acceptat (dacă nu întotdeauna conştient) de majoritatea telespectatorilor. De aceea, este greu de contestat faptul că orice modificare a atitudinilor şi comportamentului unor indivizi nu are la bază o schimbare a sistemului de valori în care acesta crede şi, implicit, o influenţă a acelor surse care au şi rol educativ.
Perseverenţa cu care mulţi manageri şi jurnalişti susţin că televiziunea nu ar trebui să aibă un rol educativ arată tocmai incapacitatea de asumare a acestui rol pe care televiziunea l-a căpătat, indiferent de intenţiile sale. A susţine că televiziunea informează fără să formeze este ca şi cum ai dori ca soarele să încălzească fără să dea lumină. Orice act informativ este, în acelaşi timp, şi un act formativ, chiar dacă intenţiile sursei nu converg în această direcţie. Este un fenomen obiectiv care ar trebui să-i preocupe pe acei jurnalişti care cred că, negând rolul educativ al televiziunii, acesta nu există.

Televiziunea – efect al violenţei din societate.

Am văzut într-un alt capitol cum numărul mare de avocaţi prezenţi în programele de televiziune este o rezultantă a prestigiului de care se bucură această profesie şi a convingerii telespectatorilor că există şi în realitate un număr mare de astfel de apărători ai legii. De ce n-am face un raţionament similar şi în privinţa violenţei ? Am arătat mai înainte că transformarea rapidă şi, de multe ori, neprevăzută a universului şi ale legilor care-l guvernează şi care condiţionează relaţiile fiecărui individ cu ceilalţi şi cu societatea în întregul ei au dus la apariţia şi acutizarea unui sentiment de nesiguranţă în rândul oamenilor. Este logic ca această nesiguranţă să fie asociată cu frica de fenomene care ar putea influenţa negativ viaţa persoanei în cauză. Unul dintre aceste fenomene (destul de răspândit, chiar dacă prin manifestări de mică intensitate) este violenţa. Şi, aşa cum un copil, lăsat singur pe întuneric, va începe să identifice în umbrele făcute de ramurile unui copac, monştri care-i ameninţă liniştea, tot aşa şi oamenii vor începe să supradimensioneze violenţa, creându-i o dimensiune simbolică mult mai mare decât în realitate. Putem defini violenţa şi ca schimbarea bruscă a unor elemente devenite obişnuite prin continuitate în viaţa noastră. Astfel, fiecare acţiune a celor din jur poate fi privită ca un act de violenţă, altfel spus, ca un act destinat modificării echilibrelor interne. Prin urmare, nu este de neînţeles tendinţa de aştepta în tensiune orice semn al vreunei încercări de schimbare a acestor echilibre. De aceea, de multe ori, un gest primeşte un răspuns disproporţionat, alimentat mai mult de starea de tensiune a celui care l-a recepţionat decât de intenţia celui care l-a făcut. se intră astfel într- o spirală a violenţei, care, uneori scapă de sub control. Sigur, nu putem să nu-i numim şi pe acei indivizi care, din considerente psihice, privesc violenţa ca pe un mijloc de a supravieţui. Din lipsa unor date medicale, însă, prefer să nu ne concentrăm asupra lor, mai ales că, în marea lor majoritate, telespectatorii sunt oameni normali, cu o inteligenţă şi grad de instrucţie medii.
Ţinând cont de această nouă configuraţie a relaţiilor umane, care include, chiar dacă nu întotdeauna în formă manifestă, violenţa, putem găsi cel puţin două motive pentru care oameni obişnuiţi, care, în viaţa de fiecare zi, sunt incapabili de acte violente, au o anumită apetenţă faţă de reflectarea unor astfel de gesturi în televizuine.
Există şi se manifestă în natura umană influenţele regnului căruia îi aparţinem. Este greu de ignorat latura animală, controlată în mare parte de instincte. Putem observa că, orice obstacol pus în calea satisfacerii imediate a instinctelor naşte violenţă. Oamenii şi-au construit de-a lungul istoriei lor, mecanisme de inhibare a acestor instincte, încercând îmbinarea unor norme de convieţuire, sociale, morale şi etice. Au apelat la raţiune pentru a diminua influenţa instinctelor asupra acţiunii omului dar şi pentru a descuraja tendinţa de a răspunde cu violenţă frustrărilor. Toate aceste instincte au găsit din ce în ce mai puţine posibilităţi de a se manifesta, frustrarea ducând la unii, la acte de violenţă, dublate de un dezechilibru psihic profund. La cei mai mulţi dintre ei, fie raţiunea a reuşit să preia controlul conştient al acţiunilor şi interacţiunii cu ceilalţi fie aceste instincte au fost inhibate de frica repercusiunilor. Frustrarea continuă să rămână, de cele mai multe ori, şi ea se vede diminuată, indirect, prin urmărirea unor acte de violenţă la care nu luăm parte decât emoţional. Cu alte cuvinte, vizionarea unor acte de violenţă permite defularea emoţională a acumulărilor de tensiune de peste zi. Participarea, chiar dacă numai emoţională, la violenţă, răspunde pe undeva tendinţei naturale (a nu se înţelege normale – general acceptată de autoevaluarea socială) de a reacţiona dur la multiplele restricţii puse de societate în calea manifestării instinctelor. O a doua explicaţie ar putea fi sentimentul de uşurare pe care îl simte o persoană constatând că nu se numără printre victimele violenţei. Discrepanţa dintre violenţă, suferinţa pe care aceasta o provoacă şi confortul ambientului în care o persoană priveşte la televizor, induce un sentiment suplimentar de siguranţă şi linişte. Cu cât violenţa manifestată este mai mare cu atât creşte şi mulţumirea că nu faci parte dintre victimele ei. Mai mult, conştientizarea faptului că orice act de violenţă este pedepsit mai devreme sau mai târziu, este reconfortantă pentru omul care trăieşte cu acea nesiguranţă de care vorbeam mai devreme. Scoatem aici din cauza violenţa eroului pozitiv care este justificată de necesitatea combaterii violenţei (mult mai mari) a personajului negativ.
Mai există un fenomen. De multe ori, în filme, violenţa este văzută ca un mijloc de a rezolva o situaţie. Întotdeauna oamenii i-au admirat pe cei care ştiu să rezolve situaţiile dificile, chiar dacă nu întotdeauna au aprobat şi mijloacele folosite. De aceea, de multe ori, violenţa trece în subsidiar, concluzia predominantă fiind că personajul respectiv a reuşit să rezolve o situaţie care risca să-i afecteze negativ viaţa. N-am auzit un părinte care să fi protestat împotriva basmelor în care Făt Frumos îi taie capul Balaurului. Este o formă de violenţă (dar rămâne violenţă) justificată social. Tot astfel, dorinţa de a vedea un film care să reflecte rezolvarea unor probleme de către eroii pe care-i admirăm poate detrona reţinerea pe care am avea-o în mod normal faţă de acte de violenţă.
Toate aceste motive determină apetenţa telespectatorilor faţă de filmele sau programele care includ acte de violenţă, fizică sau verbală. Nu putem susţine că oamenii se uită la televizor pentru că doresc să înveţe cum să răspundă cu violenţă în viaţa de zi cu zi, mai ales că, în ciuda cazurilor cărora li s-a făcut o publicitate exagerată în mass-media, nu toţi oamenii care se uită la televizor şi, în special, la programe cu conţinut violent, devin criminali. Este clar că la transformarea unui om obişnuit într-un ucigaş sau violator concură mai multe elemente şi că influenţa televiziunii poate fi unul dintre ele, dar nu cel determinant.
Concluzie
Putem spune că televiziunea reflectă într-o oarecare măsură, percepţia pe care telespectatorii săi o au asupra incidenţei actelor de violenţă în realitate. Programele de televiziune redau diferitele concepţii existente despre provocările la care societatea îl supune pe individ şi modurilor în care acesta le poate face faţă. În acelaşi timp, însă, televiziunea este cea care atrage atenţia asupra folosirii unor moduri de reacţie incompatibile cu regulile stabilite la nivel social. Violenţa era un fenomen şi înainte de apariţia televiziunii iar creşterea intensităţii acestuia în urma difuzării de emisiuni cu caracter violent nu este suficientă pentru a trage concluzia că ea este vinovată de violenţa din societate. Dacă în acea comunitate din Notel existau înainte de apariţia televiziunii 3 criminali iar numărul acestora a crescut la 7 după introducerea ei (la câteva mii de locuitori) nu înseamnă că televiziunea a provocat o explozie de violenţă ci doar, că a stimulat acele porniri naturale (care existau deja în formă latentă) ale persoanelor care au devenit violente. Cu alte cuvinte, programele iuncriminate n-au făcut decât să dea apă la moară şi o justificare celor care aveau deja în ei morbul violenţei şi al dispreţului faţă de valori şi faţă de ceilalţi oameni. Şi chiar dacă numărul celor care devin criminali în urma vizionării de emisiuni de televiziune este cu mult mai mic decât cei care comit acte de violenţă din cauza incapacităţii societăţii în ansamblul ei de a rezolva problemele care îi determină pe aceştia să răspundă astfel dificultăţilor cu care se confruntă, nu putem să neglijăm efectele pe care le au emisiunile violente asupra telspectatorilor (în special copii) şi să le considerăm insignifiante. Dimpotrivă, observarea impactului din ce în ce mai mare pe care televiziunea îl are asupra societăţii trebuie să declanşeze un semnal de alarmă asupra conturării din ce în ce mai clare a cercului Violenţă-Televiziune-Violenţă.
Efectele vizionării actelor de violenţă în televizor

Este demonstrat faptul că, în primii ani, copiii imită comportamentul adulţilor ca o metodă de a învăţa despre o lume care le este deocamdată inaccesibilă. S-a observat că, şi la câteva zile, copiii imită mimica facială a celor din jur. În acelaşi fel, aşezat în faţa televizorului, copilul va imita comportamentul adulţilor (sau al altor copii) pe care îi vede manifestându-se.
Problema rezidă în incapacitatea acestor copiii de a-şi da seama dacă ceva trebuie sau nu imitat. Cu alte cuvinte, un copil nu are acele noţiuni şi valori care stau la baza discernământului. S-a realizat un experiment: trei grupuri de copii au vizionat câte un film în care un adult maltrata o păpuşă. În primul film, adultul era recompensat, în al doilea acţiunea acestuia nu avea nici o repercusiune iar în al treilea, adultul era pedepsit. S-a constatat că copiii din primele două grupe s-au comportat ulterior mult mai violent decât cei din grupa a treia. Analiza efectuată asupra filmelor violente a demonstrat că, în cele mai multe din cazuri, violenţa este răsplătită într-un fel sau în altul. De cele mai multe ori, atât eroii pozitivi cât şi criminalii folosesc violenţa pentru a rezolva rapid o situaţie. Şi chiar dacă personajul negativ moare după ce a folosit violenţa, cel pozitiv este recompensat (medaliat sau sărutat de iubita lui) după ce a recurs la acelaşi tip de acţiuni violente. În cele mai multe programe de ficţiune nu se pune accent pe efectele violenţei: suferinţă şi urmări pe termen lung, indiferent dacă acestea sunt fizice sau psihice. Un studiu comparativ între emisiunile televiziunilor din Statele Unite şi cele din Japonia arată că, deşi frecvenţa actelor de violenţă este asemănătoare, în societate diferă numărul acţiunilor criminale (în favoarea Japoniei). S-a observat că programele japoneze pun un accent mai mare pe efectele violenţei (durere şi suferinţă) asupra celor care o suportă. Mai mult, majoritatea actelor de violenţă sunt făcute de personajele negative şi sunt îndreptate împotriva eroilor pozitivi, devenind astfel imorale. Au fost identificate patru mecanisme care fac legătura dintre programarea de emisiuni cu conţinut violent şi comportamentul agresiv al copiilor telespectatori. Primul mecanism se referă la absenţa consecinţelor asociate cu actele de violenţă şi la modul în care o situaţie poate fi rezolvată mai convenabil. Mecanismul îi învaţă pe copii că violenţa este cel mai bun răspuns la situaţii dificile şi că este cel mai eficient mod de a pune capăt unui conflict. În televiziune, violenţa devine cea mai atractivă şi mai eficientă metodă de a rezolva problemele. Televiziunea propune doar un procent de 4 % de soluţii non violente de rezolvare a unei situaţii conflictuale. Prin urmare, tânărul este obişnuit să nu caute alte soluţii şi să o adopte pe cea mai rapidă şi, evident, cea mai eficientă. Urmărirea unui număr impresionant de acte de violenţă provoacă o obişnuire a telespectatorului cu ele şi la acceptarea ideii că violenţa poate fi un mod normal de a trăi. Astfel, copiii care au urmărit celebrul serial „The Power Rangers“ au comis în primele două minute de după închiderea televizorului, de 7 ori mai multe acte de agresiune decât copiii care n-au vizionat acest program. Într-o confruntare există aproape întotdeauna personajul 100 % pozitiv şi persoanjul 100 % negativ. Vor exista, la sfârşitul ei, un învingător şi un învins. De aceea, urmărirea confruntării este plină de neprevăzut şi de distracţie. Al doilea mecanism este cel prin care unele personaje sunt recompensate pentru rezolvarea unei situaţii. Este demonstrat faptul că copiii nu sunt capabili să facă distincţia între recompensarea rezolvării situaţiei şi recompensarea modului în care s-a făcut. Cu alte cuvinte, un copil poate asocia foarte uşor ideea de recompensă cu folosirea violenţei, scoţând din ecuaţie rezolvarea în sine, în acest mod, a unei situaţii. Întrebat despre motivul pentru care logodnica l-a sărutat pe erou după o confruntare violentă cu duşmanii, un copil va considera răsplata ca fiind datorată faptului că eroul i-a bătut şi anihilat pe duşmani şi nu ideii că, astfel, a salvat-o pe prinţesă de la moarte. Există o diferenţă subtilă între cele două percepţii, chiar dacă unui adult i s-ar putea părea că ele sunt legate şi percepute ca atare de un copil. Există aici şi un alt aspect care priveşte absenţa penalizării celor care uzitează de violenţă. Chiar dacă, în final, agresorul intră în închisoare sau este ucis, rămân nepedepsite punctual alte câteva acte de violenţă pe care le-a făcut. Spre deosebire de realitate, violenţa din televiziune implică puţin sânge, puţină durere şi puţină suferinţă. 47 % din interacţiunile violente din televiziune nu dezvăluie şi rănile provocate victimei. 58 % nu reflectă şi durerea pe care o provoacă. Doar 16 % dintre emisiuni arată efectele pe termen lung din punct de vedere fizic, psihologic, financiar şi emoţional. Al treilea mecanism este cel care duce la desensibilizarea copiiilor în privinţa actelor de violenţă, prin apariţia ideii că ceea ce se întâmplă în televizor nu este real şi, prin urmare, nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi de moartea unui personaj pe care, ulterior, îl vedem evoluând într-un alt film. Senzaţia că, odată terminat filmul, iau sfârşit şi efectele violenţei prezentate este extrem de puternică şi este în măsură să influenţeze raportarea tinerilor şi la actele de violenţă din viaţa de zi cu zi. Faptul că eroul îşi revine sau învie, că actorul care l-a întruchipat (şi este cunoscut faptul că copiii nu fac distincţuia dintre actor şi personaj) moare într-un film pentru a evolua din nou în cel care urmează, sub o altă mască, îi face pe copii să considere actele de violenţă ca fiind lipsite de urmări grave. Uşurinţa cu care tineri asasini au apăsat pe trăgaci a fost explicată şi prin convingerea lor că moartea sau rănirea celui din faţă este la fel de falsă ca şi cele văzute în filme. Mai mult, copiii care se uită mult la filme violente au tendinţa de a empatiza mai greu, de a protesta mai puţin la nedreptăţi şi de a fi mult mai puţin atenţi la suferinţele îndurate de ceilalţi în viaţa reală. Aceşti copiii sunt mult mai puţin afectaţi de violenţa reală şi au tendinţa de a o considera lipsită de conotaţii negative. De multe ori (în proporţie de 67 %) violenţa este prezentată în cheie umoristică în programele pentru copii. Acest lucru facilitează acceptarea ei. Multe dintre actele de violenţă ale copiiilor îndreptate împotriva altora se fac în joacă, dar, de multe ori, au efecte la fel de grave ca şi cele intenţionate. Al patrulea mecanism se referă la ilustrarea violenţei de dragul violenţei. Există multe cazuri în care violenţa continuă chiar şi după ce, în viaţa reală,aceasta nu s-ar mai fi justificat. În schimb, realizatorii îi dau eroului puteri supraumane pentru a o putea opune atacatorului cât mai mult timp. Mai mult, deşi în majoritatea cazurilor reale, după o confruntare violentă, un personaj ar fi trebuit internat de urgenţă în spital, el fiind incapabil să mai continue, în film, acesta, cu ultimele puteri îşi urmăreşte agresorul pe care, inevitabil, îl şi înfrânge într-o încleştare care ar necesita mult mai multe capacităţi fizice decât cele de care mai dispune eroul.
Ca o concluzie, putem identifica acele aspecte ale prezentării violenţei în televiziune care determină ca comportamentul anormal să pară justificat şi acceptabil: - recompensarea sau nepedepsirea celor care comit acte violente
- prezentarea violenţei ca justificată de iminenţa unui pericol greu sau imposibil de înfruntat altfel
- elemente cheie care leagă violenţa de pe ecran cu cea din realitate
- situaţii dramatice care încurajează identificarea cu agresorul
- lipsa efectelor: durere, remuşcări
- realismul unor scene de violenţe care scapă elementelor de identificare a ficţiunii
- număr crescut de victime (6 persoane ucise ne oripilează. 10.000 devin un număr)
- distrugerea prin violenţă a legăturilor dintre prieteni, rude, membrii aceleiaşi bande.
Au fost identificate, în urma analizării acestor 3 mecanisme, 4 efecte asupra copiiilor care urmăresc multe acte de violenţă în televizor:
1. agresivitate – vor manifesta în viaţa obişnuită o agresivitate sporită 2. frică – vor fi mult mai preocupaţi de teama de a nu deveni victimele unui astfel de act de violenţă. În 1994, Gerbner a dat publicităţii un studiu care arată că expunerea la programe violente provoacă amplificarea sentimentelor de vulnerabilitate, dependenţă, anxietate şi frică. Majoritatea copiiilor care privesc mult la televizor cresc cu ideea că lumea „este rea“. Adulţi devenind, au tendinţa de a se hiperproteja, fiind printre cei care achiziţionează arme, câini de pază şi sisteme de alarmă. S-a putut observa o diferenţă între percepţiile locatarilor aceluiaşi cartier: el era considerat nesigur de persoanele care urmăreau mai mult de 4 ore pe zi şi sigur de cei care priveau mult mai puţin la televizor. Întrebaţi de câte ori foloseşte un poliţist arma din dotare în timpul unei patrulări, tinerii au dat ca sigură o medie de 5. În realitate, 47 % dintre poliţiştii americani n-au folosit niciodată arma. 3. nepăsare – devin insensibili la suferinţele celorlalţi pe care le consideră asemănătoare cu cele din filmele de ficţiune 4. efectul circular – copiii activi care urmăresc emisiuni cu caracter violent au tendinţa de a se identifica cu persoanjele, de a le copia şi de a căuta noi emisiuni în care aceste personaje îşi depăşesc vechile performanţe în acţiuni violente. Seymour Feshbach susţinea în 1970 că programele violente au chiar un efect pozitiv, de catarsis (Katharsis – cuvânt grec care înseamnă purificare, eliberare). El argumenta, spunând că acestea dau posibilitate tinerilor să-şi elibereze simţurile de toate tensiunile, participând afectiv la confruntarea de pe ecran. Aceşti tineri, odată eliberaţi, nu vor mai acţiona agresiv în viaţa de zi cu zi, comportamentul lor violent diminuând până la niveluri social acceptabile. Teoria susţine că un copil care vizionează programe violente experimentează indirect violenţa şi îşi descarcă fără efecte dăunătoare surplusul de furie, ostilitate şi frustrare. Cu alte cuvinte, vizionarea de ficţiune violentă este aproape la fel de eficientă ca şi implicarea directă într-o confruntare, ducând la purificarea oamenilor de impulsurile lor ostile. Este o teorie greu de argumentat atât timp cât studiile arată o creştere a manifestărilor violente în realitate în urma vizionării programelor de televiziune şi nu o diminuare a lor, aşa cum ar presupune catarsisul. Violenţa nu este nouă şi nu trebuie ignorată. De asemenea, reflectarea ei nu este întotdeauna negativă. Descrierea violenţa în artă, muzică, pictură şi teatru poate fi pozitivă în măsura în care artistul are capacitatea de a ne face părtaşi la frământările personajelor, la dilemele pe care înfruntă acestea înaintea unui act de violenţă. În măsura în care, prezentată ca o opţiune, este combătută cu argument, violenţa nu poate fi eliminată din reflectarea realităţii. Un aspect pe care ar trebui să se pună mai mult accent este modul în care ideea crimei pătrunde în mintea personajului, confruntării cu sistemul lui de valori, în aşa fel încât violenţa să capete în mintea telespectatorului trăsături clare, conţinând atât cauzele cât şi efectele ei. El trebuie convins că acest lucru nu trebuia să se întâmăplă, că nu era necesar.